Câte unde ești?-uri au trecut până la aici?
Te-am găsit în sfârșit, vino cu mine!
Undeva, nu contează unde. Eu aș fi acolo și asta ți-ar fi deajuns.
Frica de a fi singuri. Portul în care ne îmbarcăm cu toții pentru călătoria către împreună. Greu să părăsești țărmul. Să nu mai simți pământul sub picioare. Și mai greu să reziști pe nava de pe care nu se mai vede uscatul. Nu te poți întoarce. Și nu ești sigur dacă vrei să mergi înainte. Ori dacă vei ajunge teafăr la destinație. Și până să afli câte ceva despre tovarășul tău de călătorie vine furtuna. Și nu știi dacă există un colac de salvare și pentru tine…
În lumina încă slabă a răsăritului doi naufragiați se vor trezi undeva spate în spate și vor rula capetele aceleiași plaje fără să știe unul de altul. În speranța că nisipurile amintirilor lor se vor întâlni la mijloc. Că nu e totul pierdut. Pe o insulă pustiită, în mijlocul unui ocean de trupuri neliniștite și suflete zbuciumate care n-au reușit să se salveze din alte naufragii și plutesc încă în derivă printre șoapte de iubire și strigăte de salvare. Trase la xerox.
„Toxic”. O poezie teatrală despre sincronizarea sufletelor. Un spectacol emoționant marca „Insula” (hub creativ multidisciplinar dedicat tinerilor artiști emergenți, o platformă deschisă pentru absolvenții artelor performative, vizuale și narative) după textul lui Falk Richter pus în scenă de Cristian Grosu și Raluca Lupan. Elegant, pertinent, convingător.
Naufragiații: Paula Trifu și Dragoș Maxim. Doi actori tineri, frumoși, expresivi, excelent mânuiți de regizori într-o coregrafie emoționată a trupurilor care nu au stare în acest contemporan nebun, alert, copleșitor. Ea și el. Un fel de sburători care își întind aripile unul prin celălalt, într-o încercare disperată de a-și sincroniza mișcările, șoaptele și bătăile inimii pentru a se desprinde din vacarm și a se ridica împreună în zborul care-i va împlini în înalt.
Cum ar trebui să fim ca o relație să funcționeze? Cum să ne apropiem unul de altul? Să facem să existe proximitate, intimitate, progres? Cum să înaintăm către undeva, dar undeva împreună, acolo unde dispar frica, singurătatea, izolarea, individualul, autonomia? Cum ajungem acolo, un pic mai departe de Eul meu și de Eul tău? Cum devenim Noi?
Nu ne suntem unul altuia decât mângâieri necesare, strecurate stângaci printre schimburi de like-uri și de panici necesare ca să ne simțim inimile bătând cu putere în piept. Și apoi să nu le mai putem folosi pentru adevăratul scop în care au fost create. A ocupa, a invada, a coloniza, a domina. Singurele verbe care ne pot susține în lupta cu frica asta dinăuntru, unde năpădește mereu un afară care ne ține blocați, captivi într-o energie alternativă a controlului și a disonanței. Pagini de cotidian trase la Xerox, pentru ca nimeni să nu se abată de la marele plan. Să-și dea voie.
Un construct solid în care cei doi actori sunt ghidați către rostirea împreună despre cea mai grea muncă din Univers: iubirea. Cu repere, cu standarde, cu etichete, cu scuturi, cu măști. Care trebuie construite, atinse, lipite, afișate, purtate ori scoase vremelnic, după caz. Într-un algoritm numai de ea știut, pe care ne chinuim mereu să-l înțelegem, să-l învățăm, să-l aplicăm. Într-un sărut perfect, ca-n filmele bune. La care visăm și pe care musai trebuie să-l replicăm.
Cei doi regizori au mizat totul pe energie, minuțios studiată, descompusă și recreată pentru a produce emoție. Un zbucium corporal inteligent folosit ca să țină spațiul scenic (deloc generos și lipsit de obiecte – doar o masă, două scaune și un ecran de proiecție -) mereu ocupat de energia mișcării (ingenioasă coregrafie, un amestec bine dozat de gesturi tandre, compulsive, pasionale și triste). Foarte buni pe mișcare, cei doi actori sunt permanent legați printr-un cordon energetic pe care-l înfășoară unul în jurul celuilalt, îl desfac, îl pasează și o iau iarăși de la capăt. Până la epuizare. Tăiat poate înainte de vreme, cordonul ăsta reușește să țină activă ideea legăturii și a nevoii de sincron. Excelentă alegerea de a relua fragmente din text pentru a fixa reperele acestei uriașe nevoi de sincronizare, de punere de acord, de învățare, de armonizare la toate nivelurile, pentru a crea vibrația necesară ca întâlnirea să poată avea cu adevărat loc. O cutie de rezonanță a tuturor simțurilor, în care se încearcă mereu conservarea energiei fecunde a începuturilor, pe al cărei perete de răsărit tronează liniștea amintirii primei întâlniri, în timp ce pașii se lasă purtați în dansul împerecherii, căutând cadența potrivită.
Până când afară-ul invadează orice înăuntru. Prin ecrane, prin sunete și vibrații care ne sunt strecurate dibaci și picurate cu grijă până ne pătrund, în ritmul rutinant al copiatorului care multiplică întruna rețeta pentru a ajunge la toată lumea, aruncând spectatorilor copii după paginile pline de tâlc ale relațiilor perfecte sub atenta îndrumare a distinșilor terapeuți în arta amorului. Incitând la un schimb egal de iubire care trebuie mai apoi măsurată, comparată, validată.
Foarte bună muzica și luminile (Sound & Lights: Victor Lup), care contribuie decisiv la împlinirea mișcării actorilor în spațiul de joc, susținând pertinent suspansul poveștii și păstrând energia la un nivel ridicat, punctând sau accentuând detaliile comportamentale imprimate celor doi de către regizori.
Ce are special acest spectacol (și textul lui Richter) e un fel de detașare emoțională aspirațională, o căutare specifică în cotidianul nostru lesne recognoscibilă și tratată cu o doză mare de autoironie, bagatelizare și chiar sarcasm pe alocuri, fără să cadă vreo clipă în melancolii gratuite (despre patetism nici nu se pune problema!), tocmai pentru a evidenția aproape rațional lupta noastră absurdă cu noi înșine în încercarea de a ne înveli sufletele în oțel inoxidabil, ca nu carecumva să cădem pradă în ghearele iubirii și să ne găsim sfârșitul emoțional după lacrimi și după disperare.
Habar nu mai avem ce-și dorește celălalt. Preocupați prea mult să cosmetizăm fiecare părticică din noi ca să fim acceptați și plăcuți și să ascundem cu dibăcie ce ne rușinează sau chiar ne înspăimântă în noi înșine, uităm de celălalt.
Un spectacol despre încredere și de ce?-urile aferente, despre așteptări și satisfacerea lor, despre energia căutării și momentul precis în care ea se oprește, despre succes, abandon și eșec emoțional, despre nevoia de a aparține celuilalt, numai ca să fie mai puțin dureros. Și despre îndoiala care ne așează pe unul la capătul prea puțin-ului pe celălalt la capătul prea mult-ului. Încercând să ne întâlnim la mijloc în cele mai importante două cuvinte din Univers, care nu pot exista decât între două suflete care s-au găsit și s-au recunoscut. Altfel un copy-paste reușit sau încă o piesă din mecanismul mare prin care Dumnezeu își pune în aplicare planul și își desăvârșește lucrarea.
Într-o încercare disperată de a ne sincroniza singurătățile, pierduți în obsesia de a fi singurul lucru important în viața celuilalt, agățați în fiece vreau prin care cotropim și ne lăsăm cotropiți în deflagrația unor conflicte mici din noua ordine mondială, ca niște ultime explozii dinaintea celei mai importante implozii.
Vreau să-ți vorbesc într-o limbă pe care nu o înțelegi. Și tot ce spun să fie pentru tine ca o muzică. Și să mă privești, să mă ții de mână și să asculți sunetul ăsta. Și eu spun: „Tu și cu mine, acum, aici. Doar asta. Nimic altceva”.
Despre încet. Aproape. Și mai aproape. Cel mai înfricoșător aproape. Despre irezistibil. Singurul acolo unde pe celălalt nu îl poți auzi decât în șoaptă: te iubesc!
Deci sigur mă vei durea. Ca să fim chit, dau eu primul.
„Toxic” după Falk Richter
O producție „Insula” (https://insulacreativehub.com/ , https://www.facebook.com/insulacreativehub)
Distribuția: Paula Trifu & Dragoș Maxim
Regia: Cristian Grosu & Raluca Lupan
Video: Cătălina Gherda
Sound & Lights: Victor Lup
Asistent de scenă: Șerban Ghilvaci
Luciana Antofi 