Numai puțin, să mă sinucid, „Noapte bună, mamă!”

Ne naștem în minciună. Deschidem ochii în lume și, până să distingem ceva, toate pe care urmează să le descoperim au fost deja ajustate cu grijă de cei din jur, preocupați să ni le prezinte în cea mai bună lumină posibilă, pentru a ne simți bineveniți. Din punctul lor de vedere. E ceea ce se poate numi minciună nevinovată.

Vine apoi vremea în care începem să le percepem diferit ori chiar să le vedem brusc în culorile și nuanțele care ne-au fost dinadins ascunse. Câte un moment al adevărului pe care încercăm să-l împărtășim entuziaști, cât putem de repede, cu cei dragi, convinși că adevărul ne va aduce fiecăruia bunăstare. Și realizăm că marile noastre descoperiri se lovesc cu putere de zidurile care au fost ridicate între noi și ele întru protecție și mângâiere. Aici încep minciunile vinovate. Când fiecare își dă seama că celălalt știe și se preface. Că nu.

Ne simțim cu toții greșiți. Generații întregi care se privesc în ochi și se prefac că-și vorbesc. Dar mai ales că se ascultă una pe alta. Așa că începem și noi să ne ascundem și să nu mai dezvăluim. Fiecare frică. Fiecare spaimă. Fiecare gând care nu se potrivește prea bine cu ce se așteaptă de la noi și de la tăcerea noastră. Ne trezim trădați, neputincioși, nefericiți. Deci trădăm la rândul nostru, pentru că nu putem și nici n-am învățat prea bine ce să facem ca să fim fericiți. Știm doar că nu spunând adevărul. Și asta merge de cele mai multe ori până la durere, uneori chiar până la disperare. De unde către extrem nu mai e decât un mic pas. Dar, evident, nu avem voie să vorbim despre asta. Darămite s-o transformăm într-un gest…

Scrisă de autoarea americană Marsha Norman, piesa de teatru „Noapte bună, mamă!”, premiată cu Pulitzer în 1983 (nominalizată în același an la categoria „Cea mai bună piesă” și la Premiile Tony), atacă frontal tema sinuciderii, într-o interacțiune directă a unei femei disperate cu mama ei, care trec prin malaxoarele conștiinței cele mai mari adevăruri nerostite de-a lungul relației lor.

„Noapte bună, mamă!” este un spectacol  din programul „Teatru pentru actori… și numai cu actori” al Teatrului Mic, care-și propune concentrarea pe detaliile interpretării actoricești și mai puțin pe viziunea regizorală. Este o demonstrație despre cât de mult se poate extrage din munca regizorului cu actorul, o confesiune de viață, dar și o confesiune profesională, pe o temă extrem de generoasă emoțional, a regizorului Vlad Massaci și a actrițelor Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski, ajunse la vârsta maturității artistice.

Repetat în bună parte pe Zoom, lucru care a și dus la ideea spectacolului, așa cum arată el astăzi pe scenă, „Noapte bună, mamă!” este o aruncare curajoasă în cea mai grea provocare artistică: construcția firescului. Străine sub același acoperiș și captive în minciunile pe care le-au țesut cu grijă de-a lungul vieții, separat și împreună, cele două personaje, nevoite să converseze acum de la distanță, prin intermediul tehnologiei, sunt apucate cu grijă de gulerul recognoscibilului și așezate pe scaun în fața ecranelor prin care se pot urmări unul pe celălalt într-o dimensiune nouă a firescului, în vremuri când virtualul nu mai e doar o posibilitate, ci aproape o obligație. Complicând și mai mult relațiile deja complexe, pe mai multe planuri, pe care cele două personaje le-au dezvoltat la momentul scrierii textului și pe care Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski trebuie să le prezinte publicului, la rândul lui bulversat și încă neadaptat la noua realitate și la virtual.

Bine și precis ghidate în acest demers, ele reușesc să descompună imaginile sparte ale albumului lor de familie și să aducă tot ce le este specific într-un general uman în care se poate regăsi fiecare spectator.

Nefuncționalul ca filosofie de viață. Dur. Crud. Nemilos. Acum și digital.

O fotografie de familie din care fiecare încearcă să fugă și să se salveze cum poate. Cu foarfeca-n mână, cătând să se decupeze cât mai abil, până să prindă ceilalți de veste. Un mic click pe „crop” și ai ieșit din peisaj. Și poate nimeni nu-și va mai aduce aminte cum arăta imaginea originală.

„Leaving the table”, Leonard Cohen. Convenția e simplă, alegerea interesantă. E un fatidic incontestabil, e o lipsă de soluții care te aștepți să fie demontată, ori barem să explice și să justifice decizia de ieșire din joc. Cu care se deschide această dureroasă conversație, cu celălalt și cu sine. Despre un lung șir de deziluzii, de abțineri și resemnări de toate felurile, sfredelind în sufletul fiecăruia într-un spectacol de emoții care, legate unele după altele, împletesc firul unei vieți și apoi îi caută cu îndârjire capătul.

Greu să construiești ceva peste implacabil. Sinuciderea. O introducere cu punct culminant și deznodământ incluse. Rămâne să ne mulțumim cu desfășurarea acțiunii. Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski sunt ghidate să taie cu cuțitul în tăcerea densă pe care Vlad Massaci are grijă să o aștearnă din când în când, între scene, peste cuvintele care cad greu între personaje după această premiză. Ele sunt nevoite să se apropie încet, provocator, cu pași mici și siguri, din colțuri opuse, de marginea aceleiași prăpăstii. Antrenate într-un limbaj fals colocvial, pe un ton mai degrabă agresiv-confesiv, plin de reproș, tâșnit din plămânii care au reținut aerul în piept atâta vreme, reciclând la nesfârșit abținerile până la momentul acestei expirații în care încearcă să se sincronizeze.

Concentrarea maximă este pe rostire, respirații și stare, pe care ambele actrițe reușesc să le imprime distinct personajelor lor, să le articuleze și să le așeze într-un complementar veridic, deși din relațiile scenice lipsește interacțiunea directă (nu se privesc și nu stau niciodată față în față). Prăpastia e în ochii privitorului. Convenția spectacolului împarte micuța scenă din Gabroveni, sărăcită dinadins de lumini și obiecte inutile, în două. Două spații marcând intimitatea fiecăreia, țintuite în câte un scaun în fața ecranelor prin care se privesc și-n spatele cărora ne pot privi și pe noi direct în ochi, pentru a ne striga cele mai crunte adevăruri. Intimitate din care se naște un curaj pe care niciuna dintre ele nu l-a avut până acum.

Jessie și Thelma sunt tălmăcitorii unei povești de familie atent cosmetizate ca să dea cât mai bine în fața lumii, peste care se aplică soluția demachiantă a adevărului ce-i va dezvălui, rid după rid, adevăratul obraz, îmbătrânit de copilăriile așezate unele peste altele, înroșit de rușinea vulnerabilităților emoționale, ars de soarele autorității parentale, învinețit de violențe familiale ținute sub tăcere, crăpat de vântul schimbărilor statuare care i-au desăvârșit spasmul și i-au sculptat acest fals rictus, proaspăt scos la iveală de sub machiaj. Sub el au fost ascunse cu grijă de-a lungul anilor o fiică dezamăgită, disperată, care se zbate între fragilitate și luciditate maxime, ajunsă acum la un superlativ al suferințelor pe care a fost nevoită să le traverseze, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să le exprime, și o mamă acum consternată, altădată super-protectoare, obsedată de control, care a bagatelizat întotdeauna toate acțiunile progeniturii, rămase pentru ea veșnic copil, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să o asculte, să o sprijine, să-i câștige și să-i ofere încrederea, dar mai ales să înțeleagă că a devenit demult adult.

Un tratament actoricesc aplicat în semiîntuneric peste un diagnostic dramatic gata parafat drept tabu, asistat cu atenție și pricepere de către regizor pentru a face lumină. Pe scenă și în sală, pentru că mai întâi ne este arătată tuturor boala socială care ne poate conduce pe fiecare către aici, iar mai apoi suntem invitați să asistăm organismul ce învață să lupte și caută să-și întărească sistemul imunitar. În etalarea unei introspecții necesare și, surprinzător, omnivalabile, în doze și nuanțe diferite, în fiecare dintre noi, cu scopul de a evita fatalitatea înainte de orice prea.

Prea alb. Prea negru.  Prea încet. Prea tare. Prea direct. Prea complicat. Prea devreme. Prea târziu.

Mult prea târziu.

„Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, traducerea: Alexa Băcanu

Teatrul Mic


Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca


Distribuție:

Jessie: Andreea Grămoșteanu

Thelma: Dana Dembinski-Medeleanu


Credit foto: Adi Bulboacă

Durata: 1 h 15 min

Strecurălnicia și trasul pe sfoară, cele mai vechi metode de învățare românești: ROSTO, victimele mioriticului la Teatrul Act

Românașului îi place. Fatalitatea, monșer! Mai ales cea școlară.

Rosto. Sau tot ce ne aducem aminte despre rost. Un posibil nume de alint al pedagogului de școală nouă pentru un pROSTOvan get-beget. Același al lui nenea Iancu de acum un secol, pe care-l distingi lesne pe băncile școlii românești de azi și de oricând. Că zace-n el lehamitea, dimpreună cu superficialitatea, perplexitatea și stupefacțiile care țâșnesc la tot pasul din mintea lui odihnită și mereu supusă și se strecoară rușinate înapoi, în adâncul spiritului său, în întreaga lui carieră de învățăcel. Așa se naște complicitatea. La „las’ că merge și-așa!”. Și așa devine el adult, printre alți adulți, la fel de pROSTOvani ca și el.

Un pedagog, un elev, un alt elev, un părinte, alt părinte, un director de școală, un revizor școlar și chiar un ministru în educațiune, un primar, un funcționar, împreună cu alți reprezentanți ai administrației și oameni obișnuiți ori de seamă ai comunității, intră toți buluc în sala de teatru. Și sunt doar trei… Nu, nu e începutul vreunui banc, dar e ca și cum ar fi. E o suită de povești din bancă, inteligent împletite din schițele lui Caragiale într-un scenariu coerent și savuros, prin care Alexandru Dabija reușește să prezinte, într-o metaforă bogată și bine susținută într-un ceas și ceva de spectacol,  lumea învățământului românesc de ieri și de azi,  tălmăcită pe o limbă rămasă multora încă necunoscută (!). Așa cum arată ea, privită prin ochii neștiutorului care de-abia învață să-i deschidă și să o admire, să-i caute și să-i afle înțelesurile cele mai adânci, numai pentru ca apoi să se amuze copios pe seama lor.

Altădată victime, astăzi călăi pricepuți ai unui sistem greoi și corupt (care, odată compromis, greu să mai scape de eticheta ce i-a fost demult lipită de frunte și s-a încăpățânat de-a lungul vremii să rămână acolo), Marcel Iureş, Dan Rădulescu și Ionuţ Toader, excelent mânuiți, articulează și amendează dedesubturile lui cele mai subtile, așezându-i cu grijă straturile unul peste celălalt, într-un recognoscibil ce scaldă cu precizie spectatorul prin toate stările de care are nevoie pentru a primi cum se cuvine mesajul. Cei trei actori trec cu mare lejeritate din pielea unui personaj în a altuia, îmbrăcând cu pricepere și infinite nuanțe eroii banalelor întâmplări școlare născătoare de cele mai bogate sensuri, rupând, înnodând, dezlegând, trăgând și împletind ingenios sforile întinse cu iscusință în scenă de Alexandu Dabija în intima sală a teatrului Act, într-o echilibristică plină de umor pentru un auditoriu onorat de una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste către teatru și către români.

O radiografie sarcastică, asumată și spumoasă nu doar a sistemului românesc de învățământ, ci a românismului însuși, definit ca un sentiment de naționalism autentic, pe care-l recunoști și mai apoi îl simți până-n măduva oaselor, un amestec mioritic ciudat de visare, nostalgie, contemplare, compasiune, furie, consternare, revoltă, și, mai ales, de resemnare. Toate învățate. Pe românește. Nu, nu după o logică anume. Pe de Rosto.

Tâlcul este cheia. E instrumentul cu care operează Alexandru Dabija nu doar în lucrul cu actorii, minunat antrenați în rostire (pe texte excelente, foarte bine alese, decupate și explorate),  mișcare și interacțiune scenică și orchestrați uneori impecabil (spectacolul abundă în scene de gesturi-sincron ori complementare, plecate, prelungite și schimbate iscusit între actori pentru a crea momente de mare expresivitate teatrală, cu efect comic garantat), dar și în surprinzătoarea scenografie pe care tot el o semnează, aparent simplă, o instalație ingenios exploatată și pusă în valoare.

Un sistem inteligent de scripeți, prin care obiectele simple de recuzită, legate abil de câte o sfoară ce are atârnat în celălalt capăt câte un pahar de laborator Erlenmeyer (în care s-au strecurat dibaci și licori pe bază de alcool pentru bine-dispunerea personajelor), întru buna dozare a esențelor folosite și a reacțiilor scontate în urma combinării lor pentru o bună chimie a scenelor în curgerea coerentă a spectacolului (!), face posibilă o joacă aproape continuă cu obiectele care coboară din tavan, minunat folosite și integrate în jocul actorilor pentru a crea senzația unui spațiu mereu ocupat de ceva ce îți merită cu prisosință atenția, capabile să schimbe rapid convențiile și să facă nesimțită trecerea dintr-un registru în altul sau dintr-o poveste în alta.

Simpatici, concentrați și plini de vervă, Ionuţ Toader şi Dan Rădulescu sunt elevi, părinți sau cetățeni, cu toții mereu în prag de examen în fața pedagogului de cea mai nouă școală, un Marcel Iureș excelent conducător de joc, plin de chef și de voie bună, energic și subtil deopotrivă, în minunat acord cu partenerii lui de scenă și cu arhitectura amplă a acestui mecanism pe bază de sfori, în care ceasul deșteptător, cutiile cu scrisori, pachetele de hârtie sau caruselul pentru liniștirea pruncului devin uneori parteneri egali de scenă cu actorii, mânuiți vremelnic de aceleași sfori care reușesc să nu se incomodeze niciodată una pe cealaltă.

Într-un spectacol-eseu despre școala românească de azi și de ieri, cu toate ale ei, luată peste picior, împiedicată, trasă de urechi ori de guler, de cozile împletite ori de vreun număr matricol, de vreo eminență cenușie ori de vreun profesor mai încuiat, de îngăduințele și abuzurile de toate felurile și din toate timpurile, care i-au asigurat totuși, nu se știe cum, mersul către înainte. Către un azi  în care încă mai suntem elevi și suntem în stare să o privim, să înțelegem și să râdem. Mai în hohote, mai reținut ori mai trist, cu subînțelesuri ori chiar cu lacrimi în ochi. Pentru că, mai în glumă mai în serios, nu s-a schimbat fundamental.

E aproape imposibil să nu te simți la un moment dat legat la rândul tău de o sfoară și manipulat, împreună cu actorii, de mâna talentatului maestru de marionete Alexandru Dabija, în joaca lui de-a românii și de-a românismul.

Învățat până se maculează orice fel de inocență, dar nu fără de scăpare, ci absolviți cumva a priori de vreun fel de vină, pentru că așa și aici ne-a fost dat să ne naștem. Poate că nu toți de la Rîm ne tragem, da’ sigur toți de-acum de pe-aici ne revendicăm de la Caragiale. Cu mințile deja pervertite, care încă mai cată să se îmbibe de cunoaștere. Și de recunoaștere. Că doar atât s-a putut. Ca să ne facem un rost în viață.

Strecurălnicie 100% Caragiale, într-un tras pe sfoară 100% Dabija.

Parol!

P. S. Denumirea „Rosto” este o derivare de la numele personajului Marius Chicoș Rostogan, dar și o asociere subtilă cu termenul românesc „rost”.

Spectacolul (o producție 2021 a Teatrului Act, realizată cu sprijinul Raiffeisen Bank România) și informații despre spectacol și posibilele transmisiuni live sau ale înregistrării vor putea fi urmărite în secțiunea Teatru din #StagiuneaVirtuală, postate săptămânal, începând cu 18 iunie 2021, la adresa https://art.raiffeisen.ro/teatru/.

„ROSTO” după Ion Luca Caragiale

Teatrul Act


Regia: Alexandru Dabija

Scenografia: Alexandru Dabija


În distribuție: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Ionuț Toader

Eu-tu-noi-tu-eu sau teatrul descompus al lui Matei Vișniec, reconstituit în „Omul din oglindă” la Teatrul Mic

Eu, tu, noi. Voci. Multe voci. Voci care se acoperă una pe alta. Voci care nu se vor asculta niciodată una pe alta. Voci care nu spun nimic. Și care împreună reușesc să spună totul. Voci de cap ori de piept, stinse, joase, ridicate, șoptite ori răstite, brute sau cultivate, independente sau colective, care au a se dezvălui în lumina orbitoare. A întunericului. A absurdului. Doar-doar se vor face auzite într-un singur, mereu același, ecou: cotidianul. Care urlă pe toate odată, în cel mai teatral mod cu putință.  

Cioburi. Multe cioburi. Cioburi ale aceleiași oglinzi a cotidianului din care țipă ecoul vocilor, spartă în mii de bucăți prin care se replică, la nesfârșit, aceeași singurătate. Teamă lângă teamă, ridicăm împreună un zid al izolării de adevăr și de autentic, după care sperăm să ne trăim discret existențele mizere, fără a fi observați de vreun ochi mai curios din afară. La o privire mai atentă, ne regăsim cu toții de aceeași parte a oglinzii sparte, în timp ce de spatele zidului pe care stă agățată ca să ne arate în toată splendoarea neputinței noastre se izbește întruna pasărea oarbă, cu aripile întinse către înăuntru.

Cu și despre idei și întâmplări trase inteligent, încă de la început pe sfoară, de Teodora Petre (foarte inspirată alegerea făcută în debutul spectacolului), cu mare grijă, pentru a nu le lăsa să cadă sau să se încâlcească aiurea una în cealaltă înainte de a-și transmite fiecare mesajul absurd spectatorilor, numai buni de tras la rândul lor pe această sfoară proaspăt întinsă de actori întru împiedicare în cotidianul ilogic, aproape imposibil, spectacolul „Omul din oglindă” de la Teatrul Mic, construit pe textele lui Matei Vișniec din „Teatru descompus”, învârte pe turnanta scenei Sălii Atelier din Constantin Mille problema individului distrus de contemporan și strivit, în bună vecinătate cu alte suflete cu care se însoțește în suferință, în aceste vremuri tulburi.

„Spectacolul spune povestea locuitorilor aceluiași imobil a căror luptă cu absurdul contemporan îi face să descopere că sunt mult mai asemănători decât credeau, precum o oglindă spartă care odată recompusă îl înfățișează pe cel care se află în fața ei în toate ipostazele lui.”, declară Teodora Petre despre demersul acestui construct. Și el este foarte bine împlinit de actorii de la Mic, fiecare, pe rând, rege pe această imensă tablă de șah a ideilor, încercând să construiască apărarea și să evite matul personajelor pe care le interpretează, cu toții eroi care nu-și pun nicio clipă problema victoriei, maximul sperat în fiecare confruntare de idei fiind remiza.

Pe textele excelente ale lui Matei Vișniec, regizoarea mizează totul pe rostire, pe jocul și interpretările actorilor în jurul cuvântului rostit. Și câștigă pariul. Într-un decor simplu și foarte inteligent exploatat (scenografa Raluca Alexandrescu a ridicat o construcție simplă, paralelipipedică – un soi de imobil cu un coridor lung, străjuit la un capăt de o ușă, iar la celălalt de un intrând și o scară, pe care intră, ies sau se cocoață personajele -, pe care însă a montat-o pe turnantă și o învârte în scenă, reușind să creeze, sub lumini și sunete în care învelește isteț forfota controlată a actorilor, mișcați la rândul lor cu iscusință pe și pe lângă ea, impresia unui spațiu mereu plin și mereu deschizător de noi convenții temporal/spațial/narative, distincte și totuși unitare, prelungit în  familiarul accentuat de costume – haine de casă și de somn -, un fel de acasă-azil pentru noi toți), fiecare actor își etalează cu iscusință alienarea personajului care i-a fost încredințat, cu care se identifică credibil până la durere (foarte bine dozate emoțional jocurile actorilor), într-un crescendo de emoții ce încearcă o armonie cruntă cu dramele celorlalți, într-un soi de gimnastică ritmică a fricilor, singurătăților și disperărilor de mai multe feluri, care-și caută și reușesc să găsească un numitor comun pe care-l explorează complementar.

Căzuți, ciobiți, sparți, frânți, descompuși, eroii acestei povești luptă individual, aproape tăcut, să-și găsească o voce, să se audă, să se salveze.

Foarte bună Alina Rotaru, de trei ori nebună (Nebuna liniştită, Nebuna febrilă și Nebuna lucidă), într-o candidă unduire a unui trup autodeclarat înfrânt, în care reușește să integreze armonios și cursiv gesturi bruște și monologuri acide, însoțind cu o infinită tandrețe cele mai dure și mai adânci revolte ideatice în jurul  oamenilor postumani, devorați de fluturi carnivori ori de melci, într-un oraș paralizat de frică și de ploaia-animal care transformă toate lucrurile, ființele și gesturile firescului. Ea interpretează cu bucurie, cu explozii controlate, cu un fel de încleștare ascunsă în puf de păpădie și tâșniri de energie învelite într-un fel de parfum dulce sub care se protejează, cât poate, de ploaia pestilențială.

Asta sub privirile împăciuitoare ale Omului care vorbește în șoaptă. Foarte bine desăvârșește mesajul Marian Olteanu în scurta pledoarie pentru tăcere, pe care o îmbracă într-o revoltă reținută a vocii și trupului într-un scurt exercițiu de convingere și autoconvingere, aproape șoptit, în monologul ce pare contemporan acestei ultime pandemii (deși a fost scris în anii ‘80, pe vremea altei frici recognoscibile). Tot Marian Olteanu este și Omul cu oglinda, personajul din textul care dă titlul spectacolului, de care actorul se achită cu mare precizie, într-un fel de complicitate aproape plăcută cu reflexia de pe suprafața lucioasă și iscoditoare ce i-a fost pusă în față și reflecțiile care-i însoțesc aproape amuzate noi și noi descoperiri ale eului. Într-un monolog convingător și pertinent, în care-și explorează adâncurile sufletului, o introspecție la care te simți imediat invitat și cu care reușește să te integreze cumva în corpul mesajului acestui spectacol. Cu grijă, cu teamă, cu precauție, cu admirație, cu camaraderie, cu responsabilitate, cu tandrețe și infinită asumare. Aproape pedagogică.

O asumare la care este invitat fiecare, poate suficientă ca să nu deranjeze aparenta liniște a Omului cu calul, un Andrei Seușan minunat surprins între perplexitatea lipsei lui de cal (animalul care-l însoțește devotat în jocul absurd al celei mai stranii însoțeli de care personajul său a avut parte în viață) și dreptul nesperat de proprietate asupra animalului ce-i va devora personajul. Foarte bine construit delirul, un parcurs credibil al asumării unei neapartenențe, între mirare și furie intensă, aparent dusă până în pragul nebuniei, pe care actorul reușește să o controleze ca pe un nechezat ce-l agită și-l liniștește deopotrivă, pe măsură ce se acomodează cu ideea. Mai întâi a companiei, pe urmă a propriei dispariții.

Tenace, așa cum cere personajul Filosofului pe care-l interpretează (împlinit mai apoi, concluziv, în Spălătoarea de creiere), Gabriela Iacob construiește cu un firesc argumentativ precis (scotocește, explorează, explică, justifică, aproape materializează, într-o coerentă retorică gestual-corporală ce-i însoțește replicile din scrisoareea către Bartolomeu) monologul despre varză și iepuri, în timp ce se învârte în scenă în sensul invers acelor de ceasornic (și turnantei care învârte decorul) căutând să recupereze timpul pierdut din teoria infinitului adăugat. De, dacă semeni varză e aproape firesc să culegi iepuri…

O confirmă din plin prestația iluzionistului magicantimagic, un savuros Cezar Grumăzescu, un mic terapeut/anchetator, volubil, carismatic, energic, cu jobenul plin de insinuări și mici salvări prezumptive, care-ți inventariază greșelile știute și neștiute, ascunse ștrengărește în jurul unei menajerii dinadins inventate în preajma spectatorului. După care te joacă dibaci pe bagheta buclucașă pe care triumfă magia banalului, transfigurat abil sub talentul actorului și livrat îndărăt într-o formulă magică spectatorului amuzat și fals relaxat de propunerile lui aparent nevinovate, care amendează cu umor comportamentele spectatorului. Pe care pare că nu le mai poate repara nici măcar Depanatorul (un Andrei Brădean credibil în rolul unui alt mare singuratic, controlat și resemnat) mașinii de adunat și îngropat cadavrele învinșilor și învingătorilor.

Așa cum se impart, cel mai probabil, revoltații, după iminenta revoluție care urmează acestei ciocniri de idei și de voci în lumina orbitoare, ce se poate naște în jurul căii de ieșire, soluției, călăuzei.

Noi. Tu. Eu. Un conglomerat de ființe golite. Noi suntem tu. Tu suntem eu. Disperați să ne umplem la loc. Împreună, unul pe altul, tu pe mine, eu pe tine, dar mai ales pe mine.

Ciob lângă ciob ne adunăm pe drumul către înapoi, către noi înșine, către oglinda ce ne-a ținut odată împreună. O încercare disperată de a acoperi zgomotul din spatele oglinzii, pentru că nu ne-am priceput să ucidem pasărea, dacă tot n-am reușit să-i redăm vederea.

„Destul! Finita! Haţ!”

„Omul din oglindă” după „Teatru descompus” de Matei Vișniec

Teatrul Mic, Sala Atelier


Regia artistică: Teodora Petre

Scenografia: Raluca Alexandrescu

Sound design: Cezar Antal


Distribuție:

 

Nebuna liniștită, Nebuna febrilă, Nebuna lucidă: Alina Rotaru

Omul care vorbește în șoaptă, Omul cu oglinda: Marian Olteanu

Omul cu calul: Andrei Seușan

Iluzionistul, Revoluționarul: Cezar Grumăzescu

Filozoafa, Spălătoarea de creiere: Gabriela Iacob

Depanatorul: Andrei Brădean


Durata: 1 h 20 min

Poemul căciulean al unui neastâmpăr asumat: „Jungla TéVé”, anatomie de poezie în pandemie la Teatrul Dramaturgilor

Excepțional.

M-am lovit, coborând în fugă scările către junglă, de Dumnezeu. Care le urca liniștit. Sper să mă pot întoarce să-i explic.

O antologie a inocenței ajunsă în pragul examenului de maturitate, pe care nu prea pare să-și dorească  a-l trece vreodată. O anatomie deșteaptă a unui El și a unei Ea, a unor mulți Noi, descompuși și lipiți aleatoriu la loc după un grav dar neprevăzut accident în care ne-am izbit de pământ și ne-am spart în mii de bucăți. Pe care le-am schimbat complice unul cu altul și căutăm acum să le ținem împreună, fără să lăsăm să se vadă crăpăturile întregului, chiar dacă ne purtăm cicatricile la vedere.

Cine e familiar cu ludicul și vizualul acestui mare copil Gigi Căciuleanu (binecunoscutele contururi albastru și roșu, totdeauna în mișcare ori forfotă, El și Ea cu burta de litere, gesturi și rime mereu la gură, născători de dans și cuvinte potrivite, pândind întruna la colțuri vreo zburdălnicie în care să se mai avânte, separat sau împreună) va recunoaște lesne pe scena Teatrului Dramaturgilor convenția: jocul, trezirea, amușinarea, avântul, supraviețuirea, prăbușirea, renașterea. Și de la capăt, iar și iar, prin ciclul fiecărei morți și reînvieri care împing aceaste roți ale faetonului vieții către înainte, în speranța că vizitiul și șaretiștii vor tresări, măcar puțin, la fiecare poticnire în pietrele ieșite dinadins întru împiedicare din caldarâmul lunecos…

Schelete împletite în sârmă de circ, pășită în frică la înălțimea cupolei, fără plasă de siguranță, pentru toți cei dinainte căzuți, care se abțin, au refuzat ori doar au uitat să se mai nască în acest cotidian absurd. Și pentru privilegiații care vor vedea de acum înainte lumina zilei, poate chiar în momentul în care ea va mângâia curioasă paginile pline de tâlc și bucurie așternute ghiduș în istorie de Gigi Căciuleanu.

O poezie. O bucurie. O binecuvântare. O bineritmare. Și o senzațională binesincronizare.

O coregrafie fascinantă de gânduri și emoții scrise, citite, rostite, dansate, minunat aduse împreună, tălmăcite și revelate cu ajutorul a doi iscusiți actori: Alina Petrică și Lari Giorgescu.  Cu excelente abilități vocale, de rostire și de mișcare, cu o mobilitate de zile mari și o bucurie vizibilă de interpretare, cu mare chef de joc și de joacă, cei doi actori îi cocoață pe Ea și pe El într-un car alegoric, pe care-l învârt cu dibăcie în scenă printre cuvintele căciulene, într-o ședință complexă de terapie a cotidianului care le-a năpădit  existențele mizere, muncind din răsputeri să-i curețe intestinele pline de bube, sânge, puroi, muci, vome și mucegaiuri, pe care le învelesc priceput în puf de păpădie, aripi de fluture, baloane colorate și sfori de zmee, pentru a le lansa mai apoi către un multsperat niciodată, de unde are să se mai întoarcă doar  vindecarea.

Alina Petrică zboară, alunecă, se prelinge, se târăște, cade, se ridică, se rupe, se înnoadă la loc, se cațără doar ca să se dea iar jos împreună cu Lari Giorgescu (care nu e la prima abatere nerușinată de la norme împreună cu Gigi Căciuleanu – cine a văzut la unteatru „Eine kleine Nachtmusik” știe ce zic) pe și de pe tot felul de culmi, schimbând încontinuu subiectul, rolurile și convenția scenică, într-un du-te/vino de susjosuri, stângdrepte, albnegruri, naintenapoiuri și culmabisuri, toate  în doze potrivite de naiv, tandru, senzual, erotic, violent, brutal și macabru, într-o permanentă căutare a unui echilibru, numai ca să mai poată azvârli încă o dată spectatorul în vreun nebănuit hău. În timp ce cuvintele caută și reușesc să umple inteligent, cu mare talent și precizie (excelent recital de versuri al celor doi, prelungind în rimă perfectă fiece gest însoțitor) spațiile lăsate dinadins libere de mișcarea propriu-zisă, ca niște articulații ce permit acestui corp, reunit în întreg din bucățile azvârlite aiurea prin univers și adunate cu grijă, să se reconstruiască în scenă, în cadența potrivită pentru a șterge, din vreme-n vreme, orice urmă de îndoială care s-ar putea strecura.

Nu, nu oricum. E cu zvâc. E cu schepsis. O alandala minuțios organizată în scenă, care-ți trezește și-ți înfioară fiecare părticică a minții mereu perplexe și a trupului încordat de constrângerea scaunului în care e țintuit (altfel ar zbughi-o, fără să stea pe gânduri, pe scenă!), în timp ce chirurgul îi operează modificările necesare pentru a primi o nouă anatomie, întru înțelegere. O nouă armonie, cu o sprânceană mereu ridicată a iscoadă, un ochi ieșind din orbită a surprindere și altul clipind de emoție adâncă, în timp ce lasă să-i alunce nestingherit lacrima care i-a ajuns înțelesul către un colț de buză, de care poate s-ar fi putut atârna un zâmbet, dacă nu s-ar fi pierdut în țuguiul mustrător cu care a întâmpinat ultima zeflemea. De sub bărbia umedă țâșnesc direct picioarele, care nu se pot opri din bâțâială, mai ales stângul, ce se zbenguie deșănțat într-un teritoriu fără margini și fără șanțuri, în timp ce dreptul calcă fără milă pieptul care i-a înlocuit tibia și peroneul. Din care pare să se mai zbată, cătând să se salveze, o inimă.

„Jungla TéVé”, un poem corporal, vizual, coregrafic, plin de vorbe, gesturi și mișcări șugubețe, un poem deștept, pe ton sarcastic, strigat și șoptit deopotrivă, ca cele mai tandre dintre mustrările vieții. Pe calea spre cel mai nou postverb și uimitoarele tâlcuri ale fructelor lui proverbiale: La poemu’ lăudat te duci cu Căciuleanu!

O cronică acidă și usturătoare a unor vremuri în care mai avem acces doar la aerul deja compromis al propriei noastre respirații vinovate, în timp ce masca ne acoperă atent nasul și gura pentru a recicla la nesfârșit pestilențialul ce țâșnește dinăuntru, molipsindu-ne din nou și din nou de propria noastră boală. Autoneimună.

Restul e cancan.

Jungla TéVé” de Gigi Căciuleanu

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Ion Băieșu


Regia: Gigi Căciuleanu

Asistent: Lelia Marcu-Vladu

Scenografie: Corina Boboc

Muzica originală: Adrian Nour

Cu: Gigi Căciuleanu, Alina Petrică, Lari Giorgescu

Filmul unor recunoașteri dureroase la Naționalul bucureștean: Adio, domnule Haffmann

Teatru pandemic. O reinventare a convenției, într-un examen de regie în pandemie. A unui film developat după o placă fotografică pe care istoria a imprimat imaginile dramatice ale unuia dintre cele mai triste momente ale ei. Spre a le așeza în album și a le răsfoi într-un alt moment delicat din lunga ei curgere. Cu lupa pe existență și rezistență într-o viață și un teatru al izolării și al supraviețuirii în condiții austere, când singura șansă de salvare este întoarcerea la esență.

Holocaustul cu „H” mare nu este decât suma unor exterminări cu „e” mic. „He, he, he! ”, râde cu aroganță istoria peste destine în derivă, neîmplinite, rupte ori strivite sub hazardul unui Dumnezeu ațipit.

Paris, anii ‘40. Doar un loc și un timp în care curajul luptă cu frica. Iluzia unei cicatrici pentru o rană care nu are să se închidă niciodată, în condițiile în care binele cu răul coexistă și individul se străduiește să supraviețuiască șenilei care-i traversează nemilos grumazul. Dintr-un colț întunecat al conștiinței omenirii, câteva gâturi se lungesc curioase în și în afara clișeului, doar-doar vor apuca într-o zi să fie înrămate și apreciate cum se cuvine. Cadru cu cadru, în camera obscură se adună fotografiile proaspăt decupate de pe filmul construit în jurul unui tablou controversat.

Henri Matisse. Doar un pretext pentru a iscodi metaforic preajma și simbolistica tabloului confiscat de naziști, considerat pierdut și recuperat după 70 de ani: „Femeie șezând”. Aruncată într-o prăpastie a istoriei, personale și universale, la o răspântie a cărărilor sufletului. Agățată pe zidul indiferenței și aroganței, la intersecția dintre calea dreaptă și nebănuitele rute ocolitoare ale conștiinței, la răscrucea dintre bine și rău, într-o așteptare mută a altor martori tăcuți, așezați întru ospăț modest la masa istoriei pentru că nu au libertatea niciunei acțiuni aducătoare de vreun festin.

Așa arată dedesubturile piesei „Adio, domnule Haffmann”, scrisă de francezul Jean-Philippe Daguerre și onorată în 2018 cu patru premii Molière (cea mai înaltă distincție teatrală în Franța), noua poveste abordată de regizorul Felix Alexa și scenografa Andrada Chiriac pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean.

O poveste cu iz cinematografic (spațiul de joc decupat convențional din linii drepte și lumini în mai multe spații de joc lăsate să coexiste în scenă, integrând desfășurări orizontal/vertical sau proxim/distant, anunțate textual și punctate muzical, decupat pe alocuri prea des, insistându-se pe declarații vizuale care însoțesc scene scurte și dense, care-ar mai fi putut suporta ceva concentrări pentru curgerea spectacolului) dintr-un Paris aflat sub ocupație nazistă, paginile unei scurte istorii intime din multele istorii trăite atunci se scriu cu repeziciune sub ochii noștri. Un evreu în casa unor francezi. Un fost proprietar care locuiește în pivnița fostei sale case, acum în proprietatea fostului angajat care a pus mâna pe afacere și pe imobil.

Relații umane și răsturnări de situație cu mare potențial tragi-comic, exploatate cuminte, serios și nepretențios, în cheie bulevardieră, peste care se așează sarcastic un straniu „ménage à trois”,  condus și el fără patimă în scenă, ca formă de asuprire maximă a unor suflete deja pedepsite crunt de acest nefast război în care sunt purtate fără voia lor. Peste care tronează amenințător pericolul tăinuirii și dezvăluirii celor mai bine păstrate secrete și conflictele care decurg din această primejdie.

Amestec de ficțiune și realitate istorică, spectacolul este construit în jurul pactului neobișnuit dintre un evreu și un catolic francez, un contract moral care le va schimba destinele. „Un joc al senzațiilor pe muchie de cuțit. Observând, totodată, cu tandrețe și umor, cât de paradoxală poate deveni uneori viața, mai ales atunci când ne-o complicăm singuri. Spectacolul nostru este despre ființe fragile aruncate în vâltoarea istoriei și a evenimentelor personale ce o iau razna. O fragilitate ce nu exclude însă forța și curajul”, declară regizorul Felix Alexa.

Rezultă o poveste complicată, ca multe altele din al doilea război mondial, o poveste umană despre oameni aflați în situații extreme, care-și repetă rolurile în culisele evenimentelor nefericite ale istoriei, sperând să le joace într-o zi pe scena vieții, la vedere, fără frică și fără compromisuri.

Rolurile lor simple, de destin. O destul de cuminte Isabelle Vigneau a Alexandrei Sălceanu, această „Femeie șezând” între cei doi oameni cu care-și împarte destinul, spațiul, așternuturile și inima. În pofida mizei uriașe a personajului, trecerea ei de la unul la altul, ca și susținerea și expunerea crezurilor cele mai adânci și convingerilor ei morale, se fac reținut, nepatetic, fără pasiuni și căderi asurzitoare. Pare să fi fost o opțiune regizorală să fie lăsată așa, războiul mental fiind lăsat în seama minților celor doi barbați pe care e nevoită să-i împace și să-i țină în echilibru unul cu altul sub același acoperiș: evreul Joseph Haffmann, un cumpătat om de afaceri, astăzi amant însărcinat cu procrearea (care cade în sarcina lui Richard Bovnoczki, asumat, precis, reținut, ale cărui intense trăiri interioare explodează controlat abia la final), fost propietar, înainte de război, al magazinului de bijuterii unde lucrează soțul ei, personajul central Pierre Vigneau, un bijutier onest, care vrea să-și ducă la îndeplinire cu succes sarcinile personale, profesionale și cetățenești, fiind capabil de cele mai mari sacrificii pentru atingerea lor, chiar și sub ocupație nazistă. Bun și constant Alexandru Potocean în acest rol, pe o linie corectă, destul de liniară, dar cu scene în care e scos de pe șinele personajului spre a-și demonstra măiestria (precum replicile din monologul shakespearian al neguțătorului din Veneția)

Foarte bune prestațiile în cazul rolurilor secundare: Andrei Finţi este un Otto Abetz surprinzător, un nazist intransigent și galant deopotrivă, controlându-și cu grijă rostirea, mimica, gesturile și, mai ales, soția, o Emilia Popescu efervescentă, ca de obicei, în rolul Suzannei Abetz, un personaj ca o șampanie agitată îndelung înainte de spectacol care-și pierde dopul la prima intrare în scenă și-și revarsă spuma încetul cu încetul, cu mare măiestrie, până la deznodământ, cel al recunoașterilor tulburătoare din scena de adio.

Un „Adio” și domnului „Haffmann”, nume deconspirat în finalul acestui spectacol (anunțat inițial, la ceasul deciziei de redeschidere a teatrelor bucureștene, cu titlul „Bună seara, domnule Ahman”) greu dezlipit din memoria actorilor. Important e că până la finalul spectacolului personajul își găsește numele și se așează la locul său, la celălalt capăt al aceluiași „Adio!”.

Un „Adio!” onest către vremuri istorice tulburi, numai bune de lăsat în urmă, în care, dincolo de războiul mondial, oamenii au fost purtați în cel mai mare război relațional din istoria omenirii. O poveste pe un text inteligent, poate dinadins tălmăcită astfel pentru vremurile pe care le traversăm (pretabil spectacolul pentru montări în orice spațiu, dar și pentru înregistrare și difuzare online), cu suspine, voie bună și suspans. În doze potrivite, fără apăsări exagerate pe vreo pedală, spectacolul lui Felix Alexa parcurge un drum drept de la nazism spre normal, apoi spre pandemic, și, cu puțin noroc, poate spre post-pandemic și normal. Teatral.


Adio, domnule Haffmann” de Jean-Philippe Daguerre,  Traducere: Vlad Russo

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti

Sala Pictură


Regie, ilustrație muzicală, lighting design: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Costi Lupșa


Distribuția:

Pierre Vigneau: Alexandru Potocean

Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki

Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu

Suzanne Abetz: Emilia Popescu

Otto Abetz: Andrei Finţi

Durata: 2 h 10 min / Pauză: Nu