Vocile retro de la P+2 sau jocul de-a copilăria altora: „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”

– o cronică infinită la un scenariu infinit –

Suntem doar păsări călătoare. Învățăm mai întâi zborul și întindem apoi aripile către necunoscut. Păsări-năzuință, care știu că singurele direcții posibile sunt departele și înaltul. Dar, oricât de mult ne-am depărta sau înălța, nu putem să uităm că lăsăm întotdeauna în urmă un cuib cu o pasăre care nu știa să zboare. O pasăre-colivie, tributară sufletelor care au  zămislit-o și au ținut-o între gratii. Numai ca să se pregătească de zbor.

De zăbrelele ei au fost atârnați cu pricepere oameni și povești de viață. În cuib sunt locuri, suflete, frânturi de situații, gânduri, idei și amintiri care ne-au făcut cine suntem. Un puzzle de suflete pereche, prietene, colege sau vecine, bucăți de prieteni, cunoscuți, părinți, frați, unchi și verișori, azvârlite împreună în creuzetul conștiinței noastre, unde s-au topit cu mai multă sau mai puțină pricepere ca să nască aliajul din care este făcută pasărea.

Uneori ea reușește să se înalțe și să zboare departe, alteori se pierde printre nori, uneori își frânge aripile și e nevoită să se întoarcă în cuib, altădată nici nu apucă să-și ia zborul, ori se opintește iremediabil în gratiile coliviei. În cea mai tristă dintre amintiri, ea se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte…

Un scenariu dictat de spiritul copilăriei direct în penița lui Radu Afrim, o pasăre care a ajuns sus și departe, dar s-a întors să-și viziteze cuibul, cu toate magiile și suferințele lui. Un scenariu despre oameni, pe care Pasărea nu dorește să-i numim personaje. O poveste retro cu copii sau alte păsări care se joacă de-a copilăria altora, din alte vremuri, greu de înțeles pentru orice generație care le urmează. Dar joaca și copilăria se țin mână în mână în toate timpurile și la toate vârstele. Numitorul comun este convenția, regula de bază a oricărui joc, pe maidan, în curtea școlii sau pe terenul de fotbal, mai apoi pe scenă și în viața reală. Ca de obicei, convenția afrimiană este mai mult decât solidă. Țara asta a jocului său vrea mereu ostași. De o parte copilăria și adolescența, de cealaltă maturitatea.

Copilăria. Cea mai frumoasă colivie. Singura forță vitală din univers. O casă a sufletului cu două ferestre mari, îndreptate inteligent către lume, prin care intră lumina pentru a se revărsa mai târziu înapoi în ea prin culorile în care s-a descompus, începând cu adolescența. O fereastră mare, primitoare, mereu deschisă, pe care intră în privire pasărea-năzuință și zborul ei infinit, și o alta mai mică, pregătită să păstreze mereu aproape pasărea-colivie, ce-şi trage deseori oblonul, ca pe o pleoapă, pentru a adăposti scurtă vreme răul și urâtul (dresate să dispară ca prin farmec la prima clipire) sau doar pentru a face ştrengăreşte cu ochiul.

Copilărie lângă copilărie și adolescență lângă adolescență, nici una care să nu merite trăită, înseamnă doar o colivie mai mare și mai pestriță, poate chiar cu șaisprezece ferestre și șase uși. O fortăreață P+2 cu două scări. Un bloc comunist transfigurat de o minte gingașă, un anima mundi al unui sistem/reper de copilărie, din care culorile țâșnesc spre noi exploziv, atât de strident și totuși atât de candid. Patrulatere colorate diferit, cutii cu suflete proaspete, mirate, nerăbdătoare, fericite. Nu sunt doar copilăria și adolescența lui Radu Afrim din cuvintele cu miros pe care le picură încet în noi, magic decriptate vizual de scenografa Irina Moscu și light-design-ul lui Attila Aszalos. Sunt copilăriile și adolescențele noastre, ale tuturor celor care am îndrăznit să le petrecem în comunism (așa cum am fi îndrăznit dealtfel să o facem în orice altă epocă, dacă ne-ar fi fost dat).

O singură entitate, vizibilă, vie, plină de energie și culoare, un maidan înțesat cu dragoste, fâstâceli și chiote, într-o raznă zănatică spre înțelegerea și  cucerirea lumii. O hoinăreală gălăgioasă prin noi înșine, plină de farmecul oricărui fel de prima dată. Radu Afrim este magicianul care scoate iscusit din joben, împreună cu la fel de abila Irina Moscu, tot felul de lucruri din copilăria noastră, o copilărie cu uniforme școlare și numere matricole, cu pantaloni evazați și țigări Carpați, cu oracole ținute ascunse sub pernă și părinți care plecau la serviciu cu noaptea în cap, cu chei legate de gât și buzunarele pline de grisine pentru fumatul imaginar, cu un alt fond principal de cuvinte (din care divorț, depresiv sau ecologic lipseau cu desăvârșire), cu casete BASF, AGFA, TDK sau maxell, de pe care ștergeai ABBA și Boney M ca să înregistrezi Pink Floyd sau invers, cu televizoare pe care tronau pești de sticlă și macrameuri, cu fleici trecute din mână-n mână pentru a îndestula gurile mereu flămânde, cu maidane pline de fundații de beton ale viitoarelor blocuri socialiste, ridicate pe locul caselor neputincioase strivite sub talpa necruțătoare a sistemului, dar mai ales copilăria aia pe care o umpli fără să vrei cu tot felul de lucruri și amintiri nevăzute, care îți vin în minte și se așează cuminți și firesc, ca la o coadă la lapte, lângă cele de pe scenă, precum colecțiile de timbre în clasor, fiecare la pagina potrivită, în licăriri geometrice de caleidoscop, cu flori, fete, filme sau băieți… Da, pentru că nu rămâne acolo, în copilărie, la prima neînțelegere a zbaterii de inimă sau de trup, ci încearcă o tranziție zgomotoasă prin adolescență, una înțesată de vise de fată cu pantofii plini de flori și fluturi ori numai cu nisip fierbinte sub tălpi și brațe vânjoase de salvamar cuprinzându-i mijlocul, gata oricând să o salveze de la vreun pericol…

Pericolele pândesc încă de la început la tot pasul. Poate nu mai adormi după ce auzi șuieratul acceleratului de București care se apropie de gară. Ori tocurile coborând în fugă pe scările blocului. Sau clopotele din zori ale bisericii catolice de peste drum. Poate te pierzi în labirintul fundațiilor de blocuri noi, pline de soare, de râsete sau de apă pentru visare, joc sau înot, după caz. De cum te-ai întors de la școală, te poate prinde tanti Mureșan (Lőrincz Ágnes, care împlinește cu succes rolul de femeie părăsită, depresivă, insomniacă) ce așteaptă ca de obicei pe banca din fața blocului un copil pe care să-l trimită până la chioșc să-i cumpere un pachet de Carpați fără filtru, ca să se plângă apoi despre cum a fost părăsită de nenea Mureșan (László Szakács într-o apariție scurtă, la obiect) și să îndemne fetele să-și găsească neapărat gagiu cât încă mai au talie de viespe.

E musai să fii atent să n-o superi pe mama, blândă și iubitoare (Erzsébet B. Fülöp face un rol excelent cu tanti Aurora, pe care o plimbă între tandrețe și disperare, minunată în dialogul cu Mioara în care elucidează misterul retro din compunerea fetiței și absolut puternică în monologul în care ni se confesează cu durere și demnitate, sperând să-și ia într-o zi zborul de pe blocul de care s-ar putea lovi în dorul ei pentru bărbatul iubit, înălțat demult cu patruzecișiceva de etaje mai sus), o femeie ageră, mereu pe fugă, dar caldă și omniprezentă în viețile celorlalți.

Trebuie să ai cea mai mare grijă la fete. Mai ales la cele cu părul lung și în special vara, când gândurile lor ies din cap mai ușor: la Marta, să n-o ia razna când mâna cu care rotește caseta pe creion să așeze banda înapoi în cutie se va lovi din greșeală de mâna unui Făt-Frumos, mult râvnit de toate fetele din bloc (foarte bună Boglárka Katalin Simon), la Roszika (Gecse Ramóna, fata care de ziua ei primește o mare schimbare biologică în micul ei corp, înduioșătoare în monologul despre prima menstruație dintr-o vreme în care mamele nu vorbeau cu fetele lor), la surorile-vizionare, Olimpia și Pompilia (Bora Kiss și Andrea Varga, un foarte bun cuplu pe scenă, asemănătoare și totuși complementare), ,,ciudate, dar nu în sensul bun”, să nu carecumva să te prindă și să te bage în ierbar, între panseluțe, ori, și mai grav, la presat între paginile unei cărți care poate nu-ți place… Dar cel mai mult la Laura (Noémi Kádár), „cea mai frumoasă fată”, care împrăștie petale de trandafir și fluturări drăgăstoase de mână către un copil care o așteaptă mereu în geam pentru a zbura iar către tavan, cu inima cât un purice… Că ar putea să i-o fure într-o zi inginerul Sergiu (Barna Bokor, sexi, învăluitor, sigur pe el, ca orice macho care se respectă, singurul băiat  care face plajă în balcon și ascultă muzică la casetofon – excelent în scena în care completează în oracolul Martei, sub privirile flâmânde și mișcările neastâmpărate ale tuturor fetelor din bloc), cuceritorul blocului, sau Jóska Zágoni (interesant Szabolcs Csíki în rolul fiului nesigur al măcelarului, care speră să se îmbibe de popularitatea de care se bucură acest Donjuan în schimbul unei beri Azuga și unui grătar de ceafă de porc). Ori, și mai grav, apele necruțătoare ale unui râu…

Photo: Bereczky Sándor | http://bereczky.ro

Și la securistul Béla (Gábor Huszár) trebuie să ai mare grijă, nu numai să nu spui ce nu trebuie, dar și să nu lipsești de la vreo ședință de înviorare sau de la vreo muncă patriotică la care trebuie să participle musai toți cetățenii din bloc…

Pentru că pe urmă oricum o să crești și va trebui să ai grijă să nu carecumva să ajungi pe curul vreunei păsări în tabloul de absolvire a liceului, poate chiar una dintre păsările Phoenix (ce-și caută locul într-un pod de când au ieșit din trend) ale pictoriței Margit (P. Béres Ildikó, minunat autoînchipuită blonda de la ABBA, vânzătoarea de vise colorate psihedelic pentru mințile neîncepute ale unor visători de profesie, debordând de energie feminină și senzualitate, un amestec ciudat de naivitate, snobism și vulgaritate). Pentru că apoi chiar nu te mai poate aștepta decât o soartă tristă, banală și liniară, ca a tuturor oamenilor din bloc, care nu vor zbura niciodată nici prea sus, nici prea departe, ci se vor îndopa cu aspirații mărunte. 

Precum tanti Doina, mama Laurei, care crește singură, într-o garsonieră, patru fete (se remarcă Dorottya Nagy, mai ales în scena în care expune vizita soților Ceaușescu, mândră că Daciana a fost aleasă să ofere flori cuplului prezidențial), măcelarul Zágoni (Miklós Levente Ördög) care, sătul de carne, vrea să mănânce flori din părul împletit cu margarete al fetelor din America ce conduc Dacii 1300 (!), în timp ce soția lui, Teréz Zágoni, se închipuie Sue Ellen sau Gina Lollobrigida (savuroasă în acest rol Katalin Berekméri), Lajos (Gábor Tollas), bărbatul care visează că zboară și e orbește înnebunit de Viorica (Bea Fülöp), dar ține în fața copiilor discursuri despre decența socială și stăpânirea de sine, și alți locatari și locatare care gustă din frumusețea întunericului ori pălesc rușinos la lumina zilei… Și trebuie să se ferească apoi, să nu carecumva să intre în gura spurcată a lu’ Tanti Paraschiva (foarte bun Csaba László în travesti, după ce deschide și mai apoi închide emoționant spectacolul în rolul Robika matur), zgomotoasă, iscoditoare, bârfitoare și mereu prezentă în viața blocului, aruncată în cap de la etajul 1 (poate pentru că securistul i-a cerut să-l însoțească, poate pentru că ucide un curcan imaginar sau poate numai și numai pentru că nu mai poate îndura încă o dată revenirea la foamete, pe care a traversat-o în tinerețe).

Totul se mișcă, mai puțin compunerea repetentului Sandokan (foarte bun și Balázs Varga, fiul adoptiv al lui tanti Paraschiva și muzul pictoriței Margit, prin vinele căruia curge sânge mândru de țigan, mai ales prin părțile esențiale în momentele lui de maximă trufie) despre vacanța de vară. Se schimbă colegii, profesorii, anii calendaristici și spectatorii din sala de la Târgu Mureș ori cei virtuali, compunerea lui Sandokan rămâne aceeași. Pentru că și vacanța e aceeași. Și viața e aceeași. Și pasărea în zbor e aceeași.

Și blocul de care se poate lovi e același. Acest personaj principal al întregului spectacol, care se poate însă transforma într-o clipită în sânge, valuri sau cenușă, acompaniind și arhivând în clasor viețile triste ale celor nevoiți să rămână aici (foarte bun video-mapping-ul spectacoluluilui Andrei Cozlac) pentru totdeauna.

Sunt atât de multe pericolele astea cărora trebuie să le faci față… Dar mai ales la vise trebuie să ai grijă. La felul în care se spun și se scriu poveștile, în special poveștile altora. Care nici nu știi când devin ale tale. Ale tale și ale celorlalți copii de vârsta ta. Excelenți toți copiii ce se joacă de-a copilăria altora (care probabil au mai crescut între timp și pe care pandemia i-a legat acum de tastaturi și ecrane, ca să nu se poată juca în voie nici măcar de-a copilăria lor), în special Örs Takács (Robika) și Borbála Sebesi (Mioara) – care au partituri destul de consistente –, una dintre cele mai importante forțe ale spectacolului, un fel de apologie pentru copiii bătuți preventiv, tradițional, pentru greșelile pe care ar putea să le facă mâine, un soi de palme preventive postfactum peste obrazul Omului Nou care a reușit totuși să se salveze.

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”. O confesiune candidă despre miezul fiitului nostru de până acum, într-o excitare până la cel mai intim dintre descoperișurile posibile: întâlnirea cu sine. O experiență umană complexă, care nu poate trage concluzii decât dacă e împlinită în suferință. Un spectacol esențial despre felul în care un suflet în devenire tranformă răul în bine și își construiește mecanismele de apărare. Cred că cea mai mare forță a lui Radu Afrim este aceea de a diseca mereu împreună sufletul și conștiința omului, spre a găsi un echilibru între intuiție și rațiune, de folosit în artă și în viață pe post de scut.

Pasărea retro pe care cerul afrimian a scăpat-o în mine are aripile întinse către înăuntru, în cel mai frumos dintre toate zborurile posibile. Un zbor liber spre tonele de lucruri pe care am învățat să le trecem sub tăcere și să le uităm, încetul cu încetul, după ce am trecut linia frontului. „Țară, țară, vrem ostași!”. Un joc de du-te-vino dinspre maturitate către adolescență și copilărie și înapoi, până când, în tabăra cealaltă, pe asfalt, rămâne doar pasărea mirată. Pasărea retro. Și se opresc toți ostașii din căutare, pentru că am ajuns deja în vremea în care totul a devenit retro cu vârf și îndesat, cum prevesteau Mioara și tanti Aurora…

Mă opresc și eu odată cu ei. Mă așez pe o margine de lume și mă întreb dacă e cazul să plâng. Așa îmi dau seama că am rămas fără lacrimi. Și că e imposibil ca cei ce te învață despre totdeauna să nu te învețe și despre niciodată.

E trist. Sau poate e doar așa cum scrie pe vinyl-ul din vitrina librăriei, care se învârte acum în pick-up-ul vieții în capul meu cu 33, 45 sau 78 de rotații pe minut:

RETRO.

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”

Regie: Radu Afrim

Scenografie şi costume: Irina Moscu

Coregrafie: Ruszuly Ervin

Light-design: Attila Aszalos

Video mapping: Andrei Cozlac

Sound-design și univers sonor: Radu Afrim, Gáspár Álmos, Pál Petra-Noémi, Cătălin Roșață

Asistent de regie: Fülöp  Bea

Asistent de scenografie: Andreea Tecla

Asistent video mapping: Marian Mina Mihai

Distribuția:

Robika, Tanti Paraschiva: László Csaba

Robika: Takács Örs

Tanti Aurora: B. Fülöp Erzsébet

Tanti Mureșan: Lőrincz Ágnes

Marta: Simon Boglárka Katalin

Laura: Kádár Noémi

Rózsika: Ramóna Gecse

Jóska Zágoni: Csíki Szabolcs

Sandokan: Varga Balázs

Sergiu: Bokor Barna

Teréz Zágoni: Berekméri Katalin

Viorica: Fülöp Bea

Olimpia: Kiss Bora

Pompilia: Varga Andrea

Zágoni: Ördög Miklós Levente

Lajos: Tollas Gábor

Margit: P. Béres Ildikó

Tanti Bertha: Biluska Annamária

Tanti Doina: Nagy Dorottya

Tanti Pop: Moldován Orsolya

Septimiu: Bartha László Zsolt

Béla: Huszár Gábor

Locatar: Ruszuly Ervin

Ottó: Kiss Péter

Anna: Kiss Anna

Mioara: Sebesi Borbála

Caius: Áron Pál Mátyás

Eugenia: Sebesi Sarolta

Daciana: Hunyadi Virág

Nene Mureșan: Szakács László

Stop my page, stop my past: Radu Afrim, general și ostaș în oracolul Păsării retro

„Grand Hotel Pasărea Retro”. Puțin înainte de prima brumă de toamnă. 1000% Afrim.

Plouă încet, cu stropi mari de cerneală, peste sufletele transformate în litere. Și ele se adună în streșini și se scurg încet prin burlanele care revarsă apoi cuvintele pe pământ. Ca un făcut, bălți de cuvinte se smulg una câte una de pe asfaltul altădată fierbinte de care s-a izbit într-o zi o pasăre retro și se întorc ca duhul înapoi în lampa fermecată care le-a slobozit în lume. Și așteaptă cuminți vaccinarea. Împotriva virusului uitării. Împotriva virusului neputinței.

Poveștile frumoase n-au voie să se piardă. Iar poveștile cu adevărat frumoase sunt cele triste. Azi, cele teatrale poartă mască, păstrează distanța socială și se tălmăcesc online, la un altfel de gura sobei. Când se întâmplă live într-un mod absolut profesionist (pentru prima dată în istoria pandemiei, senzațional tehnic!), ele reușesc să-ți construiască și să-ți vâre încet sub șezut jilțul tău personal de spectator, în loja ta specială din sala de spectacol în care te simți, deodată, exact ca în sala de spectacol a Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”.

Pe scena căreia se scriu zile și pagini dintr-o poveste suprarealistă marca Afrim, pline de tristeți continue, fără program de muncă și adresă de buletin, scuturate din aripi de pasăre peste trecut și peste mobile europene, tristeți purtate în lesă de o fetiță care se întoarce să le plimbe pe plaiurile natale, în recunoașterea tristeților de baștină, și să le hrănească cu noi rezerve de cerneală, extrase dintr-o călimară lângă care se odihnește o pană din aripa păsării retro, după ce a mai scris un capitol din scenariul infinit.

Pasărea retro nu mai locuiește aici. Scena, pe care trona altădată un bloc, găzduiește acum ecoul sunetului unei penițe care întinde cerneala pe hârtia veche a amintirilor scărilor lui, astăzi hotel. Înșiră pe trepte cuvinte cu miros, ca oamenii să se împiedice de ele și să se oprească o clipă din alergare pentru a-și aminti prima garsonieră, prima zbatere de inimă a unui copil îndrăgostit, primul sărut, primul fior al dragostei închis în colțul paginii unui oracol, prima casetă Agfa sau TDK, primul Carpați fără filtru, primul rău de mașină, prima vizită a soților Ceaușescu în acest mic orășel, prima pasăre Phoenix a pictoriței Margit, ABBA, Pink Floyd, laminorul, șuieratul acceleratului de București, etajul 45 de deasupra blocului, o rochie albastră pe un cer albastru, prima tragedie, a doua tragedie…

O capsulă a timpului redeschisă întru mirare pentru sufletele curioșilor de o claviatură care se străduiește să-și miște singură clapele în acord cu melodia din capul fetiței ce nu contenește să scrie, poate-poate, la capătul scărilor urcate în fugă, va reuși să se strecoare sub degetele iscusite ale pianistului Liszt Ferenc, cazat aici doar ca să cânte ceva ușor pentru digestia clienților ce servesc micul dejun…

2020. Un an sabatic în care scriitoarea Mioara, altădată locatar în primul bloc construit sinistraților după inundația din anii ’70 (clădirea – personaj principal în „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”), a vrut să fie departe de Belgia (unde și-a făcut rostul și predă literatura la școală) și să scrie. Așa s-a trezit înapoi în copilărie și totuși departe de ea, în micul orășel colorat în care s-a vindecat prima oară de naivitate. Locul primului sărut din viața unei femei cu gândurile ținute strâns într-un pumn încleștat, până în ziua când își va pierde puterea de a se uimi. Un oraș în care culorile de azi se adună laolaltă din înghețata colorată sintetic, penele papagalului de la cabinetul veterinar și florile artificiale din coroanele funerare și se împletesc firesc în sufletul ei de scriitor cu culorile psihedelice din umbrela unei pictorițe din copilărie care a învățat-o să viseze.

Blocul de altădată a devenit între timp „Grand Hotel Pasărea Retro”. Un hotel într-un oraș neturistic în vremuri neturistice. Mioara (excelentă B. Fülöp Erzsébet în acest rol, pe care-l susține solid de la început până la sfârșit, legând și dezlegând inteligent și continuu ițele care leagă oamenii și poveștile lor, partener activ și iscusit de scenă pentru fiecare dintre ei, dar și narator dibaci, mereu în conexiune cu spectatorul) predă simbolic ștafeta (stiloul pe care-l oferă unei școlărițe, năluca Mioarei, Sebesi Borbála, o foarte credibilă Mioara-copilă, un amestec de ingenuu și determinare, o fetiță sigură pe cuvintele ei, cu  buzunarele pline cu caramele cu lapte) spre a-i aduce aminte povestea deceniilor care s-au scurs până acum. Se cazează la camera 5, nu înainte să-și lipească urechea de ușa garsonierei în care a trăit odată împreună cu mama și surorile ei, sperând să audă sunetul stiloului care aleargă pe hârtie. Într-o vacanță de vară de acum vreo 50 de ani, când un copil cu o undiță a așteptat pe malul unui râu să-și pescuiască sora mai mare și mai tristă pierdută în ape. Numai pentru că nu a învățat la timp să creadă că a fost închisă într-un ierbar…

Banca pe care tanti Mureșan stătea altădată în fața blocului a fost înlocuită cu una dintre canapelele din recepția hotelului, pe care tronează, cel mai adesea, tanti Teréz, singura legătură concretă cu anii ’70. Azi trecută de 80 de ani, Zágoni Teréz, foarte simpatic interpretată de Berekméri Katalin, face legătura cu o vreme în care o femeie nu-și spunea vârsta decât în fața securistului. Gina Lolobrigida de altă dată (la curent cu viața vedetei pe care a idolatrizat-o și a imitat-o mereu, pe care, în sfârșit, a învins-o!) trăiește din amintirile cu soțul ei Zágoni (măcelarul care-i aproviziona cu fleici pe toți vecinii unguri și români pe vremea când încă nu se folosea cuvântul colesterol) care s-a prăpădit, fiul ei Jóska plecat în străinătate și frigiderul plin din anii ’70, golit încet în anii ‘80 și în cele din urmă scos din priză să nu mai consume curent…

Poate că neliniștita Mioara nu a avut o intrare tocmai înțeleaptă în hotel, dar intră repede în atmosfera deloc străină a acestui loc. Nu e un loc în care sunt cazate personaje. E un loc plin de energia trecutului, în care au fost primite laolaltă fantome, năluci, amintiri, frici și tristeți din trecutul, prezentul și viitorul unor oameni cu buzunarele pline de calmante. Ca să le facă față.

Patronii acestui hotel cu dulapurile pline cu cadavre sunt două apariții absolut savuroase, un cuplu bizar, Aladár, fost vânzător de flori, și Zita, soția lui romantică, care crede că le-ar fi mai bine dacă ar intra pe piața de videochat. Excelent Galló Ernő în rolul recepționerului Szilveszter Aladár, un bărbat neglijat, care se prezintă cu pantalonii intrați la apă și cămașa încheiată greșit (savuros în momentul japonez), care-și cultivă aspirațiile spirituale în urma adulmecărior literare și amușinărilor artistice în jurul unui univers civilizat pe care l-a scos Mioara din poșetă împreună cu prima brumă de toamnă, un univers extrem de îndepărtat și de străin sufletului lui dornic de dezvoltare spirituală, care i se va dovedi fatală.

Soția lui, Szilveszter Zita (minunat László Csaba în travesti), e o colecție de explozii de emoție și energie pe tot parcursul spectacolului. Nevoită să sufere și mai ales să fie văzută suferind dacă vrea să fie băgată în seamă, dornică de o prietenie sinceră (născută pe vremea când se năștea un singur bărbat la șase femei), dar și tânjind mereu după pasiune, cu părul vopsit roșu în amintirea amorului cu Ödön (arhitectul castelelor din scoici, mire de o noapte, noaptea în care s-a culcat mireasă și s-a trezit singură în sunetul sirenei unui vapor care pleca în larg și nu avea să se mai întoarcă niciodată), azi iremediabil îndrăgostită de Luigi Seserman Pop (Ördög Miklós), polițistul șef de la circulație (excelentă scena în care László Csaba povestește prima întâlnire), sergentul care-și bea cafeaua aici în zilele impare și cu care se iubește în secret.

Hotelul celor doi soți Szilveszter este populat de figuri și situații specifice cotidianului. Ei se îngrijesc de un copil-bătrân pe care un cuplu de swingeri îl abandonează aici când merg la Balvanos să-și împlinească fanteziile sexuale. Szappanos Vilmos (interpretat într-o cheie pueril-agresivă de Bartha László Zsolt, care se dezlănțuie într-un cu totul alt registru în scena dansului pre-party), suferind de progeria, masculul cu o prostată la apogeu și alte aspirații mărunte, alb-negru, mutate alandala cu duioșie pe tabla de șah a existenței lui mizere, captiv fie în copilul, fie în bătrânul din el, cu un bagaj emoțional greu de dus în spinare, jinduind la nurii unei octogenare (care întinerește brusc, învârtind acele ceasornicului în sens invers, prin vicleșuguri doar de ea știute) are nevoie de terapie prin dialog și se tratează cu pliante UNICEF despre copilăria tristă a copiilor din Africa, sub atenta îndrumare a unor terapeuți precum entuziasta Karolin (Fülöp Bea), psiholoaga cu limbaj de lemn și înflăcărări întreținute de cărțile de dezvoltare personală.

Părinții lui swingeri sunt ținuți sub lupa unui grup pentru conservarea sănătății familiei tradiționale, o mână de enoriași de la biserica din cartier care se îngrijesc de moralitatea proximității. În cele din urmă, mama lui, Nikolette Szappanos (Nagy Dorottya) își va înfrunta slăbiciunile și va încerca să se alinieze la normele societății.

Exploatând sexualitatea între duioșie, distanțare și deșănțare socială, Radu Afrim inventariază sufletele debusolate, nevoite să se adapteze la aceste vremuri tulburi. Unele își câștigă existența cu trupul (Idecsi Amaryll, foarte fin interpretată de Varga Balázs la limita între ingenuu și vulgar, fata cu stea căzătoare pe buca stângă, chat-ista depresivă care propăvăduiește erotismul metafizic), altele cu munca de jos (Ágota Ladányi, excelentă Kádár Noémi în rolul cameristei care face excursii, împreună cu trupul ei, până la capătul plăcerii, acolo de unde nu mai există cale de întoarcere, apărând cu îndârjire dreptul de proprietate asupra vaginului și înfierând competiția masculină prin comparații împlinite cu  centimetrul și cronometrul, în strânsă legătură cu stima de sine a bărbatului), unele supraviețuiesc prin înșelătorii (delicioșii frați artiști Juhász, cu grave probleme de accedere în showbiz și o dragoste care stă în calea carierei lor, autoritarul și muieraticul Benjamin – Bokor Barna – și supusul și virginul Náthánael -Meszesi Oszkár -, mereu în umbra lui, cu mirosul pierdut într-o hazna dintr-o altă încredibilă poveste a copilăriei, două voci manipulante, una destul de liberă, doar cu ceva constrângeri interioare, alta dobândită cu greu la o școală populară de artă), altele doar prin întreținerea mușchilor (Nagy Péter în rolul unui bărbat-ispită, plantat într-o cameră întru priviri admirative sau compătimitoare, după caz).

Peste toți și toate plutesc amenințător fantoma lui tanti Paraschiva, din altă și totuși aceeași poveste, și acordurile muzicale funerare ale unui pianist discret (Boros Csaba) care acompaniază trist soundtrack-ul vieții tuturor cu un recviem aproape continuu (surprizele, evident plăcute, nu lipsesc!).

În rest, mult umor, trocuri emoționale, răsturnări de situație, văduvii metafizice, copii mai imaginari decât curca imaginară a Berthei născuți din lipsa de protecție video, tone de trecut de cărat spre tomberoanele istoriei, felii de suflete meșteșugite inteligent, contemporan, din tastatură, ca bucățica din parizerul tăiat cu vârful cuțitului pe care vânzătoarea ți-o întinde întru degustare… (Scuzați, asta era în altă epocă, dar știm precis cum a ajuns aici!…)

Într-o beție de sunete și culori împrumutate din privirile copilăriei și așezate azi peste oameni care tânjesc să devină personaje banale într-o poveste cu paragrafe închise fiecare într-o cameră separată a aceleiași construcții narative și vizuale, să se topească fiecare în lumina și tapetul (excelent accent!) asortat la chipul și asemănările cu sine, prelungite chiar și în costume (felicitări, Irina Moscu!) și minunat scoase în evidență de Koszta Nimród.

Oameni care se contopesc cu întregul acestei arhitecturi, presărate cu ceardaș și șlagăre internaționale care acompaniază inteligent ședințe de terapie, declarații politice, literare, artistice, dumicați de realitate și ficțiune în mărturisiri aproape intime, greu de înghițit cu vreun fel de tihnă. Finaluri de gând și de emoție lăsate în seama spectatorului virtual, înainte să-și dea seama dacă are de gând să se arunce în gol de pe un fascicul de lumină când fibra optică i se va căsca a mirare.

Un ambient sanitar, ostil, tehnic, antiseptic, în care trebuie să păstrăm distanțele și tăcerile în cutii separate, ca nu carecumva să se atingă din greșeală între ele, să se mărească sau să urle.

Râsetele copilăriei se aud tot mai încet. Și muzica la fel. E mai greu să construiești tristețea din note muzicale decât din cuvinte alese. Și e obositor să râzi zgomotos de la o vârstă încolo, preferi să zâmbești. Până când, prin colțul gurii, îți dispar, resemnați, toți contemporanii. Și-ți permiți să exagerezi cu vreun hohot.

Aș vrea să aflu ce e exagerarea. Mi-e frică de Radu Afrim. Am trecut deja demult de timpul în care am început să nu ne mai putem ascunde de noi. Nu vom încăpea cu toții în oglindă. Mereu va mai rămâne ceva de făcut. Și întotdeauna unul pleacă primul.

Țară, țară, nu mai avem ostași!

„Grand Hotel Pasărea Retro” de Radu Afrim

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”

(Live stream, premiera din 8 ianuarie 2021)

Regia: Radu Afrim

Scenografie și design de costume: Irina Moscu

Asistent scenografie: Huszár Kató

Asistent regizor: Fülöp Bea

Compozitor: Boros Csaba

Sunet: Oláh Vince

Lumini: Koszta Nimród

Proiecție: Trucza Samu

Traducător: Sándor László

Streaming: Sebesi Sándor

Sufleur: Tóth Katalin

Regizor tehnic: Szakács László

Subtitrare: Suflea Adél Frida

Distribuția:

Mioara (copilă): Sebesi Borbála

Mioara (adult): B. Fülöp Erzsébet

Szilveszter Aladár: Galló Ernő

Szilveszter Zita: László Csaba

Zágoni Teréz: Berekméri Katalin

Pianist: Boros Csaba

Idecsi Amaryll: Varga Balázs

Juhász Benjamin: Bokor Barna

Juhász Náthánael: Meszesi Oszkár

Sesserman Luigi Pop, polițist: Ördög Miklós

Szappanos Levente Vilmos: Bartha László Zsolt

Szappanos Nikolette: Nagy Dorottya

Ladányi Ágota, femeie de serviciu: Kádár Noémi

Sosia lui Ágota Ladányi: Tóth Katalin

Mostis Karolin: Fülöp Bea

Bărbat: Nagy Péter

Fiul/Nepotul lui Domnu’ Mureșan: Szakács László

Durata: 2h 45 min fără pauză