„Dispariţii” după Cortina de lanțuri la Yorick Studio

Catharsis. Emoţional, istoric, teatral. O ardere pe rugul propriei conştiinţe a câtorva refulări de decenii personale și familiale, de fugă și istovire până la esenţă. Frânturi decupate din istoria încâlcită a unei familii din care dispare surplusul. De energie, de culoare, de istorie, de identitate, până când firul destinului se întinde și se revelează privitorului, eliberat de noduri, pentru a i se cunoaște adevărata lungime și pentru a i se prezenta clar capetele. Până la eliberarea totală de alaltăieri, de ieri și de azi. Până la acum.

În piesa de teatru „Dispariţii”, comisionată Elisei Wilk în cadrul celei de-a zecea ediții a proiectului  „Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan”, desfășurat la Yorick Studio Târgu Mureş, autoarea abordează istoria unei familii de sași transilvăneni din 1945 până în zilele noastre, punctând trei perioade importante din istoria populației germane pe teritoriul României: deportarea etnicilor germani în lagărele de muncă din URSS (1944-1945), exodul în masă al minorității germane după revoluția din 1989 și aderarea României la Uniunea Europeană în 2007. Autoarea, un etnic german care a ales să rămână în țară, a așezat peste experiențele personale o documentare serioasă, bazată pe interviuri cu supraviețuitorii deportărilor în Siberia și cu etnici germani care au emigrat înainte și după 1990, reușind să însăileze un text pertinent și emoționant pe tema migrației.

Prezentate online în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Bucharest Fringe, poveștile la lumină mică din „Dispariţii”, învârtite cu dibăcie într-un metaforic malaxor al istoriei de Sebestyén Aba la Yorick Studio, capătă o nouă dimensiune, demonstrând că istoria nu s-a priceput să rămână pe loc nici după această revelație, pentru a ne da timp să o contemplăm, și va avea întotdeauna de frământat și răsucit pe scena ei rotativă personajele și întâmplările care au locuit-o sau care urmează să o populeze, pentru a produce altele noi prin care să ne ajute să înțelegem. Ca din ieri să existe acum din care să fie posibil mâine.

Fuga de sau către ceva. Una dintre cele mai mari dileme ale sașilor transilvăneni în secolul trecut. Într-o dramatică  stare de confuzie din punct de vedere identitar, populația germană a trăit ororile secolului trecut de două ori mai intens decât majoritatea românilor, simțindu-se izgonită de două ori din „acasă” și din istorie. Acasă e doar o ușă care desparte un aici de un acolo. Dar pe care o poți deschide doar dacă te strecori printre lanțurile în spatele cărora i-au fost ferecate poveștile.

Asta încearcă și reușesc cu succes cei șase actori din scenă, Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia și Sebestyén Aba, membrii familiei care se învârt pe platformă oarecum în cerc și totuși într-o spirală către acum (chiar către foarte acum în online!), explorând trecerea timpului și curgerea implacabilă a istoriei care a construit viața acestui neam, o stirpe pe care o poticnesc din când în când aproape fotografic, în clișee alb-negru ale unor tablori teatrale ce-și găsesc rostul într-un posibil album de istorie vizuală care se insuflețește, cât să-i surpindă esențele după ce o scutură bine de orice fel de redundanță. Uneori arcușurile inventate de Cári Tibor îi dau de gol și-i aruncă în afara albumului circular de fotografii, într-un 5D în care fac, desfac și refac vârstele personajelor și legăturile de familie, întru înțelegere.

Bine echilibrat și din punct de vedere actoricesc, cu partituri generoase care le oferă fiecăruia șansa de a-și dovedi calitățile în monoloagele bine exploatate regizoral, „Dispariţii” este îmbrăcat cu totul în alb, ca o declarație de credință în mai bine. Oricât de triste ar fi amintirile din lacrimile ce-au săpat șanțuri în obrajii lor de-a lungul timpului. Cu toții dorindu-și evadarea de după perdeaua de lanțuri, aceeași și mereu alta, ca să dibuiască ușa spre acasă. Dar pot pleca din România acestor decenii învârtite dimpreună cu ei în scenă doar ca deportați ori emigranți. Ori pot rămâne aici, veșnic străini, amușinând de departe o străinătate al cărei olfactiv l-au memorat și l-au păstrat în suflet. O străinătate abstractă, extrasă din săpunurile ce parfumau pachetele primite de la rudele de acolo și le umpleau de sens spațiile reci și goale în care trăiau, în care se înghesuiau doar neajunsurile din regimul comunist, alimentându-le visele de împlinire undeva departe, după Cortina de lanțuri, nu se știe unde. Dar cu siguranță undeva unde să nu se mai simtă dezrădăcinați, pribegi, venetici, abandonați de istorie și de străbuni.

Frumos, curat, gingaș și totuși echilibrat, într-un lirism bine susținut dar și ingenios temperat de muzică și acorduri gestuale și de rostire în mai multe registre, care se completează emoționant unele pe altele, fără pic de alunecare într-un patetism care le-ar fi putut accentua în vreun fel, subliniind pertinent diferențele între generații dar și filonul comun din magma emoției care traversează scena: dorul de ducă.

„Dispariţii” de Elise Wilk, dramatizare: Cseke Tamás , Traducerea: Albert Mária

Yorick Studio Târgu Mureş

Regia: Sebestyén Aba

Muzica: Cári Tibor

Violoncel: Domahidi Kata şi Vilhelem András

Costume și decor: Sós Beáta

Asistent regie: Máthé Barbara

Distribuția: Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia, Sebestyén Aba

Cu aripile deschise către înalt: „Dincolo de salcâmi” este cerul Lenei Constante, desenat de Ana Crăciun-Lambru

A fost odată o fetiță ca mai toate fetițele de pe pământ. Care însă s-a mântuit prin suferință. De naivitatea copilăriei, de forța viselor cele mai curate, de fericirea lui acasă, de ploaia care potolește setea pământului și lumina pe care Dumnezeu, ieșit în Poarta Raiului, i-a aruncat-o întru călăuzire. Apoi de frica soneriei telefonului, de ispita de a se arunca la etajul șase, de interogatoriile la orice oră din zi și din noapte, de ochii care o iscodeau la tot pasul, de vocea anchetatorilor care o instigau la ură și minciună, de amenințările gardianului însărcinat cu paza, de groaza condamnării la moarte. De zgomotul zăvoarelor care i-au închis încet ușile, una câte una, pe dinăuntru și pe dinafară. De număratul zilelor în care a fost nevoită să rămână dincolo de ele. Până a hotărât că nu mai știe nimic. Nici de ea, nici de alții.

3000 de dimineți în care fetița s-a trezit de frig, de foame și de oboseală. Niciodată de frică absolută. Cu atâta nevoie de mila cuiva, a oricui, către sufletul ei care se încăpățânează să supraviețuiască. Să nu se dizolve. Să nu piară înghițit de salteaua de paie în care a fost țintuită ori de șanțul pe care-l sapă secundă de secundă în podeaua celulei înguste, ca un cal costeliv ce se plimbă în jurul priponului scurt, în timp ce își asumă numărarea fără întrerupere a pașilor, mereu aceiași doi, ce-i însoțesc secundele din lungile ore de izolare în care se căznește să se apere de mai binele promis și de adevărul celorlalți, pe care hotărăște să nu le aleagă. O fetiță care rezistă.

Numele ei este Lena Constante. Artista care a petrecut 12 ani în închisoare ca deținut politic. „Dincolo de salcâmi” este adaptarea Anei Crăciun-Lambru a unor fragmente din cartea de memorii „Evadarea tăcută”, în care Lena Constante face o incursiune în momentele de singurătate și de tortură grea din cele 3000 de zile de detenție, care au aruncat-o de multe ori în prăpastia disperării, de unde se cățăra de fiecare dată pe câte o funie de speranță proaspăt împletită ca să revină la lumină, dezvăluindu-ne, în mărturisiri cutremurătoare, cum forța minții îți poate asigura salvarea din cel mai dens întuneric.

Produs de Teatrul Arte dell` Anima în urma celei de-a șaptea ediții a concursului „Anima pentru societate”, spectacolul „Dincolo de salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru este o incursiune candidă în cele mai mari clipe de deznădejde ale unui om, intercalate între cele mai dragi amintiri din copilăria lui, pentru ca evadarea tăcută să fie posibilă.

Excelentă abordarea Anei Crăciun Lambru, care a exploatat posibilitățile bogate ale profesiei acestui om zdrobit (creator de păpuși, scenograf/decorator împreună cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu la proaspăt înființatul Teatru Țăndărică, primul nostru teatru de păpuși, oprită din tot elanul ei uman și artistic exact în momentul în care își întindea aripile), apelând la teatrul de umbre și la tehnici cinematografice, la proiecții, lumini, decupaje din hârtie și păpuși, mizând totul pe cartea contrastului între lumină și întuneric și reușind tablouri teatrale expresive, în care a surprins cu succes tot ce a crescut de-a lungul timpului în sufletul acestei fetițe în momentele în care s-a trezit în realitatea dură a adulților, fără niciun drept de apel.

Demersul regizoarei este bine susținut de doi actori tineri, inspirat distribuiți și dirijați, ce aduc o forță suplimentară acestui proiect, izvorâtă dintr-un soi de neprihană și de libertate (istorică, ideologică, actoricească) pe care o presupune abordarea subiectului, ce se sprijină pe explorarea candidului din personaje. Daniela Mihai reușește o Lena Constante asumată, complexă și ingenuă în același timp, fragilă și puternică, tragică și totuși plină de speranță, care o ajută să treacă ușor din pielea fetiței în cea a femeii și invers, jonglând cu succes între rostiri, stări și atitudini corporale cu care-și îmbracă pertinent personajele în fiecare dintre ipostazele oferite de regizoare. O ajută în demersul ei partenerul de scenă, Ciprian Chiricheș, cel căruia i-au fost încredințate toate personajele masculine cu care interacționează Lena: Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner și Fotograful. Și el reușește să atace registre diferite, între blândețea tatălui, cruzimea și sarcasmul anchetatorului, dar și înflăcărarea abținută a îndrăgostitului Harry Brauner (viitorul soț al Lenei, arestat și el în „lotul Pătrăşcanu”, care a ispășit la rândul lui 12 ani de închisoare; abia în 1963, la un an de la eliberarea lor din închisoare, Lena Constante se va căsători cu Harry Brauner). Ciprian Chiricheș construiește atent Anchetatorul, cel mai însemnat dintre rolurile care-i parvin, între suspiciune și amenințare (foarte bun în scena șantajului cu șobolanii, unde descrierea este însoțită de cruzime amestecată cu plăcerea puterii asupra celui fără apărare și pofta de a face rău), inteligență aspră și slugărnicie față de o forță invizibilă, o amenințare implacabilă pe care reușește să o facă prezentă mereu în scenă.

Jocul actorilor este dublat de forța plastică a vizualulului puternic, obținut prin animarea și proiectarea live a interacțiunilor dintre micile obiecte de recuzită din decorul minuscul de pe masa de lucru,  dar și a înregistrărilor video folosite în spectacol (puternică imaginea proiectată în monologul în care deținuta își aruncă gândurile către afară printr-o fantă de lumină și excepțional cel în care Lena se întâlnește cu Harry – cel drag, proiectat pe perete, caută, atinge și își mângâie iubita, prezentă fizic pe scenă, ce-i răspunde cu aceeași afecțiune, într-o vibrație intensă de trăiri, într-un scurt și fascinant schimb de aici,  acum și aievea cu nu se știe când și dacă).

Cred că spectacolul e avantajat și de transmisia online și de înregistrarea într-un spațiu strâmt, în care sentimentul de claustrare pare și mai intens, ajutat de lumina slabă și de muzica și universul sonor plin de amenințări subtile sau gogonate la tot pasul, de zgomote malițioase ce-și amplifică misterul prin transmisia online. Un spațiu numai bun de reflecții la cele mai înnegurate gânduri. Oare cum ar trebui să arate actvitatea criminală a unui noncriminal și realitatea fabricată a unor adevăruri neadevărate? Cum e să fii invitat ca martor al acuzării unor oameni pentru fapte neînfăptuite? Și cum se poate obține iertarea pentru crime ce nu au fost niciodată comise?  Doar câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă un spectacol ce însăilează metaforic crâmpeie din viața unei eroine, refugiată îndărătul unor pleoape prietenoase, singurul loc unde a găsit sprijin în amintirile cu păpuși din copilărie și din teatrul pe care urma să-l slujească, împreună cu care a născocit povești și a recitat versuri, reușind să se hrănească din timp în timp și izbutind astfel să desființeze timpul, închisoarea și frica.

Dar sunt în povești și prințese care nu știu să râdă. Prințese cărora le sunt interzise râsul, plânsul, odihna și hrana. Care trăiesc sub asaltul ochiului sfredelind de după vizetă și al zgomotului metalic cu care ea se închide din nou și din nou pentru câte un alt abandon în lucrurile neinterzise, ca ritual de alienare dar și de construcție a victoriei asupra sinelui. Prințese în colivie care se îngrijesc de păsările aflate în libertate, ce se încumetă să ciugulească din sufletul disperat de după gratii, înconjurat de spiriduși, salcâmi și vrăbiuțe amenințate cu dispariția. Până nu mai rămâne nimic din ele. Decât cer. Cel pe care-l poți vedea abia după ce ai atins fundul lacului cu picioarele, dibuind astfel un punct de sprijin pentru a te propti și a te azvârli brusc la suprafață, înainte de înec.

Dintre cele două vieți posibile, una reală, cea în care o fetiță a avut o mamă, un tată, niște surori și niște vise mărețe, și una și mai reală, în care fetița mai încape cu greu într-o cameră ce se măsoară lesne cu numai doi pași și în care nu e nici zi, nici noapte, nici azi și nici mâine, câștigă o a treia: cea teatrală. Unde, ca să supraviețuiești, trebuie să distrugi. Să uiți. Tot. Dar mai întâi trebuie să îți aduci aminte.

Așa a ales Ana Crăciun Lambru să completeze forța cuvintelor nerostite, a tăcerii din care s-a construit această femeie de-a lungul anilor, dimpreună cu organismul societal din care a fost chirurgical extrasă și așezată într-un loc mai potrivit pentru a nu-i produce acestuia tulburări de funcționare. Pentru că „Dincolo de salcâmi”nu este doar o transpunere scenică a gândurilor și amintirilor Lenei Constante, dar și ale epocii în care s-a petrecut această poveste oribilă (consemnată de istorie ca început al crimelor împotriva umanității după instaurarea regimului comunist din România) și alte asemenea, ale căror ecouri au străbătut deceniile până în zilele noastre, înaintând în conștiința noastră precum fierăstrăul prin salcâmii spiridușului din suflet, prietenul imaginar ce nu mai poate fi salvat. Dincolo și dincoace de salcâmi, libertatea. De a ne cunoaște trecutul. Și de a ne proteja viitorul.

„Dincolo de Salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru

(adaptare text: Ana Crăciun Lambru, după cartea de memorii „Evadarea tăcută” de Lena Constante)

Producător: Teatrul Arte dell` Anima 

Regie: Ana Crăciun Lambru

Scenografie: Çilem Türköz

Compozitor: Cári Tibor

Light & Sound design: Traian Marin    

Distribuție: 

Daniela Mihai – Fetița, Lena Constante

Ciprian Chiricheș – Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner, Fotograful

Durata: 80 minute fără pauză

Own personal Jesus din Galați Truman Show pe scena Point: „Uitasem”, eul imposibil în competiție la Bucharest Fringe 10

Să crești fără nicio șansă să fii vreodată întreg. Sub o identitate dubioasă și un stigmat social de care nu ești conștient nicio clipă, cu sufletul amputat din fașă de semnul fatalității sub care te-ai născut. Acoperit de bezna minților și ignoranța celor din jur. Singura identitate cunoscută e una falsă, minuțios construită de o minte bolnavă care e mereu lângă tine să toarne venin în sufletul tău neprihănit, picătură cu picătură. Departe de orice și oricine te-ar putea apăra în vreun fel. Până într-o zi, când Universul se zgâlțâie din țâțâni și îți răstoarnă tot ce ai știut și ai fost învățat vreodată. De aici înainte trebuie să te construiești atent, cărămidă cu cărămidă, în timp ce demolezi în tine, cu aceeași grijă, toate zidurile care au fost ridicate strâmb până acum. Singura șansă este să uiți. Tot. Nu se știe dacă vei putea. Și nici cine vei putea fi.

Așa arată premizele unei piese de teatru despre fragilitatea și infinita putere de vindecare a vieții, cu care Gabriel Sandu a câștigat, sub pseudonim, unul dintre premiile competiției de dramaturgie Focus Drama în 2018. Expediat într-un superb perfect simplu încă din titlu, ca un amănunt pe care te întorci să-l folosești ca argument în susținerea expunerii tale (însă folosit ca o paranteză la viață în care ar putea fi azvârlită viața însăși ori o notă de subsol în care ne recunoaștem, în frânturi, cu toții), „Uitasem” este un text dramatic inspirat de o tulburătoare poveste din viața reală, care l-a bântuit pe autor.

Acum mai bine de 10 ani, o știre șocantă îngrozea România: într-un garaj din Galați a fost găsit un copil de aproape 12 ani, izolat de mama sa încă de la naștere și crescut să creadă că este reîncarnarea lui Iisus Hristos. Ca mai toate subiectele din media românească, nici această poveste nu s-a bucurat de vreun mare follow up. Urma băiatului s-a pierdut în neant, iar istoria lui a rămas atârnată în paginile de senzațional ale ziarelor de atunci, după care vocile care au tunat și au fulgerat prin studiourile de televiziune s-au stins încetul cu încetul, când ratingul nu mai justifica în vreun fel continuarea subiectului.

Ce s-o fi ales de viața acestui Iisus izgonit din memoria noastră afectivă și cum ne-am putea raporta astăzi la el dacă ne-am ciocni din întâmplare? Este întrebarea de la care a pornit Gabriel Sandu, imaginând câteva dintre zilele acestui copil, așa cum s-ar fi putut ele petrece până astăzi. Cât de zdruncinat poate rămâne un om după ce a a dat piept în adolescență cu o  realitate despre care nu știa absolut nimic și despre care a trebuit să învețe pas cu pas, obligat să care în același timp în spate povara unui eu imposibil? Cine mai poate fi cineva care a fost crescut până la 12 ani crezând că e Mântuitorul?

Un coming of age pornit din Galați, ajuns în Berlin și poposit la București, spectacolul „Uitasem” pus în scenă la Point este un show pertinent despre puterea de autovindecare a omului, în care Gabriel Sandu nu și-a propus să spună (să scrie și să regizeze) povestea băiatului, ci să exploateze teritoriul interior al personajului, atât de ofertant teatral, pe care Nicholas Cațianis îl întruchipează asumat și pertinent.

Într-un amestec interesant de superficial și profund, de naiv și agresiv, de candid și compulsiv, Marius al lui Nicholas Cațianis (actor al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, câștigător în 2015 al premiului pentru cel mai bun actor la Gala HOP a Tânărului Actor, de curând foarte inspirat distribuit în „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”, spectacolul cu care Eugen Jebeleanu a câștigat premiul UNITER în acest an) stoarce emoție de la începutul până la sfârșitul spectacolului. Erijat în rolul acestui fiu al lui Dumnezeu, care are toate puterile, mai puțin pe aceea de a dispărea de tot, Nicholas Cațianis operează cu un autoconfesiv fin, plin de nuanțe greu perceptibile, care se adaugă în crescendo pentru a-i da substanță personajului pe care încearcă să-l înțeleagă și cu care reușește să se armonizeze pe măsură ce-l descoperă și împreună cu care se dezvăluie publicului, fără a forța lucrurile în vreun fel. Personajul este construit într-un mod credibil, erou și îngenunchiat deopotrivă, inocent și infinit trist, energic și versatil, atât la nivel de rostire, cât și (sau mai ales) la nivel corporal, transpunând expresiv în mișcarea scenică traumele suferite de personajul care i-a fost încredințat, însă plin de naturalețe, fără tușe groase pe care tragismul situației i le-ar fi putut impregna și care l-ar fi putut arunca lesne în ridicol. Într-o confesiune emoţionantă a felului în care se poate derula viața unui tânăr căruia soarta i-a fost mereu potrivnică și care, abia ieșit dintr-un centru de plasament, se avântă direct în Europa, în ghearele unor noi umilințe, pe care e dispus să le îndure în căutarea unui trai mai bun. Un traseu de viață impregnat de un stigmat implacabil, de  neputințe de tot felul și bântuit de amintirile de care nu se poate scutura îndeajuns cât să nu-l tragă înapoi la fiecare pas pe care reușește să-l facă spre vreun înainte. Dintre care cel mai important este dragostea pentru Elena, iubirea interzisă.

Întruchipată de Edith Alibec (inițial în rol de gazdă a unei emisiuni TV în care Marius are parte de scurta lui clipă de glorie, rol în care își etalează calitățile de rostire scenică, caricaturizând jurnaliștii și ridiculizând superficialitatea media care se ocupă de senzațional), Elena este varianta lui feminină sau complementarul lui feminin. Imobilizată într-un scaun cu rotile și într-o căsnicie nefericită, Elena este pusă încetul cu încetul în mișcare de relația cu Marius, care se clădește cu duioșie, cu bâlbâieli și ezitări, cu lacrimi, deznădejdi și amintiri cutremurătoare, dar și cu o infinită compasiune a unuia pentru celălalt, din care fiecare reușește să scoată din adâncul ființei tot ce are mai bun și mai curat. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Sincron și complementar, într-un schimb de emoții curate ca lacrimile din care le izvorăsc și care le întrețin poveștile de viață, a căror tensiune dramatică este foarte bine punctată și susținută de  muzica live a lui Andrei Raicu.

Uitasem de convenții și măști, de suferință și compasiune, de durere și vindecare. Uitasem că traumele din copilărie cresc mari odată cu noi. Uitasem că intră mulți oameni în viețile noastre. Și ies mai mulți decât au intrat. Uitasem că, într-o secundă de neatenție, ne putem trezi singuri.

„Uitasem”. Ca profesiune de credință.

„Uitasem” de Gabriel Sandu

Hub POINT

Regia: Gabriel Sandu

Decor și costume: Andra Manea

Video: Ana Cârlan

Muzică originală: Andrei Raicu

Light design: Dragoș Petrișor

Distribuția: Nicholas Cațianis, Edith Alibec, Andrei Raicu

Durata: 60 min

@Scuze, Noi!

[5CU23 NO1], transcrierea fonetică a dansului contemporan în prima zi de festival #bfringe10

Doi băieți faini au dansat aseară la mine în dormitor. Nu, nu a fost cazul să alertez pe nimeni, eu i-am chemat și i-am studiat cu atenție. Precis-precis mi-am dat consimțământul pentru 50 de minute de zâmbete și multe hohote cu Filip Stoica (interpret și coregraf, absolvent UNATC, studii coregrafice) și Răzvan Rotaru (absolvent UNATC, secția actorie) care s-au jucat dibaci (pe muzica lui Adrian Piciorea, excelent asortată) cu trupurile lor și sufletul meu, în timp ce mințile noastre, dezbrăcate de convențional, fals și ipocrizie au convenit că nu suntem serioși, că mai există oarece formă și oareșce fond exact atunci când râdem mai abitir de ele, într-un dialog absolut relaxat, că putem trece cu zâmbetul pe buze și simțurile ascuțite la maximum peste clișee, șabloane și prejudecăți, adesea prezente pe și în spatele scenei și laboratorului de creație, că le putem demonta, pe rând, dezvăluindu-le și arătându-le lumii în toată splendoarea nudității lor artistice.

Fără umflarea mușchilor, însă antrenându-i pe fiecare în parte și armonios împreună cu suficientă migală cât să lase să se vadă, și chiar să iasă uneori în evidență, fesierii încordați de atâta crispare contemporană. Și să se intuiască inevitabila contracție a sfincterelor înainte de relaxare, în timp ce ochii se deschid mari, curioși și pofticioși și te sfredelesc în oglindă, dornici să primească, dar mai ales să ofere iubire, în timp ce curăță cu atenție, refuzând orice fel de make-up, vulnerabilitatea și fragilitățile din spatele fiecărui rid ce urmează a se așterne pe chipul oglindit acolo, același și altul de fiecare dată când se privește cu sinceritate. Și trupul cu pricina începe să se miște cu asumare pe muzica antrenantă a lui Adrian Piciorea întru argumentare.

Improvizația actoricească și dialogurile savuroase între cei doi aduc formelor fixe și atent studiate de mișcare pe care s-a construit scheletul spectacolului un soi de tălmăcire ironică și autoironică, uneori chiar sarcastică, a construcției pas cu pas a actului artistic, în cel mai nepretențios și verosimil mod cu putință, cu declarații savuroase depre superficial, mântuială, false valori și intoleranțe de tot felul, într-un statement senzorial-teatral-coregrafic rotund.

„Scuze, Noi!”, un performance confesiv, plin de umor și bună dispoziție, despre condiția artistului și dezavantajele luatului prea în serios în nebunia asta contemporană, o mărturisire de credință a doi artiști tineri talentați și independenți, pe care nu știu să vă zic unde o să-i găsiți în condițiile de acum (poate, mai încolo, pe la Cuibul Artiștilor sau pe la Linotip), dar musai să-i vedeți dacă veți întâlni ocazia, cu care Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent, ajuns la cea de-a zecea ediție (anul acesta online), a închis aseară prima zi a unui festival care se chinuie și el să supraviețuiască acestor vremuri tulburi. Că tot trâmbițăm zilele astea că ne preocupă rolul, rostul și șansele teatrului independent de a supraviețui pandemiei de indiferență culturală cu care este tratat dintotdeauna.

Puneți o lumină caldă. Cât să simți primitivizarea astrală concentrată asupra spațiului ermetic…

Scuze, voi!…

„Scuze, Noi!”

spectacol independent

Concept: Filip Stoica și Răzvan Rotaru

Performeri: Filip Stoica și Răzvan Rotaru

Muzica: Adrian Piciorea

Durata: 50 de minute

+ 14  

„Ana are mere” sau ABC-ul înțelegerii unei revoluții: „Kilometrul zero” de la Odeon, piatră pentru vindecarea de 1989

Ana are mere. Așa a început Ana să scrie.

Ana are printre mere un măr imaginar. Așa s-a apucat Ana să viseze.

Ana feliază mărul imaginar.  Așa s-a pornit Ana să împărtășească.

Ana gustă din fructul imaginar împreună cu ceilalți. Așa fixează Ana borna la kilometrul zero.

Ana e liberă să cultive o livadă de meri. Așa începe Ana să pășească în suferință.

Ana vrea să uite că are mere. Așa speră Ana să se vindece.

Ana scrie. Ana joacă teatru.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project)”. O bornă fixată în scena Sălii Majestic a Teatrului Odeon de Andrei Măjeri. Întru aducere aminte. Și tămăduire. Un spectacol despre vindecare. De rănile trecutului și cicatricile viitoare ale prezentului, de cutume maladive și stereotipuri strâmbe de educație și comportament social, de frici proprii și colective, de umilințe personale și naționale, de inerții distrugătoare și intoleranțe intolerabile.

Și de memorie. We just need a closure…

Revoluția din 1989 este revoluția noastră, a tuturor. A fiecăruia dintre noi, născuți înainte sau după acel decembrie însângerat, așa cum ne-a rămas ea în memorie ori numai cum ne-a fost povestită de alții. Este o poveste cu mii de povești, așezate unele lângă altele cu nostalgie, cu regret, cu ușoară duioșie sau doar infinită îngăduință, dintr-o oglindă fermecată prin care privim înapoi către acest moment de renaștere, și numărăm, în fiece iarnă în care ne încumetăm să înfruntăm din nou chipul zugrăvit de ea, anii care s-au scurs de atunci. Și tot nu… Sau poate…

Nu numai Ana are mere. Și Saviana Stănescu (dramaturgul româno-american – în vârstă de 22 de ani la revoluție – venit de la New York la sfârșitul anului trecut  să dezvolte un proiect unicat despre ce înseamnă pentru cei din diaspora întoarcerea acasă) are mere. Așa a început să scrie „Kilometrul Zero (The Revolution Project)”, sub presiunea bastonașelor aplecate, înșirate unele după altele să lege întru sens literele pe un caiet de tip unu și a bastoanelor în care s-au transformat mai târziu cuvintele ce au crescut din ele și care s-au întors să încovoaie spinările ce n-au mai putut să rabde atâta aplecare… 

Și regizorul Andrei Măjeri (născut în 1990) are mere. Așa că a luat textul Savianei Stănescu și a intrat cu el în teatrul Odeon să-l exploateze pe scenă. Și a început să lucreze cu Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și  Alexandru Papadopol. Și ei au desagul plin cu mere și cu povești despre revoluție, ale lor și ale personajelor pe care le interpretează. În marșul soldaților ce defilează către libertate pe ecranele de pe scenă, testimonialele celor patru actori, filmați în cabine și pe holul teatrului – care-ți creează la începutul spectacolului așteptări pentru un eveniment-document – sunt completate, scenă cu scenă, de tablouri teatrale în desfășurare, intercalate într-un crescendo de emoții către un fir narativ comun. Într-o convenție confesivă de explorare și autoexplorare a tuturor fațetelor evenimentului cu pricina și a consecințelor lui până azi, într-o cheie asumată și recognoscibilă pentru fiecare dintre noi și atunci și acum, ceea ce imprimă naturalețe jocului actorilor, foarte buni cu toții, în mișcarea și rostirea scenică, și consistent verosimil poveștilor cărora le dau viață. Cu multă energie, cu umor, cu sarcasm pe alocuri, uneori cu nedisimulată tristețe, alteori cu vigoarea temerarilor, cei patru se completează autentic (ingenua Ioana Bugarin, reprezentantul candid al generației născută după Revoluție, curioasă și efervescentă, dornică de acțiune și rezolvări prin scotociri ingenioase – foarte bun textul, dar și ferma dirijare a regizorului – în viețile și vârstele Nicoletei Lefter/copilul, ale lui Alexandru Papadopol/adolescentul și ale Dianei Gheorghian/tânărul, în rolurile lor autentice din decembrie 1989, dar și a felului în care fiecare dintre ei și personajele lor au ales să înțeleagă, să traverseze și să se adapteze anilor care s-au scurs de atunci și temelor pe care societatea a catadicsit să le livreze întru cercetare și asumare).

Cu toții prinși în cutia neagră din mijlocul scenei, care se umple încet de culorile fiecăruia (într-un melanj multimedia coerent video-light-sound, funcțional și de sine-stătător, care încadrează iscusit și amplifică emoția din jocul actorilor) pe măsură ce se mai aduce nițică lumină în poveștile lor, singura care pare să fi înregistrat toate datele zborului de 30 de ani către acum, doar-doar ne-om lămuri, ascultând vocile din carlingă, dacă nava s-a prăbușit, planează ori doar se zbate în derivă pe cerul iluzoriei noastre libertăți. Și poate i-om găsi, înțelegând, viteza, altitudinea și consumul de carburant potrivite pentru un zbor serios de acum înainte.

Merele Anei și ale noastre, ale tuturor, se strivesc implacabil în conștiința din nou trezită la realitate și repede încastrată înapoi în imaginar, în jocuri de apărare a minții de ploaia de gloanțe (cel mai puternic tablou al acestui spectacol) din locul în care poveștile tuturor converg într-o singură imagine (răsturnată!,  a Teatrului Național în Piața Universității), la kilometrul zero al democrației noastre, încă fragilă.

Toate lucrurile importante încep cu o propoziție simplă.

Ana are mere. Now we have a closure.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project) ” de Saviana Stănescu

Teatrul Odeon, Sala Majestic

Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Sound design: Adrian Piciorea
Video creation: Ioana Ilaș Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Instalație multimedia: Luca Achim

Cu: Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol

Data premierelor: 27 septembrie / 1 octombrie 2020 

Durata spectacolului: 2 ore