Beep-beep, ura!: „98% decizia corectă”

– poveste non-porno, într-un tablou adolescentin cu trompe uterine și lacrimi –

Iza are 17 ani. Și a rămas însărcinată. Am plâns alături de ea câteva zile și nopți la rând. Am ținut-o de mână, i-am povestit în șoaptă cam tot ce am aflat eu despre viață, i-am cântat în surdină, să se liniștească, am apărat-o vehement în minte de prieteni, colegi, părinți, profesori, vecini, medici, activiști, inspectori școlari, primari și alte personaje, coaliții și instanțe morale. Am mângâiat-o pe creștet și pe părul ud de lacrimi de pe tâmple, ademenind-o să se odihnească pe perna mea imprimată luminos cu un aparat genital feminin. Încercând să-i dau răgaz să ia decizia corectă, în timp ce i-am studiat cu atenție visele. În reveriile ei, Iza nu mai are 17 ani. E o femeie realizată, care se plimbă printre toate Izele cu ochi frumoși și inimi zburdalnice ce se ciocnesc fără știre unele de altele în piața publică. Cele care au păstrat copilul și cele care au renunțat la el. Cele care au făcut avort și cele care au pierdut sarcina. Cele care l-au adus pe lume și l-au crescut singure și cele care-l cresc împreună cu tatăl natural. Sau cu un străin. Și cele care nu au niciun copil sau care au mai făcut și alții. Și cele care au adoptat unul. Cele care s-au măritat și cele care au decis să trăiască doar cu ele. Cele care și-au dat bacalaureatul și cele care au renunțat la școală. Și cele care au continuat studiile, după o scurtă întrerupere. Izele astea toate trimise către azi prin mesajele păstrate într-o capsulă a timpului, ce va fi deschisă în viitor și care păstrează cu grijă gândurile către un copil născut sau nenăscut. Dimpreună cu toate căile pe care mama lui va fi apucat după ce va fi părăsit acest spectacol.

Pentru că Iza are acum 17 ani. Și a rămas însărcinată. Departe de a se dori un manifest, „98% decizia corectă” este un spectacol-eveniment după o piesă de teatru care spune o poveste de viață contemporană, posibilă, plauzibilă, recognoscibilă și, din toate aceste motive, incredibil de personală și de emoționantă, din orice pagină, replică sau personaj ai privi către întregul text dramatic și, de acolo, mai departe, către viitorul public din sală, azi adunat curios în jurul ecranelor la o experiență culturală virtuală.

După scenariul „Decizia corectă” de Andreea Tănase, desemnat câștigător la a doua ediție a Concursului  de Dramaturgie Contemporană „Corneliu-Dan Borcia“, organizat de Teatrul Tineretului și regizat în urma unei selecții de proiecte regizorale de Elena Morar, spectacolul „98% decizia corectă” este cel de-al treilea spectacol din cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Început în martie 2019, proiectul și-a propus realizarea unor spectacole de teatru educațional care să genereze dezbateri în rândul publicului tânăr pe teme precum toleranța și diversitatea. Dar pare-se că trebuie să înceapă cu adulții.

Un spectacol pertinent despre informare și ignoranță. Despre prevenție, corecție și combatere eficientă. Despre hazard și planificare în viață. Despre responsabilitate și liber arbitru. Despre superficial și profund. Despre timpuriu și despre prea târziu. Despre conflictul interior, despre conflictele cu ceilalți și despre conflictul între generații. Și, cel mai strident, despre alăturarea solitudinilor și singurătatea oricărui fel de împreună.

Despre destinul posibil al unei fete de 17 ani, pierdută într-o lume pudică, ce-și bagă beep-ul intenționat, numai ca să te beep la cap, într-un colocvial care a evitat cu tandrețe cuvintele înlocuite de sunetul ăsta malițios. Mânca-i-ar beep-ul ei de domnișoară rătăcită în lumea asta nebună a pudibonderiilor unor adulți suficient de discreți cât să nu-i vorbească despre lucrurile cu adevărat importante, dar incredibil de vigilenți cât să-i amendeze limbajul! Atacând povestea inimii ei zburdalnice, ce tânjește să stea pe genunchii unui Făt-Frumos cu beep-ul bine ascuns sub prohab, care tremură nepriceput în timp ce-și plimbă curios mâna prin părul ei misterios, în cea mai mare nevoie umană posibilă: de tandrețe. Nu, Făt-Frumos nu e periculos și atroce! Și nici nu sare ca un sălbatic pe beep-ul Cosânzenei de parcă ar fi în epoca gândirii de piatră! Sunt doar doi adolescenți curioși în luptă cu ei înșiși, cu nepriceperile, cu hormonii lor, cu vremurile și cu lumea, în timp ce ceilalți îi arată mult prea târziu cu degetul.

Sunt și povești care încep cu „a fost odată ca întotdeauna”. Când o greșeală întrerupe brusc monotonia unei narațiuni care e musai să aibă un final fericit.

Excelentă Cătălina Bălălău în rolul Izei, eleva în penultimul an de liceu care-și dă toată viața peste cap numai pentru că niște liniuțe se încăpățânează să se afișeze mereu în pereche pe plasticul unui test de sarcină. Ingenuă și delicată, serioasă și inteligentă, ludică și agitată, melancolică și complexată, Iza Cătălinei Bălălău este o adolescentă minunat asumată. Ai văzut-o sigur într-un ciorchine de tineri care dezbăteau vehement pe o bancă în parc, ori râzând zgomotos cu prietenele ei la un suc pe o terasă scăldată în soare sau alergând precipitată pe coridorul liceului copilului tău, când te duceai la ședința cu părinții.

Coridorul ăla pe care te-ai ciocnit, mai mult ca sigur, și de părinții Izei, o mamă autoritară, precaută, rușinată, dar care-și apără cu disperare odrasla (Nora Covali) și un tată blând, tolerant și iubitor care trebuie să-i țină față, ce încă nu s-a obișnuit cu ideea că „piticul” lui a devenit peste noapte femeie (Dragoş Ionescu). Foarte bine își asumă cei doi actori rolurile (bine scrise) părinților, revoltați și grijulii deopotrivă, complementari în analiza problemei și complici în ascunderea și dezvăluirea celui mai bine păzit secret, ascuns o vreme, cu ani în urmă, într-un alt abdomen, dintr-o altă și totuși din aceeași poveste… O taină care i-a însoțit și i-a unit indestructibil după ce a părăsit natalul ăla misterios. Și care le dă azi bătăile astea de cap, într-o situație în care trebuie să se confrunte unul cu altul și să-i înfrunte împreună pe ceilalți, bine reprezentați de medicul de gardă din Ajunul Crăciunului (Cătălina Eşanu, care puctează perfect judecata pripită și ostilitățile noastre de gândire) la care părinții apelează pentru confirmare. Ca să primească un verdict implacabil de părinți iresponsabili, în timp ce „piticul” lor trece prin procesul mult mai crunt de judecată al generației din care face parte, la vârsta la care încrâncenările de tot felul își pun amprenta pe sufletele neprihănite ale unor copii mânați în luptă în primul rând de hormoni.

Foarte bine definită adolescența și relațiile dintre tineri, născute firesc din tipologiile minuțios construite întru recunoaștere și susținere a demersului artistic: un adolescent timid, speriat și confuz, dar care e dispus să învețe și să se responsabilizeze (Paul-Ovidiu Cosovanu, tatăl copilului, excelent în scena în care află despre sarcină și proiectează împreună cu Iza, câteva scenario posibile de viitor), un altul teribilist și vulgar (Emanuel Becheru, foarte stăpân pe rol), unul reținut, finuț și empatic (interpretat de Florin Hriţcu), altul expansiv și dornic de apartenență la grup (Corina Grigoraş, în rolul fiicei adoptive a medicului de gardă). Dintre ei se desprinde cea mai bună prietenă a Izei (foarte bună Aida Avieriţei în acest rol, cel mai consistent în economia poveștii și generos pentru interpretarea savuroasă a actriței), care subliniază cu pricepere limbajul tinerilor de azi, obișnuințele lor de comunicare și de relaționare, modul lor de gândire și noile expresii ale naivitățurilor de tot felul, într-o epocă a motoarelor de căutare, în care orice informație, bună sau rea, e la doar un click distanță.

Decisivă în această definiție  este scena filmată în exterior, într-un spațiu claustrant, aflat undeva într-un parc, la adăpost de ochii curioși ai lumii, unde adolescența caută să se ascundă și unde izbucnește violent în limbajul, comportamentele și discuțiile tinerilor ce se vânzolesc energic în sus și-n jos pe scări, izbindu-se cu putere de zidurile acoperite cu graffiti, ce au să le păstreze între ele secretele. Sau nu. Pentru că presiunea multimedia care să revarsă nemilos asupra Izei după această scenă, prin toate mijloacele moderne de comunicare (prin care primește cele mai crude și agresive verdicte morale posibile) o țintuiesc fără milă pe canapeluță. La o discuție importantă și complexă care nu poate avea loc decât pe canapeluță, despre un accident (ne)vinovat petrecut pe o canapea (foarte inspirat decorul Dianei Miroşu și inteligent luminat pe parcursul spectacolului), sub neoanele nemiloase ale uterului uriaș de pe perete, replicat metaforic pe chiloții Izei.

Prima oară. O clipă atât de importantă în viața unei fete. Clipa în care se nasc și se pulverizează repere, secrete, nevoi emoționale și sociale. Pentru totdeauna. Și prețul acestei clipe, ascunsă astăzi atent sub măști de protecție facială, de pe care ne sfredelesc emoticoane teatrale, asortate la pandemia de coronavirus. Dar și la pandemia asta de indiferență, de prejudecată, de refuz de maturizare.

Adolescența în vremuri de distanțare socială. În cele din urmă poate e minunat că vorbim cu atâta patos. Numai un demers foarte pertinent artistic putea produce atâta vâlvă.

Nu, oameni buni, nu există decizie corectă. În niciun caz 100%.

Poate doar teatral…

„98% decizia corectă” de Andreea Tănase

Teatrului Tineretului, Piatra Neamţ

Regie: Elena Morar

Costume: Ileana Zirra

Decor: Diana Miroșu

Video design: Ana Cârlan

Asistent regie: Emanuel Becheru

În distribuție: Cătălina Bălălău, Aida Avieriței, Nora Covali, Dragoș Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Emanuel Becheru, Florin Hrițcu

Proiect co-finanțat de AFCN. Partenerii proiectului: Asociația LiterNet, Asociația Estetica, Asociația T.E.T. Alexandria.

Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi – dramaturgie, Ilinca Luca – regie, Flavia Apetrei și Ioana Suciu – scenografie, Ioana Corduneanu – video design, Olivia Călin – documentare, Roxana Bobric și Ana Maria Muraru – promovare.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta peste 15 ani.

După „(In)vizibil” și „(In)credibil”, Leta Popescu punctează familialul „(In)corect” cu Reactor-ul clujean

Omul vulnerabil. În toată splendoarea slăbiciunilor sale, ascunse cu grijă sub hainele alegerilor pe care trebuie să le facă în viață. Mereu între două extreme posibile, vizibil și invizibil, credibil și incredibil, corect și incorect, straiele nimerelilor sub care își ascunde pudorile nepriceperilor de tot felul alunecă întruna către o extremă sau alta, mereu prea lungi, prea scurte, prea strâmte sau prea largi peste diformitățile tăinuite, în funcție de ochiul care le sfredelește cu mai mare sau mai mică atenție pentru a le administra un verdict implacabil de alegeri greșite. Nici nu contează cine e de vină. Poate materialele proaste din care sunt confecționate aceste alegeri, poate foarfecele care nu au fost îndeajuns ascuțite pentru a le decupa în formele corespunzătoare, poate asimetriile insuficient studiate, tiparul prost desenat ori Croitorul însuși.

De data aceasta omul vulnerabil e lăsat în familialul gol, dezbrăcat cu pricepere de hainele șubrezelilor emoționale transmise, create, întreținute, reproșate, taxate și exploatate de familia în care i-a fost dat să apară și să trăiască, târâte cu sau fără asumare prin lume, cu tot ce presupun binele și răul ce s-au născut în toate alegerile lui din conflictele mocnite sau explodate în sânul acesteia și care îl urmăresc și îl însoțesc, fără drept de apel, de-a lungul vieții.  Nu, nu doar la modul ereditar, ci într-un registru ambiental, care-și pune inconștient amprenta asupra eului său (mimetic, voluntar, abținut, ori reprobator), într-un ansamblu genealogic de repere de trăiri, gesturi, imagini, rostiri și acțiuni familiale ce devin familiare, care i se impregnează în mental și comportamental și se metamorfozează în sine, adaptându-se la vremurile și situațiile noi cu care se întâlnește.  

E greu să nu fim cine suntem. Oricât de departe ar sări așchiile, trunchiul rămâne semeț pe poziții într-un loc suficient de aproape și de vizibil ca să le țină umbră când vreo lumină cată să zăbovească mai iscoditoare asupra lui. Foarte inteligent decupate ramurile, așchiile și umbrele din acest arbore al familiei, pe care textul și spectacolul Letei Popescu reușesc să-l planteze și mai apoi să-l cioplească și să-l dezvăluie spectatorilor pe scena Reactor-ului clujean, într-o mărturie pertinentă și emoționantă despre atmosfera apăsătoare a familiei românești.

În speță o familie aflată într-o vacanță în Deltă, ocazie cu care viețile membrilor ei, râuri și pârâuri plecate odată din aceeași matcă, se reîntâlnesc aproape străine în fluviul neamului și seminției comune care le-a împins mai departe prin viață, în moduri asemănătoare și totuși diferite, la granița dintre corect și incorect, după care le-a vărsat firesc în marea socialului, prin delta unei inteligibile identități naționale, din care conflictul dintre generații se ridică recognoscibil să te lovească fix în moalele capului.

Spectacolul „(In)corect”, regizat de Leta Popescu după un text propriu la Reactor de creație și experiment din Cluj (care a avut premiera în luna februarie, înainte de debutul pandemiei, și care poate fi urmărit acum online) este ultimul din trilogia Colaj pe care a inițiat-o în 2018 (concretizată cu spectacolele „(In)vizibil” la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după  un colaj de texte semnate de autori contemporani români și maghiari pe tema singurătății și „(In)credibil” la Teatrul Național din Timișoara, un colaj cu texte proprii și texte semnate de Mihaela Michailov, Peca Ștefan și Elise Wilk, pe tema ratării) și reprezintă debutul ei dramaturgic. „Am început în sfârșit să fac teatru din ceea ce mă bucură, nu din ceea ce mă macină. Am terminat cu măcinatul. Cred că „(In)corect” este primul spectacol în care fac teatru din bucurie și din curiozitate”, a mărturisit Leta Popescu într-un interviu în preajma premierei.

Aș adăuga că și din convingere. Că ce poate fi mai concludent și mai ușor de argumentat artistic decât ceea ce cunoaștem în mod nemijlocit, personal, direct și profund decât propria noastră istorie? Istoria așa cum ne-o amintim fiecare, istoria subiectivă, profund emoțională, a noastră și numai a noastră, mult diferită chiar și de istoriile celor ce au trăit sub același acoperiș cu noi, istoria din care se hrănesc și azi fricile, coșmarurile și incertitudinile de tot felul cu care suntem obligați să trăim în fiecare clipă, pentru numai că așa ne-a fost dat să le cunoaștem.

Familia. Disfuncțională, cum îi șade în genere bine. Cu fantezii, dorințe, împliniri și eșecuri personale și colective  minuțios orchestrate, pe care nu ai cum să le ratezi și din care nu te poți niciodată extrage cu adevărat. În locul ăla cald,  numit acasă, unde nu are dreptate nimeni și fiecare are dreptate, de unde pornesc toate. Cea care-ți pune încă de la început o bocceluță grea în spinare și niște jaloane ciudate în cale, printre care trebuie să te strecori de la primii pași, ca să te potrivești cu calea considerată singura corectă către locul care ți-a fost deja pregătit și pe care cu greu le mai poți muta de unde au fost ele inițial așezate în momentul în care începi să-ți dai seama că s-ar fi putut și altfel.

Și făcând apel la toate frustrările care se adună în sufletul individului, alea general umane, cu toate micile deosebiri de caz, dramaturgul și regizoarea, dar și actorii care și-au însușit atât de bine indicațiile creatorului acestui spectacol, reușesc să livreze cu mare precizie adevăr și emoție în fiecare scenă.

Foarte buni cei opt actori din distribuție, Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus și Doru Taloș, împreună și separat, completându-se cu atenție în debutul spectacolului (aproape lectură, într-un schimb inteligent și savuros de replici, menite să te atragă în capcana propriilor tale emoții despre evoluția familiei și traiectul tău personal în această viață) și demonstrând apoi, pe rând, fiecare, importante calități actoricești, frumos subliniate, exploatate și dirijate, de la rostire la gestică și mișcare scenică. Ei le dau pertinent viață membrilor acestei familii, niște străini aduși împreună de forța unor împrejurări pe care nu le pot explica ori controla. Îi unesc, ca pe noi toți de altfel, amintirile comune, Sărbătorile, evenimentele de tot felul, excursiile și vacanțele petrecute împreună. Altfel nici nu s-ar și nici nu ne-am băga în seamă unii pe alții. A depăna amintiri în familie înseamnă a te strecura cât mai abil printre griji părintești și devotament filial, respect și dispreț, responsabilități și eschivări, pocăință și libertate, trădare și corectitudine politică, beneficii și cuveneli, toleranțe și intransigențe de toate felurile, totul pentru a dovedi mereu merite testamentare deosebite. Sau măcar pentru a evita vreo dezmoștenire…

O bombă cu fitilul aprins aruncată în familia asta tradițională și conformă (în acest caz, cumpărarea unei garsoniere pentru un membru al ei). Și fitilul arde cu repeziciune pregătit să arunce oricând totul în aer, explorând dinamica familialului și tensiunile care stau la baza incapacității de a ne înțelege unii pe alții, de la o generație la alta.

Un cântec despre familia ta, care începe cu oac-oac-diri-diri-da și versuri învățate pentru a fi recitate familiei și străinilor, doar ca să susțină inteligența și talentul incontestabil al odorului, disperat încă de mic că poate oricând rata și pierdut apoi pe drumul vieții printre prietenii lui greșiți și alegerile lor cel puțin neinspirate, după orice criteriu ar putea fi judecate, și, în general, opțiunile lui dubioase și minciunile pe care a trebuit să le confecționeze ca să ascundă fiecare curiozitate pe care viața i-au așternut-o în cale întru explorare și înțelegere și pe care s-a simțit dator față de propriul suflet să le onoreze. Prizonier pe vecie într-un grup de ciudați diferiți obligați să rămână împreună, de cele mai multe ori până la moarte, în contractul unui social impus, greu de distrus și de judecat. Ce are din plin acest spectacol este autoironia (ca să nu spun chiar sarcasmul), un soi de luciditate vinovată și complice în cotrobăiala prin rufele murdare ale familiei, de unde se extrag cu mare precizie chiloții fiecăruia, întorși pe partea lor cea mai folosită, când nu mai sunt în stare să țină ascunse sub ei fatidicul murdar al omului.

Totul într-un laborator de emoții, improvizat într-un atelier de creație teatrală, în care simplitatea și austerul (cutii, lăzi, reflectoare, un pupitru tehnic audio cu microfoane și boxe, un ecran cu proiecții și un covor reprezintă toate obiectele de recuzită ale decorului spectacolului) sunt exploatate inteligent pentru a umple Spațiul gol.  Pentru că el este bogat prin jocul și mișcarea actorilor și emoțiilor în scena mereu captivantă și atât de familiară pentru spectator.

Interesantă este și abordarea folosirii și transformărilor spațiului scenic, actorii din distribuție fiind deopotrivă personajele din piesă și mânuitorii tehnici ai nevoilor spectacolului, fără ca acest aspect să aducă un deranj artistic acestuia, ba din contră, acționând cu inteligență în favoarea mesajului lui puternic, ca într-o familie mare adunată la masă în zi de sărbătoare, înainte de aranjarea spațiului din sufrageria în care se întâlnesc cu toții de doar câteva ori pe an, în care fiecare se responsabilizează brusc pentru a participa la buna desfășurare a evenimentului cu pricina (contribuie decisiv la acest demers ciudat de familiarele imagini din inserturile video cu momente trăite în familie, nu cred că se compară nimic cu prepararea unei cesti de cacao cu lapte!).

„Mi s-a părut la un moment dat (cum încă mi se pare astăzi) că poezia teatrului nu stă în imaginea creată prin ascunderea mecanismelor specifice lui, ci stă tocmai în mecanismele lui. Mi-am zis că actorul poate prelua multe din funcțiile unei echipe de spectacol. Poate fi și mașinist, și luminist, și sunetist. Dar dacă actorul preia aceste funcții, atunci cum se comportă personajul cu un reflector în mână? Deși lucrurile par simple, suprapunerea acestor planuri devine la scenă foarte complicată. Și e ceva savuros pentru mine să fiu părtașa unei suprapuneri bizare de planuri”, declară Leta Popescu.

Misiune îndeplinită, aș zice. Nu știu cât de mult reușește suprapunerea acestor planuri să micșoreze distanțele între generații. Dar, cu siguranță, le definește foarte solid. Și teatrul are de câștigat.

Reverențe.

„(In)corect”

Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia și dramaturgia: Leta Popescu

Scenografia: Lucia Mărneanu

Mișcarea scenică: Farid Fairuz

Atmosferă sonoră: Oana Hodade

Colaj video: Doru Vatavului

Asistență de regie și pregătire muzicală : Dominik M. Iabloncic

Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus, Doru Taloș

---

Spectacolul face parte din programul „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale”, program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, demarat de Reactor în 2019 cu spectacolul de teatru muzical La Plasticatta. Programul are ca scop facilitarea comunicării dintre generații prin intermediul storytellingului și include un număr total de trei noi spectacole de teatru, o platformă de mediere culturală și proiecții de filme din sfera temelor abordate de cele trei spectacole.

Când ne iubim până când nu ne mai recunoaștem: „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” la #Reactor

Suntem doar niște nume. Care poartă în ele, uneori cu grijă și cu discreție, alteori cu toată convingerea și asumarea necesare, alte nume ce ne-au fost încredințate. Când am venit pe lume, ori cu care ne-am întâlnit de atunci încoace, născocite anume pentru noi din literele extrase cu grijă din sacul fără fund al universului plin de cuvinte potrivite pentru fiecare. Nume așezate mai apoi în calea noastră unele după altele, într-o anume succesiune, ca din întâmplare, pe o hartă infinită de denominative posibile, doar pentru a se distinge de celelalte nominale și a ne ajuta să alegem, să ne găsim calea, să ne definim și să ne scriem povestea.

Dar dacă într-o zi începem să uităm, unul câte unul, toate aceste nume pe care le conținem? Până când ne uităm povestea? Până când uităm cine suntem? Dacă vine cineva și ni le ia când nu suntem atenți? Dacă ne rupe paginile pe care le-am așternut? Dacă nu ne mai găsim liniștea? Așa cum o cunoșteam, când toate lucrurile,  numele și paginile stăteau la locul lor, așa cum le învățaserăm și le ordonaserăm?  Dacă nu mai recunoaștem iubirea? Și numele celor pe care îi iubim? Dacă uităm numele cu care am lucrat o viață întreagă? Cele pe care ne-am construit cariera? Și, în cele din urmă, toată viața?

Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care ți le poate lua Alois. Cum care Alois? Alzheimer. Poate să ți le ia ție. Sau poate mai întâi i le ia unui om drag. Poate chiar cel mai drag ție…

Acestea sunt premisele, generoase tematic și extrem de suculente dramatic, ale unui text pertinent semnat de  Cosmin Stănilă și exploatat pe măsură de regizorul Andrei Măjeri. Piesa „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” spune povestea actriței Eszter Nagy, diagnosticată cu demență înainte de a împlini 50 de ani, și a fiului ei, Cristi, care se întoarce acasă pentru a o îngriji.

Degradarea individului și acceptarea efemerului sub al cărui fatalitate s-a născut, ca temă principală a piesei, dar  și câteva subteme ale deteriorării umane, uneori veșnic tăinuite, arareori vag dezvăluite cu adevărata lor însemnătate pentru  destinul individului și de cele mai multe ori dinadins mistificate întru consonanță cu valorile morale universale (cordonul ombilical netăiat ca scut și călău pentru putere și slăbiciune, fericirea ca obligație socială, boala ca stigmat, condiția artistului impecabil comportamental ca unică garanție pentru succesul la public, notorietatea ca armă de supraviețuire, conservarea imaginii publice ca angajament) sunt excelent decupate și puse în valoare în spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, produs în cadrul proiectului cultural „Drama 5. Ediția a V-a”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca prin proiectul „Reactor 2020. Public și cadre de creație”.

Pariul câștigat de Andrei Măjeri cu acest text ofertant rezidă în primul rând în alegerea celor doi actori, Emőke Kató și Lucian Teodor Rus, și convenția unei legături firești, neîngroșată patetic, între cele două personaje pe care le interpretează, mamă și fiu. Foarte buni fiecare în definirea propriului traseu de metamorfozare pentru asumarea noilor roluri în care le sunt împinse personajele de forța împrejurărilor, cei doi acoperă pertinent o gamă largă de registre de rostire, mișcare scenică și relaționare cu partenerul, cu care fiecare trebuie să schimbe încetul cu încetul, până la inversare, rolurile pe scenă și în viață. Ei parcurg cu mare atenție și finețe, individual și împreună, drumul către celălalt, exploatându-și emoționant atât sinele, cât și calea de la copilărie la maturitate și invers, într-o complementaritate aproape firească și un schimb veridic de intensitate afectivă ce însoțește evoluția graduală a bolii pe măsură ce percepția față de celălalt și atitudinea față de propria realitate se schimbă.

În încercarea de a-și proteja mama de suferințele bolii și de a-i asigura demnitatea umană și artistică, Cristi începe să scape printre degete propria viață, care ar trebui să se desfășoare undeva departe de toate astea, cum îi era firesc cursul de pe care tocmai a fost deturnată. Un du-te/vino emoțional sub semnul tandreții, sacrificiului  și infinitei răbdări de care numai dragostea adevărată este capabilă și pe care cei doi actori și-o asumă absolut, excelent dirijați și sprijiniți de regizor în spațiul unei intimități tandre și foarte bine articulate spațial prin  ingenioasa abordare scenografică și multimedia a spectacolului (bravas Cătălin Filip și Mihai Stanciu). Un spațiu homey, încadrat de draperii și inteligent luminat pe parcurs, construit meticulos de Adrian Balcău, în care profesionalul (masa de toaletă și machiaj a artistei) și familiarul (canapeaua și măsuța improvizată pentru telemuncă) își găsesc locul și rostul în viețile celor doi, ce se inversează sub semnul Fecioarei pleznindu-l pe Prunc (din tabloul surealist al lui Max Ernst, care tronează pe peretele central al decorului), în timp ce inserturile video oferă spectacolului o ingenioasă expandare spațială (filmări în baie și bucătărie) aproape imperceptibil infiltrată în cadrul scenei (poate contribuie și difuzarea online a spectacolului), inteligent augmentată și transformată, presărând cu amintiri și accentuând inversările de rol care se produc și în schimbul de energie, atent învăluit în muzica și declarațiile sonore ale lui Adrian Piciorea și discret strecurat sub puloverul Marvel, pe care cei doi fantastici și-l predau unul altuia la fiecare schimb de ștafetă.

Un spectacol despre boală ca formă accelerată de deteriorare, de ardere a etapelor către bătrânețe și dispariție de pe scena vieții. Și despre individul lovit de ea, pentru care s-au înființat anume grupurile de sprijin. Dar și despre artistul pe care-l mai poate valida doar un premiu pentru întreaga activitate, acordat cu mult înainte de vreme într-o gală organizată dinadins, pentru ca discursul de celebrare a primirii distincției să mai poată fi rostit fără sufleur. Pentru că textul lui Cosmin Stănilă și spectacolul lui Andrei Măjeri sunt și un statement despre condiția teatrului. Despre cei angajați în slujba Thaliei, care-și petrec viețile așteptând un mare text, un mare rol, un mare regizor, uitând să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare zi, din micile bucurii care le-au fost încredințate prin această minunată profesie pe care au îmbrățișat-o, pentru ca pomul talentului și muncii lor să dea într-o zi rod bogat.

Vorba textului: Teatrul cu „T” mare nu așteaptă pe nimeni. Poate că nu i se vede furnalul, mai ales în zilele astea,  dar e industrie grea. Grea de tot. Cine va ști să o exploateze corect și să se adapteze la vremurile care-i sunt date întru traversare pentru a duce teatrul mai departe, va câștiga. O invitație la complicitate pentru o autodeclarată foarte discretă infracțiune. Sperând la o zi în care vom găsi toate lucrurile pe care le-a furat neamțul care are ceva până și cu dovleacul lăsat afară din plăcintă…

Rămânem doar nume. Care pot fi uitate.  Sub grijă. Sub datorie. Sub responsabilitate. Sub demnitate. Sub iubire.

Nu știam că moartea poate fi atât de frumoasă. Până la urmă o fi și teatru-n teatru, fie el și filmat, bun la ceva.

Poate doar un trup lunecând pe catifea albastră. Frumos.

„Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă

#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regie: Andrei Măjeri

Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus

Decor: Adrian Balcău

Sound design: Adrian Piciorea

Light design & sonorizare: Cătălin Filip

Video: Mihai Stanciu

Foto: Bogdan Botaș

Vârsta recomandată: 14+

Limba: română și maghiară

Reprezentația face parte din Focus: Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, program de evenimente care încearcă să micșoreze distanțele dintre generații și să inițieze un dialog între ele.