Cărțile se răsfiră încet sub privirile iscoditoare și se adună brusc în palmă cu un gest ferm: servit!
Se joacă clar la cacialma.
Miza e destul de mare pentru fiecare participant la joc: îmbogățire urgentă, prin șarlatanie. Potul e generos, de mileniul trei, adunat cu meticulozitate din mizele ofertante extrase din jocurile unui Gogol de acum două secole.
Un spectacol despre naivitate, inteligență și persuasiune, o poveste cu înșelați și înșelători, escroci cu sau fără de voie, trași în piept ori numai pe una dintre sforile care-i leagă fedeleș unul de altul într-o lume decadentă, a viciului, pasiunii și desfrâului. Cu puțin ștaif și rafinament, nimic nu e ceea ce pare în acest joc de băieți de altădată, jucat într-o epocă înfloritoare a jocurilor de noroc, în care casele de pariuri și sălile de jocuri le sunt deschise băieților aproape lângă fiecare farmacie, în timp ce online se pot așeza oricând, cu numai un click, la o masă de joc cu alți băieți, din alte colțuri ale lumii. Pe care-i aduce dintotdeauna împreună goana după câștiguri facile. O vinovată dorință a omului, un consum incredibil dar și o inepuizabilă resursă de energie pusă în slujba atragerii mult râvnitului ochi al dracului, din care s-au născut demult patima, mania ori viciul, nevoite să se redefinească şi să se rafineze de-a lungul timpului, adaptându-se epocilor și societăților din care și-au extras seva și în care au fost nevoite să se împlinească.
Manifestată în multe forme, această dorință de înavuțire rapidă poate ridica apucătura la rang de artă când e dublată de inteligență și perseverență. Incredibil cum un text de aproape două sute de ani (piesa „Jucătorii de cărți” a fost publicată de Nicolai Vasilievici Gogol în 1840) trece în 2021 fără să se poticnească în propriile constrângeri lingvistice și bariere culturale. N-are a face că printre trefle și pică se vorbește despre gubernii sau husari și se negociază zeci și sute de mii de ruble (a căror valoare nu se poate estima astăzi), convenția funcționează ca unsă.
O lecție de teatru despre cum clasicul poate deveni cu ușurință contemporan, fără nicio intervenție brutală. O mână o spală pe alta și împreună obrazul aceleiași rușini, numai pe cel care se vede ori e dinadins dezvăluit publicului, în timp ce celălat rămâne să mai învețe ori să dea socoteală pentru cele ascunse ori mai puțin văzute, care au să se arate întru complot și victorii mai mari sau mai mici, menite să sucească mereu rolurile celor vizați, într-o lume în care nu războiul, ci plictiseala poate cu adevărat să ucidă. Un căscat uriaș îi poate fi fatal. Așa că mai bine să i se găsească un remediu înainte să cadă într-un iremediabil plictis.
Inteligența. Iată tratamentul preventiv prescris cu mare precizie de regizorul Ionuț Caras. Tradusă într-o energie debordantă, dinadins exagerată pe tot parcursul spectacolului în jocul tuturor actorilor de pe scenă. Drăcesc de bine își joacă toți rolurile în această gașcă veselă și zgomotoasă, în care rolurile se schimbă amețitor de repede între ele. Se joacă pe bune, pe datorie, pe imaginar, pe un text savuros, înțesat de truisme și paradoxuri logice, numai bune de aruncat la masa negocierilor de tot felul, într-o comunicare vie și efervescentă din care spectacolul are numai de câștigat. Se joacă pe masă, pe sub masă, pe lângă și pe după masă, în combinații și mezalianțe îndelung studiate, cu gesturi largi și complexe, până la precizii de prestidigitator (foarte inteligent integrate în poveste mâinile cartoforilor, actorii chiar au fost antrenați în acest sens de Florin Suciu, consultant Card Tricks), dar și cu scamatorii actoricești dintre cele mai ofertante, atât la nivel de rostire cât și în mișcarea fizică generală, imprimată unui fel de perpetuum mobile pe care trupa reușește să-l făurească și să-l țină în funcțiune la parametri de randament maxim pe toată durata reprezentației. Așa că povestea nu are cum să nu curgă. Cu umor, cu ritm, cu voie bună. Totul e să nu se împuște cineva și să mudărească pereții ăștia superbi, pe care scenograful Zsófia Gábor i-a ridicat pe scena Naționalului clujean (atent construit decorul, salonul înnegrit de vreme și de fum din interiorul unui han vechi, foarte dibaci luminat și pus în valoare de Jenel Moldovan), spre a adăposti între ei secretele cartoforilor…
Toată chestiunea e ca fiecare să-și păstreze sângele rece atunci când ceilalți se înfierbântă. Un joc continuu și inteligent de a distrage atenția celorlalți, cu tertipuri, măsluiri și vicleșuguri de tot felul, cu alianțe și false alianțe între oameni inițiați în tainele supreme ale cacialmalei, antrenați în ale escrocheriilor, maeștri ai disimulării care-și divulgă unul altuia secretele, păstrând mereu pentru sine un as în mânecă.
Povestea este pusă în mișcare în jurul lui Iharev (solid Mihai-Florian Nițu în acest rol de nobil snob și autoritar cu suflet de copil, în care alternează asumările comice cu cele tragice într-un joc prin care reușește să rămână coerent cu personajul lui, construit cu seriozitate, organizare și credință, tulburător în monologul conștientizării din punctul culminant), un jucător proaspăt sosit la han ce încearcă să exploateze capitalul pe care l-a adunat până acum cu trudă și sudoare, investindu-și toată energia în șlefuirea șiretlicurilor pe care le-a învățat și le-a exersat până acum. Înduioșătoare iubirea lui pasională pentru „tăinuita” Adelaida Ivanovna, cea mai importantă creație a lui, umbra fidelă care-l însoțește cu devotament în aventura vieții, alături de care consideră că poate construi ceva concret, ce poate fi lăsat moștenire copiilor pe care încă nu-i are, pentru ca la sfârșit să-i împrumute din poveștile de viață ale celor pe care i-a întâlnit la han, cei care îi vor compromite iubirea tainică, dimpreună cu marmura din care urma să-și ridice statuie pe muntele unei incontestabile victorii asupra celorlalți jucători.
Între ei se remarcă înflăcăratul și neastâmpăratul Uteșitelnîi (minunat Matei Rotaru, care descoperă cu finețe și credibilitate o gamă largă de emoții în diverse registre, lepădând cu ușurință pielea unui personaj pentru a intra lejer în a altuia), jucătorul care preferă să nu taie (nici cărțile, nici istorisirile, nici jocurile de cuvinte) ca să nu curgă sânge și hazard. Jonglând dibaci cu personajele ce i-au fost încredințate, el umple mereu scena cu energie și cu intrigi diverse, învăluind în mrejele interpretărilor lui toți partenerii de scenă, susținut îndeaproape de colegii lui de disimulare, șarlatani legendari, Șvohnev (șarmantul Cosmin Stănilă) și neamțul Krugel (intrigantul Miron Maxim, ce fel de neamț o mai fi și el!), într-un trio fanfaronard (se completează savuros, trecând cu pricepere ștafeta de la unul la altul) care-și dă toată silința pentru a câștiga încrederea lui Iharev.
Până la tutuială. De acolo multă vodcă, etalare de măiestrii și strategii comune de joc, în căutarea unei fortărețe bune de cucerit. Fraierul nu se lasă așteptat, că doar întâlnirile în viață sunt cel mai importante… Moșierul Mihail Alexandrovici Glov, în trecere prin ținut (Cornel Răileanu, cuceritor și carismatic), un suflet nobil, familist convins, o combinație fascinantă între un boieraș înzestrat cu o educată și dulce naivitate și un vulpoi bătrân, uns cu toate alifiile, care-și scoate la mezat în fața escrocilor propria odraslă (avântatul și multpreabinedotatul Glov fiul, Sașa, interpretat de Radu Dogaru), un tânăr spilcuit și naiv, plin de ambiții și ardoare, husar aspirant, cu înzestrări egale de cartofor și conțopist, condus de o efervescență juvenilă greu de stăpânit, o pradă aparent mult mai ușoară pentru versații lui colegi de joc.
Cu dibăcie, subtilitate, talent și perspicacitate, eficient distribuite cartoforilor și atent exploatate în jurul celor două sute de mii de ruble puse în joc, afacerile imaginare, drepturile testamentare și chiar poveștile de viață trec cu ușurință de la unul la altul, cu sau fără procură prealabilă. Cașcavalul nu pare a fi pus în pericol de nimic în afară de lama neascuțită a șperțarului Zamuhrîșkin care trebuie să-i împartă feliile (savuros Ruslan Bârlea, foarte bun în monologul despre mită și cinstea omului, care conchide excelenta scenă de grup a canapeluței), responsabil de banii de la Credit, proveniți din proprietățile funciare ipotecate de diverși moșieri.
Încă de la început, rolurile secundare sunt bine puse în valoare, separat și împreună. Chițibușarii din această poveste sunt rotițe foarte precise în marele mecanism al spectacolului. Nu ești niciodată sigur dacă fleacurile de care ei se ocupă nu sunt cumva ingredientele principale ale rețetei acestui succes. Delicious Cristian Grosu în rolul băiatului de la han, Aleksei, cel care lustruieşte tava după orice fel de servire (mai ales când ceilalți nu sunt atenți!), o trestie care se îndoaie după cum bate vântul conducătorilor de joc, de la care-și câștigă binemeritatul bacșiș, un soi de crupier (servil și rebel în același timp) al poveștilor care se intersectează la masa de joc în superba partidă pe care are s-o adăpostească hanul.
Îi intersectează drumurile în scenă credulul și mucalitul Gavriușka, servitorul lui Iharev (foarte bun Petre Băcioiu), un supus mustind de ambiții reprimate și răzvrătiri înăbușite, un tip aparent resemnat și taciturn, cu o naivitate controlată, amestecată cu invidie și frustrare sincere, strânse în timpul slujirii stăpânului său, în lipsa căruia amendează atent studiatele comportamente pline de nazuri ale domnilor.
Le ține isonul un personaj misterios, mut și cocoșat, interpretat de Irina Wintze, ascunsă sub costumul unui servitor/amfitrion (o dovedește cu vârf și îndesat în scena bărbieritului și în cea a festinului imaginar al lui Iharev, în care-și demonstrează supremația în servitute în fața celor doi colegi de suferință). Un personaj omniprezent folosit în depănarea poveștilor, căruia i-au fost încredințate misiuni precise la fiecare trecere prin scenă, o apariție greu de ignorat, pe care toată lumea de la han pare să o suspecteze și să o tolereze deopotrivă, martor al tuturor făcutelor și nefăcutelor. Dar și un dirijor din umbră al secretelor ce se înnoadă în fiecare colț de han, personajul care deschide spectacolul și aprinde lumina în poveste, pentru ca la final să preia de la Iharev rama rotundă a unui tablou, ce-I va imortaliza în viitor pe peretele hanului, poate chiar în apogeul carierei lui, în timp ce boierul demult dat uitării va continua să viseze la preamărire.
Vise adăpostite în castele de cărți de joc, ridicate de fiecare pe nisipurile mișcătoare ale unor iluzii mai mari sau mai mici, de nici nu știi cum să le descâlcești din urzeala istoriei țesute din ițele poveștilor fiecăruia, false confesiuni ale unor suflete moarte, nevoite să supraviețuiască propriilor capcane, dar și rănilor suferite în cursele întinse de alții, într-o atmosferă de lehamite generală în care par să se desfășoare viețile lor de nimic, ce se pot nărui neobservate la prima adiere de vânt.
E un singur mod de a evita să se mudărească pereții ăștia superbi cu sângele inutil al unei false izbânzi: pistolul îndreptat direct spre portetul lui Gogol, singurul vinovat, doar un obiect de recuzită de la care personajul mut își aprinde țigara, evitând un căscat mare, de plictis, al omenirii.
Din care va să câștige Diavolul.
„Cartoforii” de N.V. Gogol, traducere de Nicolae Iliescu
Teatrul Naţional Cluj-Napoca
Regia: Ionuț Caras
Scenografia: Zsófia Gábor
Consultant Card Tricks: Florin Suciu
Maestru de lumini: Jenel Moldovan
Foto afiș: Claudiu Guraliuc
Foto: Nicu Cherciu
Distribuţia:
Iharev: Mihai-Florian Nițu
Uteșitelnîi: Matei Rotaru
Krugel: Miron Maxim
Șvohnev: Cosmin Stănilă
Aleksei, băiat la han: Cristian Grosu
Gavriușka, servitorul lui Iharev: Petre Băcioiu
Glov, tatăl: Cornel Răileanu
Glov, fiul: Radu Dogaru
Zamuhrîșkin: Ruslan Bârlea
Un personaj mut: Irina Wintze
Luciana Antofi 