A fost odată o fetiță ca mai toate fetițele de pe pământ. Care însă s-a mântuit prin suferință. De naivitatea copilăriei, de forța viselor cele mai curate, de fericirea lui acasă, de ploaia care potolește setea pământului și lumina pe care Dumnezeu, ieșit în Poarta Raiului, i-a aruncat-o întru călăuzire. Apoi de frica soneriei telefonului, de ispita de a se arunca la etajul șase, de interogatoriile la orice oră din zi și din noapte, de ochii care o iscodeau la tot pasul, de vocea anchetatorilor care o instigau la ură și minciună, de amenințările gardianului însărcinat cu paza, de groaza condamnării la moarte. De zgomotul zăvoarelor care i-au închis încet ușile, una câte una, pe dinăuntru și pe dinafară. De număratul zilelor în care a fost nevoită să rămână dincolo de ele. Până a hotărât că nu mai știe nimic. Nici de ea, nici de alții.
3000 de dimineți în care fetița s-a trezit de frig, de foame și de oboseală. Niciodată de frică absolută. Cu atâta nevoie de mila cuiva, a oricui, către sufletul ei care se încăpățânează să supraviețuiască. Să nu se dizolve. Să nu piară înghițit de salteaua de paie în care a fost țintuită ori de șanțul pe care-l sapă secundă de secundă în podeaua celulei înguste, ca un cal costeliv ce se plimbă în jurul priponului scurt, în timp ce își asumă numărarea fără întrerupere a pașilor, mereu aceiași doi, ce-i însoțesc secundele din lungile ore de izolare în care se căznește să se apere de mai binele promis și de adevărul celorlalți, pe care hotărăște să nu le aleagă. O fetiță care rezistă.
Numele ei este Lena Constante. Artista care a petrecut 12 ani în închisoare ca deținut politic. „Dincolo de salcâmi” este adaptarea Anei Crăciun-Lambru a unor fragmente din cartea de memorii „Evadarea tăcută”, în care Lena Constante face o incursiune în momentele de singurătate și de tortură grea din cele 3000 de zile de detenție, care au aruncat-o de multe ori în prăpastia disperării, de unde se cățăra de fiecare dată pe câte o funie de speranță proaspăt împletită ca să revină la lumină, dezvăluindu-ne, în mărturisiri cutremurătoare, cum forța minții îți poate asigura salvarea din cel mai dens întuneric.
Produs de Teatrul Arte dell` Anima în urma celei de-a șaptea ediții a concursului „Anima pentru societate”, spectacolul „Dincolo de salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru este o incursiune candidă în cele mai mari clipe de deznădejde ale unui om, intercalate între cele mai dragi amintiri din copilăria lui, pentru ca evadarea tăcută să fie posibilă.
Excelentă abordarea Anei Crăciun Lambru, care a exploatat posibilitățile bogate ale profesiei acestui om zdrobit (creator de păpuși, scenograf/decorator împreună cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu la proaspăt înființatul Teatru Țăndărică, primul nostru teatru de păpuși, oprită din tot elanul ei uman și artistic exact în momentul în care își întindea aripile), apelând la teatrul de umbre și la tehnici cinematografice, la proiecții, lumini, decupaje din hârtie și păpuși, mizând totul pe cartea contrastului între lumină și întuneric și reușind tablouri teatrale expresive, în care a surprins cu succes tot ce a crescut de-a lungul timpului în sufletul acestei fetițe în momentele în care s-a trezit în realitatea dură a adulților, fără niciun drept de apel.
Demersul regizoarei este bine susținut de doi actori tineri, inspirat distribuiți și dirijați, ce aduc o forță suplimentară acestui proiect, izvorâtă dintr-un soi de neprihană și de libertate (istorică, ideologică, actoricească) pe care o presupune abordarea subiectului, ce se sprijină pe explorarea candidului din personaje. Daniela Mihai reușește o Lena Constante asumată, complexă și ingenuă în același timp, fragilă și puternică, tragică și totuși plină de speranță, care o ajută să treacă ușor din pielea fetiței în cea a femeii și invers, jonglând cu succes între rostiri, stări și atitudini corporale cu care-și îmbracă pertinent personajele în fiecare dintre ipostazele oferite de regizoare. O ajută în demersul ei partenerul de scenă, Ciprian Chiricheș, cel căruia i-au fost încredințate toate personajele masculine cu care interacționează Lena: Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner și Fotograful. Și el reușește să atace registre diferite, între blândețea tatălui, cruzimea și sarcasmul anchetatorului, dar și înflăcărarea abținută a îndrăgostitului Harry Brauner (viitorul soț al Lenei, arestat și el în „lotul Pătrăşcanu”, care a ispășit la rândul lui 12 ani de închisoare; abia în 1963, la un an de la eliberarea lor din închisoare, Lena Constante se va căsători cu Harry Brauner). Ciprian Chiricheș construiește atent Anchetatorul, cel mai însemnat dintre rolurile care-i parvin, între suspiciune și amenințare (foarte bun în scena șantajului cu șobolanii, unde descrierea este însoțită de cruzime amestecată cu plăcerea puterii asupra celui fără apărare și pofta de a face rău), inteligență aspră și slugărnicie față de o forță invizibilă, o amenințare implacabilă pe care reușește să o facă prezentă mereu în scenă.
Jocul actorilor este dublat de forța plastică a vizualulului puternic, obținut prin animarea și proiectarea live a interacțiunilor dintre micile obiecte de recuzită din decorul minuscul de pe masa de lucru, dar și a înregistrărilor video folosite în spectacol (puternică imaginea proiectată în monologul în care deținuta își aruncă gândurile către afară printr-o fantă de lumină și excepțional cel în care Lena se întâlnește cu Harry – cel drag, proiectat pe perete, caută, atinge și își mângâie iubita, prezentă fizic pe scenă, ce-i răspunde cu aceeași afecțiune, într-o vibrație intensă de trăiri, într-un scurt și fascinant schimb de aici, acum și aievea cu nu se știe când și dacă).
Cred că spectacolul e avantajat și de transmisia online și de înregistrarea într-un spațiu strâmt, în care sentimentul de claustrare pare și mai intens, ajutat de lumina slabă și de muzica și universul sonor plin de amenințări subtile sau gogonate la tot pasul, de zgomote malițioase ce-și amplifică misterul prin transmisia online. Un spațiu numai bun de reflecții la cele mai înnegurate gânduri. Oare cum ar trebui să arate actvitatea criminală a unui noncriminal și realitatea fabricată a unor adevăruri neadevărate? Cum e să fii invitat ca martor al acuzării unor oameni pentru fapte neînfăptuite? Și cum se poate obține iertarea pentru crime ce nu au fost niciodată comise? Doar câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă un spectacol ce însăilează metaforic crâmpeie din viața unei eroine, refugiată îndărătul unor pleoape prietenoase, singurul loc unde a găsit sprijin în amintirile cu păpuși din copilărie și din teatrul pe care urma să-l slujească, împreună cu care a născocit povești și a recitat versuri, reușind să se hrănească din timp în timp și izbutind astfel să desființeze timpul, închisoarea și frica.
Dar sunt în povești și prințese care nu știu să râdă. Prințese cărora le sunt interzise râsul, plânsul, odihna și hrana. Care trăiesc sub asaltul ochiului sfredelind de după vizetă și al zgomotului metalic cu care ea se închide din nou și din nou pentru câte un alt abandon în lucrurile neinterzise, ca ritual de alienare dar și de construcție a victoriei asupra sinelui. Prințese în colivie care se îngrijesc de păsările aflate în libertate, ce se încumetă să ciugulească din sufletul disperat de după gratii, înconjurat de spiriduși, salcâmi și vrăbiuțe amenințate cu dispariția. Până nu mai rămâne nimic din ele. Decât cer. Cel pe care-l poți vedea abia după ce ai atins fundul lacului cu picioarele, dibuind astfel un punct de sprijin pentru a te propti și a te azvârli brusc la suprafață, înainte de înec.
Dintre cele două vieți posibile, una reală, cea în care o fetiță a avut o mamă, un tată, niște surori și niște vise mărețe, și una și mai reală, în care fetița mai încape cu greu într-o cameră ce se măsoară lesne cu numai doi pași și în care nu e nici zi, nici noapte, nici azi și nici mâine, câștigă o a treia: cea teatrală. Unde, ca să supraviețuiești, trebuie să distrugi. Să uiți. Tot. Dar mai întâi trebuie să îți aduci aminte.
Așa a ales Ana Crăciun Lambru să completeze forța cuvintelor nerostite, a tăcerii din care s-a construit această femeie de-a lungul anilor, dimpreună cu organismul societal din care a fost chirurgical extrasă și așezată într-un loc mai potrivit pentru a nu-i produce acestuia tulburări de funcționare. Pentru că „Dincolo de salcâmi”nu este doar o transpunere scenică a gândurilor și amintirilor Lenei Constante, dar și ale epocii în care s-a petrecut această poveste oribilă (consemnată de istorie ca început al crimelor împotriva umanității după instaurarea regimului comunist din România) și alte asemenea, ale căror ecouri au străbătut deceniile până în zilele noastre, înaintând în conștiința noastră precum fierăstrăul prin salcâmii spiridușului din suflet, prietenul imaginar ce nu mai poate fi salvat. Dincolo și dincoace de salcâmi, libertatea. De a ne cunoaște trecutul. Și de a ne proteja viitorul.
„Dincolo de Salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru
(adaptare text: Ana Crăciun Lambru, după cartea de memorii „Evadarea tăcută” de Lena Constante)
Producător: Teatrul Arte dell` Anima
Regie: Ana Crăciun Lambru
Scenografie: Çilem Türköz
Compozitor: Cári Tibor
Light & Sound design: Traian Marin
Distribuție:
Daniela Mihai – Fetița, Lena Constante
Ciprian Chiricheș – Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner, Fotograful
Durata: 80 minute fără pauză
Luciana Antofi 