Sfaturile Rodicăi Mandache sau Cetățean în Republica Melania la Odeon

melania 1

O Melanie străvezie la o vârstă târzie în republica ei de hârtie. Poezie.

Prin obrazul ei subțire și palid străbat decenii de istorii vesele și triste, care i-au trasat, rid după rid, reperele pe harta unei vieți pline, din care mai păstrează acum doar contururi și siluete de oameni și obiecte care au locuit-o de-a lungul anilor. Iar în privirea ei, atât de vie și de prezentă în confesiunea sinceră și plină de modestie, se văd clar luminile ce-i străjuiesc lunga cărare pe care a parcurs-o până aici.

Rodica Mandache.

Eroina spectacolului „Republica Melania” a Teatrului Odeon, regizat de Gelu Colceag pe textul „Sfaturile Melaniei” al Irinei Nechit.  Un nume care vinde biletele la spectacol cum vinde un brutar celebru pâinea caldă (pentru că nu apucă niciodată să se răcească) într-o brutărie de prestigiu. Am mai încercat să bat la poarta republicii ei și era ocupat. Însă mă bucur că s-a întâmplat după o săptămână de „Vorbă (lungă) de cultură” cu Atila Vizauer în Republica actriței.

Un profesionist pentru care Scena e sfântă. Și se comportă într-adevăr pe ea ca-ntr-un altar în care a fost privilegiată să intre, după ce s-a pregătit serios în naos. Când trage catapeteasma, toate cele lumești sunt lăsate afară. Nu, nu de tot. Aduce cu ea pe scenă esențe din toate experiențele ei de viață și profesionale, frânturi de suflete, de fapte, de gânduri și emoții culese cu grijă din sălile de clasă la ale căror catedre s-a așezat și din sălile de spectacol pe care le-a vizitat sau le-a umplut până acum, după caz.

Pescar și vânzător iscusit de inefabil ea reușește, pe un text foarte bine stăpânit în simplitate, fără artificii și afectări semantice ori lingvistice inutile, să construiască dintr-o bătrână simplă și modestă uitată într-o râpă din Băxani (un cătun izolat din Basarabia) o adevărată Republică. Fără stridențe. Fără demonstrații ieftine. Fără senzațional. Doar cu talent, tehnici bine stăpânite, mult adevăr, răbdare, credință și înțelepciune.

Însă numai pentru oamenii dispuși să o primească. Care mai au curaj să-și dea tumultul vieții ăsteia nebune la sonor minim ca să se lase locuiți, măcar vreme de un ceas și ceva, de o șoaptă. Nu e o șoaptă oarecare. E o mângâiere cu îngăduință pentru nepriceperea noastră în ale vieții și pentru nepriceperea țării ăsteia în ale istoriei. E o palmă peste ceafă pentru generațiile care aleg să uite, pentru că le e mai ușor. E un strigăt de disperare către noi toți, cei care ne facem vinovați că ne părăsim republicile, fie ele surori, mame, bunici sau locuri natale, fără să ne mai preocupăm să păstrăm legătura sfântă cu ele. Uitând că nu suntem cu toții decât Melanie lângă Melanie, cu toate republici din care se pot făuri imperii…

Melania, o femeie trecută de optzeci de ani, trăiește singură de aproape un deceniu în colțul ei izolat din Basarabia (prin zona Sorocii), după ce soțul ei a murit și copiii au plecat la muncă în străinătate, ca toți tinerii acestor locuri. Împreună cu familia ei a supraviețuit anexării Basarabiei la URSS, celui de-al doilea război mondial, foametei din 1947, represiunilor staliniste, colectivizării, „stagnării” brejneviste, prăbușirii Uniunii Sovietice și lungii perioade de tranziție care a urmat și care i-a pustiit zona de toate vlăstarele tinere care ar putea să o ducă mai departe.

„Melania are credință și speranță, chiar dacă nu e în întregime sigură ce înseamnă credința ei sau la ce e bună speranța ei. Melania pentru mine e o șansă de mântuire.”, declară autoarea textului, Irina Nechit. Care alege să lase povestea de viață a Melaniei să ne vorbească despre toate, fără să ne scoată ochii. Iar Gelu Colceag i-o încredințează Rodicăi Mandache, care-i împlinește menirea și-i desăvârșește mesajul.

Într-un spațiu alb, imaculat, ca un palat fermecat construit de Adrian Damian din hârtia paginilor cărții vieții ei, Melania se povestește nouă în timp ce se deapănă ei. Ca o solniță de hârtie din copilărie, din ale cărei îndoituri consecutive se revelau, pe rând, opincile, iile, catrința și  ițarii personajelor despre care se depăna povestea, care petreceau în cele din urmă la masa de hârtie ce se așternea la final, unde aflai, uimit, sfârșitul poveștii…

Așa se dezvăluie Melania după ce gândurile ei au petrecut multă vreme singure între patru pereți albi, curați,  pe care lumina se revarsă cu duioșie, mângâind-o cu răbdare și umplând-o de sensuri, în timp ce ea vorbește întruna, singură, cu Timofte sau cu noi, doar ca să-și audă gândurile și să-și aline singurătatea. Depănând firul unei vieți, pe care a umplut-o trudind fără încetare la colhoz și prin jurul casei, fără să știe ce înseamnă odihna, citind, rugându-se, răsfoind evenimente și consemnând faptele în catastiful toponimiei republicii ei personale, pe care au locuit-o atâția oameni…

Nimic nu mai clintește acum lumea Melaniei… Nici mult-așteptatul telefon de la copii. Sau de la oameni pe care-I cunoaște de o viață, puținii care au mai rămas prin părțile locului. Nici măcar oaspeții necunoscuți pe care-i așteaptă cu atâta emoție. Doar un intrus (un necunoscut cu care se trezește în casă, interpretat de Emanuel Varga, pe care-l alungă urgent) e folosit simbolic pentru scurtă vreme ca exemplu al posibilelor ei legături cu lumea, dar și ca semn că nu e loc de poveștile altora în această poveste, ca dovadă că nu încape nicio pată neagră în universul alb, imaculat, al republicii ei, care se întinde între firul telefonului ce-o mai ține pe aici și securea care îi taie orice legătură cu lumea.

Doar cocostârcii au însoțit-o în aventura vieții ei. S-au mutat de pe rochia croită de mama în adolescență pe cerurile pe care le-a privit de-a lungul anilor și apoi pe mesele de lucru pe care a început să-i împăieze… Și azi îi mai pot aduce puținul social de care s-ar mai putea bucura. Dacă și vremea de afară ar permite asta…

Restul vă povestește, pe viu, Melania, ce încă ne mai poate fi soră (pentru puțină vreme) unora dintre noi, mamă ori bunică altora, dar și o fată îndrăgostită ca la carte, după regulile oricărei republici sufletești… Ea nu e doar republica istoriei triste a Republicii Moldova. E republica amintirilor noastre, pe care le-am părăsit, undeva într-o râpă, când nu ne-au mai fost de folos.

Rodica Mandache vă așteaptă în Sala Studio a Odeonului în casa ei plină de amintiri împăiate (după reguli precise ale unei taxidermii de emoții numai de ea știută) din „Republica Melania” cu o melodramă deloc tânguitoare despre singurătate și așteptare. Dar și despre însingurare și așteptări. Despre o viață de om, cu toate darurile și remușcările ei, cu toate împlinirle și eșecurile ei, cu toate iubirile și disperările pe care le poate cuprinde și toate suferințele și speranțele ei de ameliorare.

Curat, cu duioșie, cu autoironie, cu egoism, cu furii, supărări și răbufniri, dar și cu sentimentul datoriei împlinite,  sincer, în șoaptă, ca pentru sine.

Puteți să încercați:

– Alo, Republica?…

(Ssst!… Vă spun, în șoaptă: s-ar putea să răspundă la telefon mâine seară, după ora 19.30, în Sala Studio a Odeonului!… Sau nu, e dreptul ei… Vorba lu’ conu’ Leonida a lu’ nenea Iancu: „când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.”…)

afis_republica_melania_print

Republica Melania” după Irina Nechit

Teatrul Odeon București, Sala Studio

 

Regia: Gelu Colceag

Scenografia: Adrian Damian

Asistent regie: Alexandru Bogdan

Light Design: Cristian Niculescu

Video: Luca Achim

Distribuţia:

Melania: Rodica Mandache

Vasile: Emanuel Varga

 

Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)

Spectacol cu traducere în limba engleză

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s