Să crești fără nicio șansă să fii vreodată întreg. Sub o identitate dubioasă și un stigmat social de care nu ești conștient nicio clipă, cu sufletul amputat din fașă de semnul fatalității sub care te-ai născut. Acoperit de bezna minților și ignoranța celor din jur. Singura identitate cunoscută e una falsă, minuțios construită de o minte bolnavă care e mereu lângă tine să toarne venin în sufletul tău neprihănit, picătură cu picătură. Departe de orice și oricine te-ar putea apăra în vreun fel. Până într-o zi, când Universul se zgâlțâie din țâțâni și îți răstoarnă tot ce ai știut și ai fost învățat vreodată. De aici înainte trebuie să te construiești atent, cărămidă cu cărămidă, în timp ce demolezi în tine, cu aceeași grijă, toate zidurile care au fost ridicate strâmb până acum. Singura șansă este să uiți. Tot. Nu se știe dacă vei putea. Și nici cine vei putea fi.
Așa arată premizele unei piese de teatru despre fragilitatea și infinita putere de vindecare a vieții, cu care Gabriel Sandu a câștigat, sub pseudonim, unul dintre premiile competiției de dramaturgie Focus Drama în 2018. Expediat într-un superb perfect simplu încă din titlu, ca un amănunt pe care te întorci să-l folosești ca argument în susținerea expunerii tale (însă folosit ca o paranteză la viață în care ar putea fi azvârlită viața însăși ori o notă de subsol în care ne recunoaștem, în frânturi, cu toții), „Uitasem” este un text dramatic inspirat de o tulburătoare poveste din viața reală, care l-a bântuit pe autor.
Acum mai bine de 10 ani, o știre șocantă îngrozea România: într-un garaj din Galați a fost găsit un copil de aproape 12 ani, izolat de mama sa încă de la naștere și crescut să creadă că este reîncarnarea lui Iisus Hristos. Ca mai toate subiectele din media românească, nici această poveste nu s-a bucurat de vreun mare follow up. Urma băiatului s-a pierdut în neant, iar istoria lui a rămas atârnată în paginile de senzațional ale ziarelor de atunci, după care vocile care au tunat și au fulgerat prin studiourile de televiziune s-au stins încetul cu încetul, când ratingul nu mai justifica în vreun fel continuarea subiectului.
Ce s-o fi ales de viața acestui Iisus izgonit din memoria noastră afectivă și cum ne-am putea raporta astăzi la el dacă ne-am ciocni din întâmplare? Este întrebarea de la care a pornit Gabriel Sandu, imaginând câteva dintre zilele acestui copil, așa cum s-ar fi putut ele petrece până astăzi. Cât de zdruncinat poate rămâne un om după ce a a dat piept în adolescență cu o realitate despre care nu știa absolut nimic și despre care a trebuit să învețe pas cu pas, obligat să care în același timp în spate povara unui eu imposibil? Cine mai poate fi cineva care a fost crescut până la 12 ani crezând că e Mântuitorul?
Un coming of age pornit din Galați, ajuns în Berlin și poposit la București, spectacolul „Uitasem” pus în scenă la Point este un show pertinent despre puterea de autovindecare a omului, în care Gabriel Sandu nu și-a propus să spună (să scrie și să regizeze) povestea băiatului, ci să exploateze teritoriul interior al personajului, atât de ofertant teatral, pe care Nicholas Cațianis îl întruchipează asumat și pertinent.
Într-un amestec interesant de superficial și profund, de naiv și agresiv, de candid și compulsiv, Marius al lui Nicholas Cațianis (actor al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, câștigător în 2015 al premiului pentru cel mai bun actor la Gala HOP a Tânărului Actor, de curând foarte inspirat distribuit în „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”, spectacolul cu care Eugen Jebeleanu a câștigat premiul UNITER în acest an) stoarce emoție de la începutul până la sfârșitul spectacolului. Erijat în rolul acestui fiu al lui Dumnezeu, care are toate puterile, mai puțin pe aceea de a dispărea de tot, Nicholas Cațianis operează cu un autoconfesiv fin, plin de nuanțe greu perceptibile, care se adaugă în crescendo pentru a-i da substanță personajului pe care încearcă să-l înțeleagă și cu care reușește să se armonizeze pe măsură ce-l descoperă și împreună cu care se dezvăluie publicului, fără a forța lucrurile în vreun fel. Personajul este construit într-un mod credibil, erou și îngenunchiat deopotrivă, inocent și infinit trist, energic și versatil, atât la nivel de rostire, cât și (sau mai ales) la nivel corporal, transpunând expresiv în mișcarea scenică traumele suferite de personajul care i-a fost încredințat, însă plin de naturalețe, fără tușe groase pe care tragismul situației i le-ar fi putut impregna și care l-ar fi putut arunca lesne în ridicol. Într-o confesiune emoţionantă a felului în care se poate derula viața unui tânăr căruia soarta i-a fost mereu potrivnică și care, abia ieșit dintr-un centru de plasament, se avântă direct în Europa, în ghearele unor noi umilințe, pe care e dispus să le îndure în căutarea unui trai mai bun. Un traseu de viață impregnat de un stigmat implacabil, de neputințe de tot felul și bântuit de amintirile de care nu se poate scutura îndeajuns cât să nu-l tragă înapoi la fiecare pas pe care reușește să-l facă spre vreun înainte. Dintre care cel mai important este dragostea pentru Elena, iubirea interzisă.
Întruchipată de Edith Alibec (inițial în rol de gazdă a unei emisiuni TV în care Marius are parte de scurta lui clipă de glorie, rol în care își etalează calitățile de rostire scenică, caricaturizând jurnaliștii și ridiculizând superficialitatea media care se ocupă de senzațional), Elena este varianta lui feminină sau complementarul lui feminin. Imobilizată într-un scaun cu rotile și într-o căsnicie nefericită, Elena este pusă încetul cu încetul în mișcare de relația cu Marius, care se clădește cu duioșie, cu bâlbâieli și ezitări, cu lacrimi, deznădejdi și amintiri cutremurătoare, dar și cu o infinită compasiune a unuia pentru celălalt, din care fiecare reușește să scoată din adâncul ființei tot ce are mai bun și mai curat. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Sincron și complementar, într-un schimb de emoții curate ca lacrimile din care le izvorăsc și care le întrețin poveștile de viață, a căror tensiune dramatică este foarte bine punctată și susținută de muzica live a lui Andrei Raicu.
Uitasem de convenții și măști, de suferință și compasiune, de durere și vindecare. Uitasem că traumele din copilărie cresc mari odată cu noi. Uitasem că intră mulți oameni în viețile noastre. Și ies mai mulți decât au intrat. Uitasem că, într-o secundă de neatenție, ne putem trezi singuri.
„Uitasem”. Ca profesiune de credință.
„Uitasem” de Gabriel Sandu
Hub POINT
Regia: Gabriel Sandu
Decor și costume: Andra Manea
Video: Ana Cârlan
Muzică originală: Andrei Raicu
Light design: Dragoș Petrișor
Distribuția: Nicholas Cațianis, Edith Alibec, Andrei Raicu
Durata: 60 min
Luciana Antofi 