Azi Îngerul a strigat cu Necuvinte:
— Ce mai faci tu, Nichita,
cum ai de gând să petreci ziua de mâine?
Și el a răspuns:
— Voi privi către patria mea
unde nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
E acolo, jos, un pământ numit România,
cu orașe cu suflete metalice
pe care nu mai pasc caii cu silaba
și unde înțelesurile din verbe nu se mai așează în semicerc,
privirile nu se mai murdăresc de triunghiuri și de șapte,
păsările nu mai pâlpâie,
schelele nu se mai îndrăgostesc,
serbările cetățenești nu mai încep când se face seară,
piatra nu se mai izbucnește să taie cerul în două înspre jos,
umbrele nu se mai sparg de ziduri în cioburi colorate
pentru așezat în vitralii în ferestrele de privit înspre Cer…
Mirarea de a fi pășește nehotărâtă în da și în nu,
pronumele personale se împart fără milă în eu și tu,
aproape că nu mai există semne bune ori nebune
de azvârlit printre litere și de arătat prin lume,
ori oameni de cal galopând către un punct
la răscrucea lui ce au fost cu ce sunt…
Fără potcoave, oameni din carne îmi admiră zgomotos operele imperfecte,
mă mută de pe peretele de Răsărit în fereastră, să-i vadă toată lumea,
dar gândul lor, plin de discreții și precauții,
îmbracă în pudori chinul de a înțelege sentimentele,
care nu sunt decât niște sentimente…
Apoi citesc cu mirare despre iarna de la sfârșitul lumii
chivernisind sarea și apa din lacrimi
– au uitat să mai plângă cu zăpadă
sau doar aleg cu mai multă grijă
suferințele care merită osteneala
(nu-și mai permit apa plată și nici să mai risipească fierul pe cuie,
ca să-și spânzure privirile curioase și gândurile necuviincioase) -,
întrebându-mă care mai e sensul iubirii.
Le răspund:
— Să vedem cine mai șchiopătează
când învață să pășească din nou.
Și ei se apropie curioși pe scara de roșu vertical,
agățată de marginea norului de care se țin încleștați soldații,
unul de bocancii celuilalt, cățărați în șir indian
pe frânghia de care, în pământ, le stau atârnați strămoșii…
Nu știu ce să le promit,
dacă se vor ține unii de alții
viii cu morții murind murmurând?…
Și-apoi tot ei mai cer câte un răgaz,
imploră să-i mai las măcar o frunză, un fir de nisip,
o briză, un amurg, o șoaptă, un anotimp, un timp…
Și când primesc, în sfârșit, dreptul la timp
ei nu pot să-l folosească
decât să se spele pe mâini.
Luciana Antofi 