O Europă, două Europe, trei Europe… O singură speranță: „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”

Itineraire016-Small-1

Europa, piesă în trei acte și o concluzie din 2019.

Un act, două acte, și, în sfârșit… Actul III…

Trăim un perpetuu act III. Greu. Foarte greu de parcurs și de dus către un capăt dezirabil. Pentru toată lumea. E momentul ăla în care trebuie să hotărâm cum folosim lama, pușca, ștreangul ori otrava  cu care ne-am trezit încuiați în actul I, fiecare în compartimentul lui. În același vagon sau în vagoane diferite, într-un tren care ne va purta prin Europa către noi înșine, pe un  traseu propus de Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh. Altfel ne ratăm propria poveste. Noi, toți ăștia condamnați să orbecăim fără sens prin noaptea neagră pe care o traversează bătrânul nostru continent, încercând să găsească o lumină vigilentă în lumea asta nebună care sforăie cu zgomot și își trăiește coșmarul cu ochii larg deschiși la acest început de mileniu. Cu ceafa mereu amenințată sub tăișul unei săbii ce stă la pândă, aceeași și totuși mereu alta, și bărbia bine ascunsă în piept, printre lacrimi de deznădejde și de disperare…

Arătați cu degetul. Hărțuiți. Judecați. Respinși. Rușinați. Zvârcolindu-ne neputincioși, îngroziți de propria identitate sau blestemați să jonglăm între multele identități posibile pe care ceilalți le pretind de la noi, până când ne dispărem nouă înșine. Încrezători că „într-o zi, lumea se va schimba”. O speranță. O confesiune. O constatare. O povară. Sau doar o minciună necesară. Într-o joacă neasumată de-a diversitatea…

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, coproducția teatrală internațională realizată de ARCUB  și Compagnie des Ogres, inclusă în programul Sezonului România-Franța 2019,pusă în scenă de Eugen Jebeleanu, după un text și o adaptare de Yann Verburgh, aduce pe aceeași scenă actori români și francezi într-un eveniment multicultural și multilingv ce interoghează valorile Europei și statutul teatrului în contextul schimbărilor sociale și politice de astăzi.

Un spectacol despre frontiere. Politice, economice, geografice, psihologice, identitare, culturale. Absolut teatrale. Proprii sau colective. O succesiune de crâmpeie de viață din realitatea imediată (inclusiv testimoniale ale actorilor din distribuție, români și francezi) a unor europeni, artiști și cetățeni revoltați de limitele proprii și îngrădirile pe care le impune socialul în care trăiesc, într-o confruntare multiculturală și multilingvistică în spațiul unui patologic social-teatral de secol XXI. Traduse și îmbinate ingenios printr-o fabulă-metaforă despre o familie de pinguini, nevoită să părăsească Țara-Ghețurilor pentru a găsi un trai mai bun… Ea rătăcește acum pe meleaguri străine, patinând (pentru că nu a învățat încă să pășească) pe gheața subțire a unui continent lovit de migrație, de corupție, de xenofobie, rasism, misoginism și intoleranțe de toate felurile, în timp ce calota glaciară din Groenlanda se topește încet, punând în pericol viața pinguinilor și a celor pe care-i întâlnesc deopotrivă, întărindu-le fiecăruia teama și ostilitatea față de tot ceea ce le este străin… Zgomotos, așa cum se derulează acest secol în cugetul nostru. Și totuși atât de tăcut, aproape mut pe alocuri, ca un trup obosit în care se stinge încet sufletul ce nu poate să țină pasul cu mintea lui alergând chinuită…

E greu când un actor bun îți mărturisește cu lacrimi în ochi că vrea să plece departe de țara asta pentru că nu mai găsește nicio motivație. Ca și alți colegi de scenă. Și pe tine cui te lasă?… Cine va mai fi spectator?… Al cui?… Excelentă Ilinca Manolache, personajul-cheie al puternicului strigăt de disperare al teatrului (european), într-un monolog exploziv, complex și emoționant, într-un crescendo fascinant de idei despre posibilele funeralii ale teatrului (cu relații, cu emoții, cu personaje) ca artă, care poate nu mai are puterea să schimbe lumea deja în dezastru și nici să-i îndulcească iminentul naufragiu… Un teatru murind într-o Europă-fortăreață, muzeu în aer liber pentru străinii bogați… Și un strigăt de ajutor al omului Ilinca Manolache, spectator alături de noi, al spectacolului sinistru al intoleranței. Și al neputințelor neamului nostru, care-și deschid tot mai mult granițele … Încercând să ne învețe să ridicăm capul…

Din nou bravo, Ilinca Manolache! Doar una dintre vocile orchestrei de pe acest Titanic-feribot care se încăpățânează să ne îndulcească puțin melodia și să evite să ne cânte Prohodul!… La celelalte instrumente, parteneri de scenă pe măsură: o articulată Ioana Bugarin, o harpă #metoo (se pare că nu singura de pe scenă) la ai cărei sâni dezgoliți de actriță tânără și frumoasă cântă regizorii din spațiul teatral (încă patriarhal) românesc; un superb Nicholas Cațianis, o balalaică care a crescut cu stigmatul nonmasculinității dovedite, ale cărei coarde produc astăzi sunete încântătoare (excelent în scenele de dans oriental-manelesc, consistente și relaxante ale spectacolului, mai ales cel executat împotriva muzicii, dar și în monologul automărturisirii, în care urmărește să-și facă coming-out-ul heterosexual), un energic Radouan Leflahi (francez de origine marocană, care nu se simte nici francez nici marocan), ca o trompetă revoltată a temei diversității, o Clémence Laboureau asumată, claviatură a sărăciei și inechităților sociale  pe care nu are cum să nu le observe și să le înfiereze (provenind dintr-o familie săracă, ea e rușinată de privilegiile acordate artiștilor în fostele colonii franceze, extrem de sărace, unde joacă în turneu Marivaux) și o Claire Puygrenier limpede, o vioară tristă care a crescut fără arcuș la doi pași de scaunul lăsat liber de tatăl-violoncel (poate de aceea foarte bună în rolul mamei, deși vorbește într-o limbă pe care n-o cunoaște – berberă). Pe sub orchestră, pe bandă, se aude Alex Călin (voce din off și video), care vine să completeze marșul aproape funebru al acestui spectacol. Poate mai reușesc să ne facă să ne mai mințim puțin, poate scăpăm de psihopații aclamați, cocoțați în fruntea navei, poate totuși nu ne scufundăm…

Din vagonul-restaurant al trenului în care am fost urcați cu toții pe feribot, circulă mereu străbătând compartimentele o tavă pe care tronează o Europă-culturală-șaormă-cu-de-toate (live-uri tv din România și din Franța, de azi și de ieri, entertainment, film documentar, musical, muzică clasică, manele, colinde), dar mai ales cu mult teatru-pretext: Cehov, Shakespeare, Marivaux, Mihail Sebastian, cu toții în actul III (!) al unei piese ce se vede nevoită a fi retradusă azi pre limba diferitelor limbi și culturi care o accesează – nu doar română și franceză (putem încerca să amestecăm și germana, sună mai bine – excelentă scena din „Trei surori” și visul lor, „nach Moskau zurückkehren”). Avertizând agresiv asupra schimbării de climă căreia trebuie să-i facem față, cu toții străini printre mai străinii de lângă noi, întrebându-ne obsesiv ce e aia diversitate (foarte pertinent Radouan Leflahi în turul de forță printre spectatorii-etalon pentru toate formele de diversitate). Ca din întâmplare, primim la un moment dat pe tavă și o mostră de Act I („Tatăl” lui Strindberg), care lansează dilema asupra viitorului tinerilor (cărora toți cei din jur le prevedem un altfel de soartă și ne luptăm între noi ca chiorii pentru a controla procesul de educație în direcții diferite…). Lamă, pușcă, ștreang, otravă… Trebuie să hotărâm. Ce e, cum și mai ales cum să nu folosim…

Printre zgomote puternice, melodii pertinente cu mesaje usturătoare, replici-ghilotină, un încăpățânat și sarcastic „Stille Nacht” și înregistrări de la revoluție urlate din ecranul televizorului, spectacolul își găsește candoarea și emoția mărturisirilor sincere, pline de blândețe și calm, într-un climat sortit oricum unui fel de pieire puternic sugerată scenografic de Velica Panduru (un living-închisoare ce trebuie să străbată spațiul și timpul care arată ori curge diferit pentru cei ce se folosesc de el vremelnic, în care surprizele frigiderului-suport de lucru pentru diferite scene din spectacol se țin lanț, cât or mai ține resursele pe care le mai ascunde, în timp ce ușa se poate fereca oricând, pierdută printre lambriurile care-i îmbracă pereții).

Se termină… Trenul e coborât de pe feribot, nu se știe dacă ai ajuns sau vei ajunge undeva… Simți un gust sărat. Poate de la lacrimile pe care încerci să le înghiți sau de la sângele care a țâșnit din tine la fiecare lovitură încasată de pe scenă în plină figură, fără nicio șansă de a pregăti un minim gest de autoapărare. Încerci doar să-ți ții echilibrul într-un tren care încă nu s-a oprit și se așează cu greu pe șine și pe sine. Și căruia macazul i se poate schimba surprinzător oricând. Un spectacol ca o sârmă ghimpată, pe care ai fost invitat să-ți așezi de bunăvoie gâtlejul, scos afară pe geamul trenului în timpul mersului… O rană urâtă. Grea. Adâncă. Un manifest pe marginea condiției artistului și reprezentarea lui în raport cu limba, națiunea, continentul și lumea din care este parte. Pentru ca arta lui să reziste și poate chiar să vindece. Cine știe când vom mai putea circula în afara granițelor noastre?… Cât vom mai avea dreptul?… Sau mijloacele?… Oare facem parte din diversitate?…

Poate totuși nu sunt decât niște crâmpeie din viața unor oameni… Și ei doar niște călători…

Și dacă totuși, într-o zi, lumea nu se va schimba?…

Europa, capăt de linie, 2020. Gara Brexit.

Odă bucuriei.

itinerarii 84720140_3350157451677965_5330455602936152064_o

P.S. Spectacolul este realizat în coproducție cu Maison de la Culture d’Amiens, Le Phénix Scène nationale Valenciennes, Théâtre de Choisy-le-Roi, Le Gallia Théâtre, La Comédie de Béthune și Centre Dramatique National du Nord-Pas-de-Calais, cu sprijinul Centrului Național de Scriere pentru spectacole La Chartreuse din Villeneuve-les-Avignon, al SPEDIDAM și al Fondului de donații POROSUS și se înscrie în seria de evenimente organizate cu prilejul Sezonului ROMÂNIA-FRANȚA 2019, bucurându-se de susținerea Institutului Francez și a Comitetului de Mecenat al Sezonul România-Franța 2019, prezidat de Frédéric Oudéa, director general al Grupului Société Générale.

afis itinerarii0

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, textul și adaptarea: Yann Verburgh

ARCUB  și Compagnie des Ogres

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Sound creation: Rémi Billardon

Light design: Marine Le Vey & Alexandru Macrinici

Video design: Ioana Bodale & Vlad Lăzărescu

Asistent regie: Ugo Léonard

Asistenți scenografie: Ana Ienașcu & Nina Tanné

Construcție decor: Tukuma Works

Supratitrare live: Monica Zârna (Panthea)

Foto credit: Adi Bulboacă

Cu: Ioana Bugarin, Nicholas CațianisClémence LaboureauRadouan Leflahi, Ilinca ManolacheClaire Puygrenier,  Alex Călin

Durata spectacolului: 150 min.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta de peste 18 ani.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s