Suntem doar niște nume. Care poartă în ele, uneori cu grijă și cu discreție, alteori cu toată convingerea și asumarea necesare, alte nume ce ne-au fost încredințate. Când am venit pe lume, ori cu care ne-am întâlnit de atunci încoace, născocite anume pentru noi din literele extrase cu grijă din sacul fără fund al universului plin de cuvinte potrivite pentru fiecare. Nume așezate mai apoi în calea noastră unele după altele, într-o anume succesiune, ca din întâmplare, pe o hartă infinită de denominative posibile, doar pentru a se distinge de celelalte nominale și a ne ajuta să alegem, să ne găsim calea, să ne definim și să ne scriem povestea.
Dar dacă într-o zi începem să uităm, unul câte unul, toate aceste nume pe care le conținem? Până când ne uităm povestea? Până când uităm cine suntem? Dacă vine cineva și ni le ia când nu suntem atenți? Dacă ne rupe paginile pe care le-am așternut? Dacă nu ne mai găsim liniștea? Așa cum o cunoșteam, când toate lucrurile, numele și paginile stăteau la locul lor, așa cum le învățaserăm și le ordonaserăm? Dacă nu mai recunoaștem iubirea? Și numele celor pe care îi iubim? Dacă uităm numele cu care am lucrat o viață întreagă? Cele pe care ne-am construit cariera? Și, în cele din urmă, toată viața?
Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care ți le poate lua Alois. Cum care Alois? Alzheimer. Poate să ți le ia ție. Sau poate mai întâi i le ia unui om drag. Poate chiar cel mai drag ție…
Acestea sunt premisele, generoase tematic și extrem de suculente dramatic, ale unui text pertinent semnat de Cosmin Stănilă și exploatat pe măsură de regizorul Andrei Măjeri. Piesa „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” spune povestea actriței Eszter Nagy, diagnosticată cu demență înainte de a împlini 50 de ani, și a fiului ei, Cristi, care se întoarce acasă pentru a o îngriji.
Degradarea individului și acceptarea efemerului sub al cărui fatalitate s-a născut, ca temă principală a piesei, dar și câteva subteme ale deteriorării umane, uneori veșnic tăinuite, arareori vag dezvăluite cu adevărata lor însemnătate pentru destinul individului și de cele mai multe ori dinadins mistificate întru consonanță cu valorile morale universale (cordonul ombilical netăiat ca scut și călău pentru putere și slăbiciune, fericirea ca obligație socială, boala ca stigmat, condiția artistului impecabil comportamental ca unică garanție pentru succesul la public, notorietatea ca armă de supraviețuire, conservarea imaginii publice ca angajament) sunt excelent decupate și puse în valoare în spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, produs în cadrul proiectului cultural „Drama 5. Ediția a V-a”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca prin proiectul „Reactor 2020. Public și cadre de creație”.
Pariul câștigat de Andrei Măjeri cu acest text ofertant rezidă în primul rând în alegerea celor doi actori, Emőke Kató și Lucian Teodor Rus, și convenția unei legături firești, neîngroșată patetic, între cele două personaje pe care le interpretează, mamă și fiu. Foarte buni fiecare în definirea propriului traseu de metamorfozare pentru asumarea noilor roluri în care le sunt împinse personajele de forța împrejurărilor, cei doi acoperă pertinent o gamă largă de registre de rostire, mișcare scenică și relaționare cu partenerul, cu care fiecare trebuie să schimbe încetul cu încetul, până la inversare, rolurile pe scenă și în viață. Ei parcurg cu mare atenție și finețe, individual și împreună, drumul către celălalt, exploatându-și emoționant atât sinele, cât și calea de la copilărie la maturitate și invers, într-o complementaritate aproape firească și un schimb veridic de intensitate afectivă ce însoțește evoluția graduală a bolii pe măsură ce percepția față de celălalt și atitudinea față de propria realitate se schimbă.
În încercarea de a-și proteja mama de suferințele bolii și de a-i asigura demnitatea umană și artistică, Cristi începe să scape printre degete propria viață, care ar trebui să se desfășoare undeva departe de toate astea, cum îi era firesc cursul de pe care tocmai a fost deturnată. Un du-te/vino emoțional sub semnul tandreții, sacrificiului și infinitei răbdări de care numai dragostea adevărată este capabilă și pe care cei doi actori și-o asumă absolut, excelent dirijați și sprijiniți de regizor în spațiul unei intimități tandre și foarte bine articulate spațial prin ingenioasa abordare scenografică și multimedia a spectacolului (bravas Cătălin Filip și Mihai Stanciu). Un spațiu homey, încadrat de draperii și inteligent luminat pe parcurs, construit meticulos de Adrian Balcău, în care profesionalul (masa de toaletă și machiaj a artistei) și familiarul (canapeaua și măsuța improvizată pentru telemuncă) își găsesc locul și rostul în viețile celor doi, ce se inversează sub semnul Fecioarei pleznindu-l pe Prunc (din tabloul surealist al lui Max Ernst, care tronează pe peretele central al decorului), în timp ce inserturile video oferă spectacolului o ingenioasă expandare spațială (filmări în baie și bucătărie) aproape imperceptibil infiltrată în cadrul scenei (poate contribuie și difuzarea online a spectacolului), inteligent augmentată și transformată, presărând cu amintiri și accentuând inversările de rol care se produc și în schimbul de energie, atent învăluit în muzica și declarațiile sonore ale lui Adrian Piciorea și discret strecurat sub puloverul Marvel, pe care cei doi fantastici și-l predau unul altuia la fiecare schimb de ștafetă.
Un spectacol despre boală ca formă accelerată de deteriorare, de ardere a etapelor către bătrânețe și dispariție de pe scena vieții. Și despre individul lovit de ea, pentru care s-au înființat anume grupurile de sprijin. Dar și despre artistul pe care-l mai poate valida doar un premiu pentru întreaga activitate, acordat cu mult înainte de vreme într-o gală organizată dinadins, pentru ca discursul de celebrare a primirii distincției să mai poată fi rostit fără sufleur. Pentru că textul lui Cosmin Stănilă și spectacolul lui Andrei Măjeri sunt și un statement despre condiția teatrului. Despre cei angajați în slujba Thaliei, care-și petrec viețile așteptând un mare text, un mare rol, un mare regizor, uitând să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare zi, din micile bucurii care le-au fost încredințate prin această minunată profesie pe care au îmbrățișat-o, pentru ca pomul talentului și muncii lor să dea într-o zi rod bogat.
Vorba textului: Teatrul cu „T” mare nu așteaptă pe nimeni. Poate că nu i se vede furnalul, mai ales în zilele astea, dar e industrie grea. Grea de tot. Cine va ști să o exploateze corect și să se adapteze la vremurile care-i sunt date întru traversare pentru a duce teatrul mai departe, va câștiga. O invitație la complicitate pentru o autodeclarată foarte discretă infracțiune. Sperând la o zi în care vom găsi toate lucrurile pe care le-a furat neamțul care are ceva până și cu dovleacul lăsat afară din plăcintă…
Rămânem doar nume. Care pot fi uitate. Sub grijă. Sub datorie. Sub responsabilitate. Sub demnitate. Sub iubire.
Nu știam că moartea poate fi atât de frumoasă. Până la urmă o fi și teatru-n teatru, fie el și filmat, bun la ceva.
Poate doar un trup lunecând pe catifea albastră. Frumos.
„Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă
#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca
Regie: Andrei Măjeri
Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus
Decor: Adrian Balcău
Sound design: Adrian Piciorea
Light design & sonorizare: Cătălin Filip
Video: Mihai Stanciu
Foto: Bogdan Botaș
Vârsta recomandată: 14+
Limba: română și maghiară
Reprezentația face parte din Focus: Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, program de evenimente care încearcă să micșoreze distanțele dintre generații și să inițieze un dialog între ele.
Luciana Antofi 