Omul vulnerabil. În toată splendoarea slăbiciunilor sale, ascunse cu grijă sub hainele alegerilor pe care trebuie să le facă în viață. Mereu între două extreme posibile, vizibil și invizibil, credibil și incredibil, corect și incorect, straiele nimerelilor sub care își ascunde pudorile nepriceperilor de tot felul alunecă întruna către o extremă sau alta, mereu prea lungi, prea scurte, prea strâmte sau prea largi peste diformitățile tăinuite, în funcție de ochiul care le sfredelește cu mai mare sau mai mică atenție pentru a le administra un verdict implacabil de alegeri greșite. Nici nu contează cine e de vină. Poate materialele proaste din care sunt confecționate aceste alegeri, poate foarfecele care nu au fost îndeajuns ascuțite pentru a le decupa în formele corespunzătoare, poate asimetriile insuficient studiate, tiparul prost desenat ori Croitorul însuși.
De data aceasta omul vulnerabil e lăsat în familialul gol, dezbrăcat cu pricepere de hainele șubrezelilor emoționale transmise, create, întreținute, reproșate, taxate și exploatate de familia în care i-a fost dat să apară și să trăiască, târâte cu sau fără asumare prin lume, cu tot ce presupun binele și răul ce s-au născut în toate alegerile lui din conflictele mocnite sau explodate în sânul acesteia și care îl urmăresc și îl însoțesc, fără drept de apel, de-a lungul vieții. Nu, nu doar la modul ereditar, ci într-un registru ambiental, care-și pune inconștient amprenta asupra eului său (mimetic, voluntar, abținut, ori reprobator), într-un ansamblu genealogic de repere de trăiri, gesturi, imagini, rostiri și acțiuni familiale ce devin familiare, care i se impregnează în mental și comportamental și se metamorfozează în sine, adaptându-se la vremurile și situațiile noi cu care se întâlnește.
E greu să nu fim cine suntem. Oricât de departe ar sări așchiile, trunchiul rămâne semeț pe poziții într-un loc suficient de aproape și de vizibil ca să le țină umbră când vreo lumină cată să zăbovească mai iscoditoare asupra lui. Foarte inteligent decupate ramurile, așchiile și umbrele din acest arbore al familiei, pe care textul și spectacolul Letei Popescu reușesc să-l planteze și mai apoi să-l cioplească și să-l dezvăluie spectatorilor pe scena Reactor-ului clujean, într-o mărturie pertinentă și emoționantă despre atmosfera apăsătoare a familiei românești.
În speță o familie aflată într-o vacanță în Deltă, ocazie cu care viețile membrilor ei, râuri și pârâuri plecate odată din aceeași matcă, se reîntâlnesc aproape străine în fluviul neamului și seminției comune care le-a împins mai departe prin viață, în moduri asemănătoare și totuși diferite, la granița dintre corect și incorect, după care le-a vărsat firesc în marea socialului, prin delta unei inteligibile identități naționale, din care conflictul dintre generații se ridică recognoscibil să te lovească fix în moalele capului.
Spectacolul „(In)corect”, regizat de Leta Popescu după un text propriu la Reactor de creație și experiment din Cluj (care a avut premiera în luna februarie, înainte de debutul pandemiei, și care poate fi urmărit acum online) este ultimul din trilogia Colaj pe care a inițiat-o în 2018 (concretizată cu spectacolele „(In)vizibil” la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după un colaj de texte semnate de autori contemporani români și maghiari pe tema singurătății și „(In)credibil” la Teatrul Național din Timișoara, un colaj cu texte proprii și texte semnate de Mihaela Michailov, Peca Ștefan și Elise Wilk, pe tema ratării) și reprezintă debutul ei dramaturgic. „Am început în sfârșit să fac teatru din ceea ce mă bucură, nu din ceea ce mă macină. Am terminat cu măcinatul. Cred că „(In)corect” este primul spectacol în care fac teatru din bucurie și din curiozitate”, a mărturisit Leta Popescu într-un interviu în preajma premierei.
Aș adăuga că și din convingere. Că ce poate fi mai concludent și mai ușor de argumentat artistic decât ceea ce cunoaștem în mod nemijlocit, personal, direct și profund decât propria noastră istorie? Istoria așa cum ne-o amintim fiecare, istoria subiectivă, profund emoțională, a noastră și numai a noastră, mult diferită chiar și de istoriile celor ce au trăit sub același acoperiș cu noi, istoria din care se hrănesc și azi fricile, coșmarurile și incertitudinile de tot felul cu care suntem obligați să trăim în fiecare clipă, pentru numai că așa ne-a fost dat să le cunoaștem.
Familia. Disfuncțională, cum îi șade în genere bine. Cu fantezii, dorințe, împliniri și eșecuri personale și colective minuțios orchestrate, pe care nu ai cum să le ratezi și din care nu te poți niciodată extrage cu adevărat. În locul ăla cald, numit acasă, unde nu are dreptate nimeni și fiecare are dreptate, de unde pornesc toate. Cea care-ți pune încă de la început o bocceluță grea în spinare și niște jaloane ciudate în cale, printre care trebuie să te strecori de la primii pași, ca să te potrivești cu calea considerată singura corectă către locul care ți-a fost deja pregătit și pe care cu greu le mai poți muta de unde au fost ele inițial așezate în momentul în care începi să-ți dai seama că s-ar fi putut și altfel.
Și făcând apel la toate frustrările care se adună în sufletul individului, alea general umane, cu toate micile deosebiri de caz, dramaturgul și regizoarea, dar și actorii care și-au însușit atât de bine indicațiile creatorului acestui spectacol, reușesc să livreze cu mare precizie adevăr și emoție în fiecare scenă.
Foarte buni cei opt actori din distribuție, Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus și Doru Taloș, împreună și separat, completându-se cu atenție în debutul spectacolului (aproape lectură, într-un schimb inteligent și savuros de replici, menite să te atragă în capcana propriilor tale emoții despre evoluția familiei și traiectul tău personal în această viață) și demonstrând apoi, pe rând, fiecare, importante calități actoricești, frumos subliniate, exploatate și dirijate, de la rostire la gestică și mișcare scenică. Ei le dau pertinent viață membrilor acestei familii, niște străini aduși împreună de forța unor împrejurări pe care nu le pot explica ori controla. Îi unesc, ca pe noi toți de altfel, amintirile comune, Sărbătorile, evenimentele de tot felul, excursiile și vacanțele petrecute împreună. Altfel nici nu s-ar și nici nu ne-am băga în seamă unii pe alții. A depăna amintiri în familie înseamnă a te strecura cât mai abil printre griji părintești și devotament filial, respect și dispreț, responsabilități și eschivări, pocăință și libertate, trădare și corectitudine politică, beneficii și cuveneli, toleranțe și intransigențe de toate felurile, totul pentru a dovedi mereu merite testamentare deosebite. Sau măcar pentru a evita vreo dezmoștenire…
O bombă cu fitilul aprins aruncată în familia asta tradițională și conformă (în acest caz, cumpărarea unei garsoniere pentru un membru al ei). Și fitilul arde cu repeziciune pregătit să arunce oricând totul în aer, explorând dinamica familialului și tensiunile care stau la baza incapacității de a ne înțelege unii pe alții, de la o generație la alta.
Un cântec despre familia ta, care începe cu oac-oac-diri-diri-da și versuri învățate pentru a fi recitate familiei și străinilor, doar ca să susțină inteligența și talentul incontestabil al odorului, disperat încă de mic că poate oricând rata și pierdut apoi pe drumul vieții printre prietenii lui greșiți și alegerile lor cel puțin neinspirate, după orice criteriu ar putea fi judecate, și, în general, opțiunile lui dubioase și minciunile pe care a trebuit să le confecționeze ca să ascundă fiecare curiozitate pe care viața i-au așternut-o în cale întru explorare și înțelegere și pe care s-a simțit dator față de propriul suflet să le onoreze. Prizonier pe vecie într-un grup de ciudați diferiți obligați să rămână împreună, de cele mai multe ori până la moarte, în contractul unui social impus, greu de distrus și de judecat. Ce are din plin acest spectacol este autoironia (ca să nu spun chiar sarcasmul), un soi de luciditate vinovată și complice în cotrobăiala prin rufele murdare ale familiei, de unde se extrag cu mare precizie chiloții fiecăruia, întorși pe partea lor cea mai folosită, când nu mai sunt în stare să țină ascunse sub ei fatidicul murdar al omului.
Totul într-un laborator de emoții, improvizat într-un atelier de creație teatrală, în care simplitatea și austerul (cutii, lăzi, reflectoare, un pupitru tehnic audio cu microfoane și boxe, un ecran cu proiecții și un covor reprezintă toate obiectele de recuzită ale decorului spectacolului) sunt exploatate inteligent pentru a umple Spațiul gol. Pentru că el este bogat prin jocul și mișcarea actorilor și emoțiilor în scena mereu captivantă și atât de familiară pentru spectator.
Interesantă este și abordarea folosirii și transformărilor spațiului scenic, actorii din distribuție fiind deopotrivă personajele din piesă și mânuitorii tehnici ai nevoilor spectacolului, fără ca acest aspect să aducă un deranj artistic acestuia, ba din contră, acționând cu inteligență în favoarea mesajului lui puternic, ca într-o familie mare adunată la masă în zi de sărbătoare, înainte de aranjarea spațiului din sufrageria în care se întâlnesc cu toții de doar câteva ori pe an, în care fiecare se responsabilizează brusc pentru a participa la buna desfășurare a evenimentului cu pricina (contribuie decisiv la acest demers ciudat de familiarele imagini din inserturile video cu momente trăite în familie, nu cred că se compară nimic cu prepararea unei cesti de cacao cu lapte!).
„Mi s-a părut la un moment dat (cum încă mi se pare astăzi) că poezia teatrului nu stă în imaginea creată prin ascunderea mecanismelor specifice lui, ci stă tocmai în mecanismele lui. Mi-am zis că actorul poate prelua multe din funcțiile unei echipe de spectacol. Poate fi și mașinist, și luminist, și sunetist. Dar dacă actorul preia aceste funcții, atunci cum se comportă personajul cu un reflector în mână? Deși lucrurile par simple, suprapunerea acestor planuri devine la scenă foarte complicată. Și e ceva savuros pentru mine să fiu părtașa unei suprapuneri bizare de planuri”, declară Leta Popescu.
Misiune îndeplinită, aș zice. Nu știu cât de mult reușește suprapunerea acestor planuri să micșoreze distanțele între generații. Dar, cu siguranță, le definește foarte solid. Și teatrul are de câștigat.
Reverențe.
„(In)corect”
Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca
Regia și dramaturgia: Leta Popescu
Scenografia: Lucia Mărneanu
Mișcarea scenică: Farid Fairuz
Atmosferă sonoră: Oana Hodade
Colaj video: Doru Vatavului
Asistență de regie și pregătire muzicală : Dominik M. Iabloncic
Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus, Doru Taloș
Spectacolul face parte din programul „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale”, program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, demarat de Reactor în 2019 cu spectacolul de teatru muzical La Plasticatta. Programul are ca scop facilitarea comunicării dintre generații prin intermediul storytellingului și include un număr total de trei noi spectacole de teatru, o platformă de mediere culturală și proiecții de filme din sfera temelor abordate de cele trei spectacole.
Luciana Antofi 