– poveste non-porno, într-un tablou adolescentin cu trompe uterine și lacrimi –
Iza are 17 ani. Și a rămas însărcinată. Am plâns alături de ea câteva zile și nopți la rând. Am ținut-o de mână, i-am povestit în șoaptă cam tot ce am aflat eu despre viață, i-am cântat în surdină, să se liniștească, am apărat-o vehement în minte de prieteni, colegi, părinți, profesori, vecini, medici, activiști, inspectori școlari, primari și alte personaje, coaliții și instanțe morale. Am mângâiat-o pe creștet și pe părul ud de lacrimi de pe tâmple, ademenind-o să se odihnească pe perna mea imprimată luminos cu un aparat genital feminin. Încercând să-i dau răgaz să ia decizia corectă, în timp ce i-am studiat cu atenție visele. În reveriile ei, Iza nu mai are 17 ani. E o femeie realizată, care se plimbă printre toate Izele cu ochi frumoși și inimi zburdalnice ce se ciocnesc fără știre unele de altele în piața publică. Cele care au păstrat copilul și cele care au renunțat la el. Cele care au făcut avort și cele care au pierdut sarcina. Cele care l-au adus pe lume și l-au crescut singure și cele care-l cresc împreună cu tatăl natural. Sau cu un străin. Și cele care nu au niciun copil sau care au mai făcut și alții. Și cele care au adoptat unul. Cele care s-au măritat și cele care au decis să trăiască doar cu ele. Cele care și-au dat bacalaureatul și cele care au renunțat la școală. Și cele care au continuat studiile, după o scurtă întrerupere. Izele astea toate trimise către azi prin mesajele păstrate într-o capsulă a timpului, ce va fi deschisă în viitor și care păstrează cu grijă gândurile către un copil născut sau nenăscut. Dimpreună cu toate căile pe care mama lui va fi apucat după ce va fi părăsit acest spectacol.
Pentru că Iza are acum 17 ani. Și a rămas însărcinată. Departe de a se dori un manifest, „98% decizia corectă” este un spectacol-eveniment după o piesă de teatru care spune o poveste de viață contemporană, posibilă, plauzibilă, recognoscibilă și, din toate aceste motive, incredibil de personală și de emoționantă, din orice pagină, replică sau personaj ai privi către întregul text dramatic și, de acolo, mai departe, către viitorul public din sală, azi adunat curios în jurul ecranelor la o experiență culturală virtuală.
După scenariul „Decizia corectă” de Andreea Tănase, desemnat câștigător la a doua ediție a Concursului de Dramaturgie Contemporană „Corneliu-Dan Borcia“, organizat de Teatrul Tineretului și regizat în urma unei selecții de proiecte regizorale de Elena Morar, spectacolul „98% decizia corectă” este cel de-al treilea spectacol din cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Început în martie 2019, proiectul și-a propus realizarea unor spectacole de teatru educațional care să genereze dezbateri în rândul publicului tânăr pe teme precum toleranța și diversitatea. Dar pare-se că trebuie să înceapă cu adulții.
Un spectacol pertinent despre informare și ignoranță. Despre prevenție, corecție și combatere eficientă. Despre hazard și planificare în viață. Despre responsabilitate și liber arbitru. Despre superficial și profund. Despre timpuriu și despre prea târziu. Despre conflictul interior, despre conflictele cu ceilalți și despre conflictul între generații. Și, cel mai strident, despre alăturarea solitudinilor și singurătatea oricărui fel de împreună.
Despre destinul posibil al unei fete de 17 ani, pierdută într-o lume pudică, ce-și bagă beep-ul intenționat, numai ca să te beep la cap, într-un colocvial care a evitat cu tandrețe cuvintele înlocuite de sunetul ăsta malițios. Mânca-i-ar beep-ul ei de domnișoară rătăcită în lumea asta nebună a pudibonderiilor unor adulți suficient de discreți cât să nu-i vorbească despre lucrurile cu adevărat importante, dar incredibil de vigilenți cât să-i amendeze limbajul! Atacând povestea inimii ei zburdalnice, ce tânjește să stea pe genunchii unui Făt-Frumos cu beep-ul bine ascuns sub prohab, care tremură nepriceput în timp ce-și plimbă curios mâna prin părul ei misterios, în cea mai mare nevoie umană posibilă: de tandrețe. Nu, Făt-Frumos nu e periculos și atroce! Și nici nu sare ca un sălbatic pe beep-ul Cosânzenei de parcă ar fi în epoca gândirii de piatră! Sunt doar doi adolescenți curioși în luptă cu ei înșiși, cu nepriceperile, cu hormonii lor, cu vremurile și cu lumea, în timp ce ceilalți îi arată mult prea târziu cu degetul.
Sunt și povești care încep cu „a fost odată ca întotdeauna”. Când o greșeală întrerupe brusc monotonia unei narațiuni care e musai să aibă un final fericit.
Excelentă Cătălina Bălălău în rolul Izei, eleva în penultimul an de liceu care-și dă toată viața peste cap numai pentru că niște liniuțe se încăpățânează să se afișeze mereu în pereche pe plasticul unui test de sarcină. Ingenuă și delicată, serioasă și inteligentă, ludică și agitată, melancolică și complexată, Iza Cătălinei Bălălău este o adolescentă minunat asumată. Ai văzut-o sigur într-un ciorchine de tineri care dezbăteau vehement pe o bancă în parc, ori râzând zgomotos cu prietenele ei la un suc pe o terasă scăldată în soare sau alergând precipitată pe coridorul liceului copilului tău, când te duceai la ședința cu părinții.
Coridorul ăla pe care te-ai ciocnit, mai mult ca sigur, și de părinții Izei, o mamă autoritară, precaută, rușinată, dar care-și apără cu disperare odrasla (Nora Covali) și un tată blând, tolerant și iubitor care trebuie să-i țină față, ce încă nu s-a obișnuit cu ideea că „piticul” lui a devenit peste noapte femeie (Dragoş Ionescu). Foarte bine își asumă cei doi actori rolurile (bine scrise) părinților, revoltați și grijulii deopotrivă, complementari în analiza problemei și complici în ascunderea și dezvăluirea celui mai bine păzit secret, ascuns o vreme, cu ani în urmă, într-un alt abdomen, dintr-o altă și totuși din aceeași poveste… O taină care i-a însoțit și i-a unit indestructibil după ce a părăsit natalul ăla misterios. Și care le dă azi bătăile astea de cap, într-o situație în care trebuie să se confrunte unul cu altul și să-i înfrunte împreună pe ceilalți, bine reprezentați de medicul de gardă din Ajunul Crăciunului (Cătălina Eşanu, care puctează perfect judecata pripită și ostilitățile noastre de gândire) la care părinții apelează pentru confirmare. Ca să primească un verdict implacabil de părinți iresponsabili, în timp ce „piticul” lor trece prin procesul mult mai crunt de judecată al generației din care face parte, la vârsta la care încrâncenările de tot felul își pun amprenta pe sufletele neprihănite ale unor copii mânați în luptă în primul rând de hormoni.
Foarte bine definită adolescența și relațiile dintre tineri, născute firesc din tipologiile minuțios construite întru recunoaștere și susținere a demersului artistic: un adolescent timid, speriat și confuz, dar care e dispus să învețe și să se responsabilizeze (Paul-Ovidiu Cosovanu, tatăl copilului, excelent în scena în care află despre sarcină și proiectează împreună cu Iza, câteva scenario posibile de viitor), un altul teribilist și vulgar (Emanuel Becheru, foarte stăpân pe rol), unul reținut, finuț și empatic (interpretat de Florin Hriţcu), altul expansiv și dornic de apartenență la grup (Corina Grigoraş, în rolul fiicei adoptive a medicului de gardă). Dintre ei se desprinde cea mai bună prietenă a Izei (foarte bună Aida Avieriţei în acest rol, cel mai consistent în economia poveștii și generos pentru interpretarea savuroasă a actriței), care subliniază cu pricepere limbajul tinerilor de azi, obișnuințele lor de comunicare și de relaționare, modul lor de gândire și noile expresii ale naivitățurilor de tot felul, într-o epocă a motoarelor de căutare, în care orice informație, bună sau rea, e la doar un click distanță.
Decisivă în această definiție este scena filmată în exterior, într-un spațiu claustrant, aflat undeva într-un parc, la adăpost de ochii curioși ai lumii, unde adolescența caută să se ascundă și unde izbucnește violent în limbajul, comportamentele și discuțiile tinerilor ce se vânzolesc energic în sus și-n jos pe scări, izbindu-se cu putere de zidurile acoperite cu graffiti, ce au să le păstreze între ele secretele. Sau nu. Pentru că presiunea multimedia care să revarsă nemilos asupra Izei după această scenă, prin toate mijloacele moderne de comunicare (prin care primește cele mai crude și agresive verdicte morale posibile) o țintuiesc fără milă pe canapeluță. La o discuție importantă și complexă care nu poate avea loc decât pe canapeluță, despre un accident (ne)vinovat petrecut pe o canapea (foarte inspirat decorul Dianei Miroşu și inteligent luminat pe parcursul spectacolului), sub neoanele nemiloase ale uterului uriaș de pe perete, replicat metaforic pe chiloții Izei.
Prima oară. O clipă atât de importantă în viața unei fete. Clipa în care se nasc și se pulverizează repere, secrete, nevoi emoționale și sociale. Pentru totdeauna. Și prețul acestei clipe, ascunsă astăzi atent sub măști de protecție facială, de pe care ne sfredelesc emoticoane teatrale, asortate la pandemia de coronavirus. Dar și la pandemia asta de indiferență, de prejudecată, de refuz de maturizare.
Adolescența în vremuri de distanțare socială. În cele din urmă poate e minunat că vorbim cu atâta patos. Numai un demers foarte pertinent artistic putea produce atâta vâlvă.
Nu, oameni buni, nu există decizie corectă. În niciun caz 100%.
Poate doar teatral…
„98% decizia corectă” de Andreea Tănase
Teatrului Tineretului, Piatra Neamţ
Regie: Elena Morar
Costume: Ileana Zirra
Decor: Diana Miroșu
Video design: Ana Cârlan
Asistent regie: Emanuel Becheru
În distribuție: Cătălina Bălălău, Aida Avieriței, Nora Covali, Dragoș Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Emanuel Becheru, Florin Hrițcu
Proiect co-finanțat de AFCN. Partenerii proiectului: Asociația LiterNet, Asociația Estetica, Asociația T.E.T. Alexandria.
Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi – dramaturgie, Ilinca Luca – regie, Flavia Apetrei și Ioana Suciu – scenografie, Ioana Corduneanu – video design, Olivia Călin – documentare, Roxana Bobric și Ana Maria Muraru – promovare.
Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta peste 15 ani.
Luciana Antofi 