Soții Grosu și marea întrebare, strigată de la Sibiu: Cui i-e frică de Virginia Woolf?

VW 1

Mie, George, mie, Martha. Și ție. Și tatei. Și musafirilor noștri. Și creatorului nostru, Edward.

Și Ofeliei, și lui Marius, și Cezarei și lui Horia. Și Andreei și lui Andrei. Și lui Vladimir. Și rucsacului cu care am plecat în spinare prin țară. Și spectatorilor noștri. De până acum și de acum încolo. Și replicilor ce lasă sala fără cuvinte…

Nouă tuturor…

Ăstora care ne încredem în iubire. Și ăstora care nu mai nădăjduim. Sau care încă nu am apucat. Ori care nu am crezut sau nu vom crede niciodată. Ăstora care am împlinit o vârstă. Și ăstora care nu am ajuns-o încă. Ăstora care ne-am căsătorit demult. Sau de-abia. Ori care nu ne-am luat. Sau nu ne vom oficializa nicicând relația. Ăstora care am făcut copii. Sau doar ne prefacem. Și ăstora care încă nu am făcut. Sau care nu avem de gând să facem cândva.

Ăstora care nu au văzut încă spectacolul de la Sibiu sau poate nu vor avea ocazia să-l vadă vreodată. Dar mai ales nouă, ăstora care l-am văzut ori urmează să-l vedem. Chiar și mai târziu…

La asta cred că e bun „Manifest pentru dialog” (un turneu național aflat în al cincilea an de proiect, implementat de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, în parteneriat cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Departamentul de Artă Teatrală din cadrul ULBS, cu sprijinul BRD – Groupe Société Générale), care plimbă luna asta  celebra întrebare în șase orașe din România. Să ne ajute să recunoaștem.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, întrebarea atent ticluită și exploatată de Andrei și Andreea Grosu împreună cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, a fost fredonată din nou, aseară, pe scena Sălii „Liviu Ciulei” a teatrului Bulandra.

După această piesă, excelent scrisă și publicată în 1962 (care l-a făcut celebru în toată lumea după ecranizarea din 1966 în regia lui lui Mike Nichols, cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton, ce a obţinut cinci premii Oscar), Edward Albee a fost de trei ori recompensat cu premiul Pulitzer pentru fiecare dintre operele „Echilibru instabil” (1967), „Peisaj marin” (1975) și „Trei femei înalte” (1991). Deși celebrul dramaturg își scrisese deja capodopera, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o radiografie a familialului, poate cea mai seducătoare din câte s-au făcut vreodată, într-un joc inteligent, sarcastic, cutremurător de tranșant și înfricoșător de plauzibil… Un eseu teatral despre noi toți, incredibil de lucid și premonitoriu pentru boala pe care a dezvoltat-o temeinic omenirea de atunci încoace: obsesia pentru familia perfectă… Cu toți demonii ei, care mușcă încet din fiecare gest cu care credem că suntem datori celuilalt. Și, împreună, lumii…

Prin razele X ale lui Edward Albee a trecut (acum 60 de ani!) toată frica ce i-a fost rezervată sufletului omului numai ca să demonstreze social. Pentru ca Andrei și Andreea Grosu să-i citească azi clișeele cu maximum de atenție și să-i tălmăcească teatral înțelesurile pe limba secolului XXI, pe un text excelent tradus de Ionuț Grama. Într-un spectacol de emoții teatrale de cea mai bună calitate, adunate de-a lungul anilor într-o căsnicie, turnate cu grijă dintr-o sticlă de viață cu brandy, pentru orbirea minţii, pacea inimii şi moartea ficatului… Și înghițite cu noduri printre lacrimile sărate, înghețate și servite acum în cuburi, ce se sparg nemilos într-un pahar de vorbă întru destăinuire și se învârt ca un sfredel pe gâtlejul ars de alcool întru sinceritate…

Pentru că, dacă e să acuzi serios de ceva acest spectacol, acest ceva este adevărul. În primul rând actoricesc. Livrat cu maximum de credibilitate de o excelentă Ofelia Popii (Martha) și un senzațional Marius Turdeanu (George), acompaniați de ingenua Cezara Crețu (Honey) și precisul Horia Fedorca (Nick). Patru actori care și-au asumat cu pricepere profilele intelectualilor ce le-au fost încredințate fiecăruia (profesori colegi într-un colegiu), pentru ca joaca de-a iluzia, de-a destăinuirea și de-a exorcizarea să fie posibilă în această noapte valpurgică pe care o traversăm cu toții, prizonieri în casa și în căsnicia soților Martha și George, spectatori și complici ai mai tinerilor lor vizitatori, Nick și Honey.

Ofelia Popii construiește ireproșabil o tulburătoare Martha, dinamică, seducătoare, inteligent vulgară și abandonată viciului, plină de nuanțe pe care le extrage iscusit dintr-o efervescentă mișcare scenică pe care i-a imprimat-o, acoperind cu pricepere întreaga scenă, însoțită, în firescul pe care-l imprimă personajului, de gesturi atent studiate, priviri convingătoare (excelentă mimica feței pe tot parcursul spectacolului, chiar și în scenele de „pauză”), dar mai ales de o rostire impecabilă, într-o joacă teribilă de-a realitatea și imaginația, cu treceri fine și partituri consistente de deslușire și livrare complexă a subtextelor din text (absolut minunată în monologul isteric de exorcizare cu care deschide actul III). O femeie nefericită care-și joacă mereu fericirea, dominată de ambiții niciodată împlinite și de frici înăbușite în tăceri sinistre, care-și urlă ecoul de pe fundul sticlelor și paharelor din care a sorbit de-a lungul vremii, odată băuturi dintre cele mai fine și mai sofisticate, azi doar spirtoase cu multe grade, un acompaniament trist al unei noi vârste a sufletului ei, devorat de vină, de inerție, de neputință…

Marius Turdeanu nu doar o însoțește abil într-un George șarmant și carismatic, soțul fragil, puternic și viclean deopotrivă (și el dovedind excelente abilități de mișcare, împlinind cu succes imaginea pentru care a fost ales partener de inima sofisticată a Marthei, dar mai ales de rostire, prin care captează și întreține mereu atenția publicului cu umor, energie, sarcasm și autoironie), ci o înlocuiește cu succes în varianta masculină a uneia și aceleiași frici-personaj (și mecanismelor de apărare pe care e nevoie să le dezvolte), preluând inteligent ștafeta de la Ofelia Popii și predând-o la fel, într-o cursă în care echipa nu are cum să nu termine învingătoare, ba chiar să-și bată de fiecare dată recordul…

Cuplul ideal auto-distructiv, plin de pasiune și de ură deopotrivă, cu istorii personale oribile și straturi importante de rutină, plictis și blazaj intelectual și afectiv, care-și hrănește inerția într-un joc sado-masochist la ambele capete, doar pentru a-și păstra vie inteligența care încă le mai șterge fiecăruia de praf curiozitatea, dorința și glamour-ul social.

Într-un exercițiu didactic și pedagogic în ale vieții pentru mai tinerii lor colegi de la Universitatea condusă de tatăl Marthei (încântătoare naiva și exuberanta Cezara Crețu în rolul Honey, care face deliciul publicului aproape la fiecare replică, dar și Horia Fedorca, folosit cu precizie în rolul lui Nick, destul de șarmant deși dezbrăcat regizoral de macho-ul cu care îl construise Albee, reduși amândoi în personaje-suport pentru a nu duce în ridicol comportamentul deplasat al Marthei și reacțiile reprobabile ale lui George sau invers).

Dar și în ale teatrului, pentru că Andrei și Andreea Grosu mizează (și câștigă din nou) pe actori și pe relațiile pe care reușesc să le construiască pe scenă, fără să lege clișee pe un ecran, bibilind însă atent și folosind chibzuit spațiul propus (minimal construit și totuși foarte iscusit exploatat în complicitate cu Vladimir Turturică), împlinind cerințele unui cadru prietenos pentru o lecție, sinceră și totuși nedemonstrativă cu care te duci gata învățată acasă, despre relații (familiale și profesionale) dezvoltate între datorie și absurd, cu toate comportamentele umane asortate (doar greșite, ori numai prost înțelese)… Testându-ne fiecare limită, așezându-ne în fața oglinzii, cu rușinea la vedere, sub candelabrul caustic care-i luminează batjocoritor urâtul și-i bate clopotele fatidicului…

O confruntare cruntă cu cea mai puternică frică a noastră: teama de adevăr. Cea pe care s-a construit, aproape firesc, mitul „familiei perfecte”. Nu ne-am născut cu frica asta. Am învățat-o. Sau am fost siliți să o învățăm. Să o jucăm în fața lumii, așa cum am văzut că trebuie și am fost împinși să o facem. Și să ne mințim cu toții, rătăciți undeva pe drumul între suferință, boală și patologic, fără să găsim un teren comun pe care să ne întâlnim de-adevăratelea, noi cu noi și cu celălalt, un „no man’s land” fără vămi sufletești și taxe inutile ori prea mari pentru adevăr, pe care nu am mai fost în stare să ni-l inventăm ca să ne jucăm în voie, obosiți după atâta efort și risipă de imaginație doar pentru a supraviețui social iluziei în care trăim…

N-are cum să nu ne fie frică de Virginia Woolf. Pentru că ne e frică de noi.

P.S.

Turneul național „Manifest pentru dialog”, început în 16 februarie 2020 la Târgu Jiu, care a poposit ieri în București, își vede în continuare de drum prin Brăila (20 februarie 2020), Galați (21 februarie 2020), Târgu Mureș (25 februarie 2020), Cluj-Napoca (27 februarie 2020) și se va încheia cu o ultimă reprezentație susținută la Sibiu, în data de 8 martie 2020.

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.

afis VW

 

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, Traducere: Ionuț Grama

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Manager proiect: Claudia Maior

 

Distribuție:

Martha: Ofelia Popii

George: Marius Turdeanu

Honey: Cezara Crețu

Nick: Horia Fedorca

 

Durata: 1 h 50 min (fără pauză)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s