Vindecarea prin tăcere sau rolul rolurilor în viață, pe scenă și în vis: „Persona”, metamorfozele unor conștiințe la Odeon

foto-ioana-bodale

Curajul de a fi tu însuți. Dar și cutezanța de a te lăsa transformat de cei care chiar contează pentru tine. Desfăcuți fiecare în zeci de bucăți de puzzle care trebuie ținute laolaltă cu o mână de fier și pe care trebuie să le mai și faci să se potrivească. Recompunând o imagine în care nu mai știi exact unde începi tu și unde se termină celălalt.  Asta este, pe scurt, „Persona” lui Radu Nica, noua producție a Odeonului bucureștean, decriptată din cinema-ul lui Ingmar Bergman și adaptată teatrului și vremurilor, care a avut premiera alaltăseară la Sala Studio.

Un eseu-delir despre ambiguizare și dezambiguizare prin artă, o metaforă a parcursului actorul-spectator și spectator-actor în slujba mai-binelui. Uman, social, teatral. Un spectacol fascinant cu și despre lumea dinăuntrul nostru, care se-nfiripă, crește și se statornicește pe măsură ce nu mai suntem în stare să ducem lumea de afară. O explorare inteligentă a psihicului dar și a sufletului uman, o poveste despre percepție și asumare, despre consonanța și disonanța cognitivă și emoțională, despre dedublare și transfer, despre cum devenim celălalt și cum celălalt devine noi, într-o încercare disperată de a avea fiecare ceea ce credem că ne dorim.

Pe unul dintre cele mai încărcate texte psihologice din scenaristica cinematografică mondială (bine tălmăcit de Mircea Sorin Rusu), Radu Nica reușește să întrețină vie curiozitatea spectatorilor regizorului de geniu suedez după mai bine de jumătate de secol prin incertitudinile de mare forță plastică pe care le cultivă precis gândurilor celor două femei, Elisabet Vogler și Alma, tălmăcite de Bergman într-un soi de album de fotografii de cinema și răstălmăcite acum în excelente tablouri teatrale. Minunat susținute scenografic și puse în valoare de decorul lui Tudor Prodan și costumele Cristinei Milea, ajutate vizual de luminile lui Andrei Délczeg și proiecțiile Ioanei Bodale. Și admirabil îmbogățite sonor de Vlaicu Golcea, cel ce semnează muzica și sound design-ul acestui spectacol.

Patologic. Asta imprimă puternic „Personei” această echipă.

O lume care respiră a boală. Agonizantă. Boala tăcerii. Abținute sau declamate. Tăcerea/mască, confortabilă, mutuală, transmisibilă, apăsătoare, poate chiar vindecătoare. Dublată prin reflexie în oglinzi deformate pe pereții și podelele inundate de lumină rece, de neon, pe care toți încearcă să o spele într-un mediu anti-septic, intenționat ultra-dimensionat fonic, de care toți încearcă să se scuture și să se vindece, ascunzând-o cât pot de bine sub cearșaful bine tras peste delirul cuvântului rostit.

Un ambient claustrant și sufocant în care te trezești pacient. O convenție care te întâmpină încă de la intrarea în sala de spectacol, în care percepi apropierea de scenă (foarte îngustă inițial) aproape ca pe un viol al intimității celor ce vor urca pe ea. Gazdă pentru o intuită tăcere densă, aproape tangibilă, de ospiciu. Doar jaluzelele verticale promit să deschidă o altă lume, poate o insulă Fårö în Marea Baltică (pe care s-a filmat celebrul film), o posibilă speranță de vindecare. Și o deschid. O lume interioară cu ferestrele deschise vraiște pentru a ne lăsa să aruncăm o privire înuntru. Un spațiu deschis tulburărilor, fantasmelor și rătăcirilor de orice fel, cu un auster foarte bine gândit, multiplicat și deformat inteligent, imprimat de un soi de fragilitate care ajută incredibil demersului psihologic al textului, care va ține spectatorul captiv, fără să-l plictisească, să-l lege fedeleș în cămașa de forță sau să-i bage degetele amenințător ori demonstrativ în ochi, deși îi mai scapă, așa, ca din întâmplare, câte una peste ceafă, sau mai pornește, fără vreun  avertisment, câte un duș cu apă rece…

Un spațiu care se umple. De mister, de profunzimi, de probleme de viață și de artă și de exerciții de psihanaliză aplicată, fără amenințarea vreunui fatidic, cu destul de mult imprevizibil (sau chiar meticulos surprinzător), într-un ritm lent, care-i permite să-și dezvăluie straturile poetice. Și în privința diagnosticului și în privința pacienților. Al lui Bergman însuși (care considera acest film, scris pe patul spitalului în care se trata de pneumonie, o poezie a situației personale), al lui Elisabet Vogler, actrița căzută în muțenie care-și folosește harul cu care a fost dăruită să joace perfect acest rol de tăcută, și al Almei, sora medicală căreia îi este încredințată spre îngrijire.

Ce frapează la propunerea lui Radu Nica este  contrastul dintre personajele principale (nu a mers pe vreo asemănare fizică în alegerea actrițelor) și mai ales adaptarea gândurilor lor la un prezent al nostru, recognoscibil și emoționant după mai bine de jumătate de secol, în care patologicul e mai rege ca oricând. Dar nu un patologic medical, psihiatric, ci unul social, relațional (întreținut redundant de știri proiectate nevrotic pentru a sublinia contextul), o anamneză a unei boli necunoscute – sau mai degrabă tot mai îndârjit nerecunoscute – a noului secol, infinit mai zgomotos, un fel de studiu al transformărilor anatomice intervenite în structura țesuturilor și a organelor corpului nostru social, dar și ale trupului nostru artistic, sub influența unei boli nemiloase de care aproape nimeni nu mai e conștient azi: vacarmul.

Spre deosebire de epoca lui Bergman, tema identității sociale (inclusiv sexuale) și artistice are azi alte conotații, de aceea tăcerea doamnei Vogler, turuielile Almei și sentimentele care le leagă capătă înțelesuri și mai profunde. Pe care Radu Nica le-a intuit și le-a exploatat corespunzător, reinterpretare prin care a argumentat solid reluarea acestor teme (semnalând nevoia de a le repune pe tapet) și a dat valoare teatrală consistentă acestui text din 1965.

Cât sens mai are arta? Mai poate fi șocant că între realitate și iluzoriu individul în general și artistul în special ar alege azi iluzia? Mai contează de ce? Cum mai poate protesta față de ce se întâmplă? Mai e posibilă o revoluție prin tăcere?

Mizând totul pe transferurile de emoție între pacient și vindecător și metamorfozele pe care le poate împlini această stare de psihopatologie generală, Radu Nica lucrează precis și pertinent cu actrițele cărora le-a încredințat rolurile. Oana Ștefănescu reușește o Elisabet Vogler puternică, o artistă care are ceva solar dar și ceva parșiv totodată, un personaj cu gesturi calculate și tăceri chibzuite și nuanțate, cu o fascinantă mimică a feței și o robustă expresivitate corporală, prin care transmite mereu rețineri și abținere, dar și complicități de toate felurile, cu regizorul, cu medicul curant, cu partenerii de scenă, cu mesajul filmului lui Bergman, cu personajele și temele propuse, de la care fură ori împrumută sau, dimpotrivă, spre care oferă cu generozitate din tot zbuciumul ei interior. O mamă reală ascunsă sub paravanul Clitemnestrei în teatru. Care, aparent, nu-și mai poate duce niciunul dintre roluri și le îmbracă în boală cuminte. Și reușește să creeze, tocmai printr-o incredibilă lipsă de contorsionare, bine ghidată și controlată, o imagine poetică a frământărilor sufletești, a neliniștilor ei de femeie și a neastâmpărului ei artistic. Obține această poezie și pentru că o are parteneră de scenă pe energica și ludica Anda Saltelechi, o actriță foarte stăpână și pe rostire și pe mișcare, foarte bine pusă în valoare prin contrast. Alma ei are autentic, are îndoieli serioase, mirări veritabile, rușini nescornite dar și indecențe pertinente, umple scena cu mișcare și vibrații, dar și cu toate descoperirile ei de sine și de alții, comunică mereu cu publicul și taie în carne vie în chestiuni primejdioase (foarte asumată în maniera în care prezintă aspirațiile ei de femeie – emoționant momentul în care dă citire scrisorii domnului Vogler –, dar și pe cele maternale, însoțite și accentuate de vina unei întreruperi de sarcină), are erotic, senzual, pasional (chiar magnetism sexual, excelentă în scena în care povestește cum a făcut dragoste pe plajă cu niște necunoscuți), are mișcări hazardate și scăpări la limita patologicului în toate dimensiunile (rostire, mișcare, gestică), ca o bombă cu ceas care stă să explodeze mereu trăirile proprii dar și gândurile nerostite ale Elisabetei, de la care caută cu îndârjire să smulgă mereu o reacție, nu doar aprobiul unui om bolnav de care se-ngrijește…

Foarte interesant asigură Radu Nica inversarea de roluri între personaje și foarte bine asumat acest demers de cele două actrițe, care reușesc să se abțină doar însoțindu-se protector și să iasă în față de câte ori este cazul, pasând inteligent atenția spectatorului de la una la cealaltă, completându-se, amestecându-se, identificându-se încetul cu încetul (emoționantă scena în care se mișcă complementar de sub rochiile identice din elastic, preluând mișcările și emoțiile celeilalte).

Bine punctat aspectul și în contribuțiile personajelor secundare. Doamna doctor (sarcastica Ioana Bugarin) care-i pune doamnei Vogler, încă de la început, diagnosticul „perfect sănătoasă, fericită și cu picioarele pe pământ”, dar îi și pune la dispoziție întru răsfăț, după trei luni de spitalizare, casa ei de vacanță, pentru ca apoi să-și dezvăluie emoționant și latura empatică, scoțând la iveală suferințele ei de femeie hrănită conștient dintr-un vis inutil, cu fals, minciună și trădare, confruntând rolurile și măștile posibile cu cele ale actriței intenționat amuțite…

Tulburătoarea apariție a domnului Vogler al lui Alexandru Papadopol (foarte bun în monologul lui de soț și tată îngrijorat și autist deopotrivă, izvor de truisme și filosofii ieftine de viață) punctează momentul metamorfozei totale, în care transferul se produce la toate nivelurile (și în rol, și în acțiune și în joc) și scoate în evidență patologicul din percepțiile tuturor personajelor.

Bine-rău, iubire-ură, atracție-respingere, onorabil-reprobabil, auxiliar-primplan, doar niște puncte, perfect supuse unei schimbări bruște pe sau de axă. Prin toate se subliniază drama personală a fiecăreia dintre cele două femei, nevoia de schimbare și de depășire a condiției și limitelor lor, privite de la un capăt și de la celălalt al adevărurilor supuse analizei. Despre feminitate. Despre maternitate. despre căsnicie. Despre emancipare. Despre rutină și nevoia de aventură. Despre succes și prețul lui. Despre împlinire, în general. Despre cum ne dorim să fim tot ceea ce nu suntem. Și cât suntem de dispuși să provocăm și să implementăm schimbarea.

Un amestec de dramă psihologică, horror fantastic și cabaret SF, cum o descrie regizorul, „Persona” este un spectacol pertinent despre ce ne lipsește atunci când pare că avem totul și despre eșecul care vine când nu trebuie, pe nepusă masă și fără avertismente. Despre cum e să fii mereu privit până în adâncurile ființei tale. Despre spaima de moarte (în acest caz artistică) și de iubire, în toate formele în care o cunoaștem. Și despre puterea îndoielii. O confruntare binevenită cu Eros și Thanatos, priviți cu mult curaj în ochi pentru a căuta să ne înțelegem, să ne  acceptăm și să ne împăcăm cu noi înșine și abia apoi să iubim și să murim cum se cuvine.

Când vorbim despre lucruri atât de serioase, poate că cel mai bine e să ne purtăm copilărește. Vorba doamnei doctor: „Nu te întreabă nimeni ce e autentic și ce nu, dacă spui adevărul sau dacă minți.  Întrebările astea sunt importante doar la teatru. Și, chiar și acolo, doar câteodată…”.

Următoarele serii de întrebări pe 29 decembrie 2019, 5, 11 și 18 ianuarie 2020

80130741_2824082304308748_5427782452376502272_o

Persona” de Ingmar Bergman, traducerea: Mircea Sorin Rusu

Teatrul Odeon,  Sala Studio

Regia: Radu Alexandru Nica

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Distribuție:

Elisabet Vogler: Oana Ștefănescu

Alma: Anda Saltelechi

Doamna doctor: Ioana Bugarin

Domnul Vogler: Alexandru Papadopol

Data premierei: 20 decembrie 2019

Durata spectacolului: 1h 25′

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s