Excepțional.
M-am lovit, coborând în fugă scările către junglă, de Dumnezeu. Care le urca liniștit. Sper să mă pot întoarce să-i explic.
O antologie a inocenței ajunsă în pragul examenului de maturitate, pe care nu prea pare să-și dorească a-l trece vreodată. O anatomie deșteaptă a unui El și a unei Ea, a unor mulți Noi, descompuși și lipiți aleatoriu la loc după un grav dar neprevăzut accident în care ne-am izbit de pământ și ne-am spart în mii de bucăți. Pe care le-am schimbat complice unul cu altul și căutăm acum să le ținem împreună, fără să lăsăm să se vadă crăpăturile întregului, chiar dacă ne purtăm cicatricile la vedere.
Cine e familiar cu ludicul și vizualul acestui mare copil Gigi Căciuleanu (binecunoscutele contururi albastru și roșu, totdeauna în mișcare ori forfotă, El și Ea cu burta de litere, gesturi și rime mereu la gură, născători de dans și cuvinte potrivite, pândind întruna la colțuri vreo zburdălnicie în care să se mai avânte, separat sau împreună) va recunoaște lesne pe scena Teatrului Dramaturgilor convenția: jocul, trezirea, amușinarea, avântul, supraviețuirea, prăbușirea, renașterea. Și de la capăt, iar și iar, prin ciclul fiecărei morți și reînvieri care împing aceaste roți ale faetonului vieții către înainte, în speranța că vizitiul și șaretiștii vor tresări, măcar puțin, la fiecare poticnire în pietrele ieșite dinadins întru împiedicare din caldarâmul lunecos…
Schelete împletite în sârmă de circ, pășită în frică la înălțimea cupolei, fără plasă de siguranță, pentru toți cei dinainte căzuți, care se abțin, au refuzat ori doar au uitat să se mai nască în acest cotidian absurd. Și pentru privilegiații care vor vedea de acum înainte lumina zilei, poate chiar în momentul în care ea va mângâia curioasă paginile pline de tâlc și bucurie așternute ghiduș în istorie de Gigi Căciuleanu.
O poezie. O bucurie. O binecuvântare. O bineritmare. Și o senzațională binesincronizare.
O coregrafie fascinantă de gânduri și emoții scrise, citite, rostite, dansate, minunat aduse împreună, tălmăcite și revelate cu ajutorul a doi iscusiți actori: Alina Petrică și Lari Giorgescu. Cu excelente abilități vocale, de rostire și de mișcare, cu o mobilitate de zile mari și o bucurie vizibilă de interpretare, cu mare chef de joc și de joacă, cei doi actori îi cocoață pe Ea și pe El într-un car alegoric, pe care-l învârt cu dibăcie în scenă printre cuvintele căciulene, într-o ședință complexă de terapie a cotidianului care le-a năpădit existențele mizere, muncind din răsputeri să-i curețe intestinele pline de bube, sânge, puroi, muci, vome și mucegaiuri, pe care le învelesc priceput în puf de păpădie, aripi de fluture, baloane colorate și sfori de zmee, pentru a le lansa mai apoi către un multsperat niciodată, de unde are să se mai întoarcă doar vindecarea.
Alina Petrică zboară, alunecă, se prelinge, se târăște, cade, se ridică, se rupe, se înnoadă la loc, se cațără doar ca să se dea iar jos împreună cu Lari Giorgescu (care nu e la prima abatere nerușinată de la norme împreună cu Gigi Căciuleanu – cine a văzut la unteatru „Eine kleine Nachtmusik” știe ce zic) pe și de pe tot felul de culmi, schimbând încontinuu subiectul, rolurile și convenția scenică, într-un du-te/vino de susjosuri, stângdrepte, albnegruri, naintenapoiuri și culmabisuri, toate în doze potrivite de naiv, tandru, senzual, erotic, violent, brutal și macabru, într-o permanentă căutare a unui echilibru, numai ca să mai poată azvârli încă o dată spectatorul în vreun nebănuit hău. În timp ce cuvintele caută și reușesc să umple inteligent, cu mare talent și precizie (excelent recital de versuri al celor doi, prelungind în rimă perfectă fiece gest însoțitor) spațiile lăsate dinadins libere de mișcarea propriu-zisă, ca niște articulații ce permit acestui corp, reunit în întreg din bucățile azvârlite aiurea prin univers și adunate cu grijă, să se reconstruiască în scenă, în cadența potrivită pentru a șterge, din vreme-n vreme, orice urmă de îndoială care s-ar putea strecura.
Nu, nu oricum. E cu zvâc. E cu schepsis. O alandala minuțios organizată în scenă, care-ți trezește și-ți înfioară fiecare părticică a minții mereu perplexe și a trupului încordat de constrângerea scaunului în care e țintuit (altfel ar zbughi-o, fără să stea pe gânduri, pe scenă!), în timp ce chirurgul îi operează modificările necesare pentru a primi o nouă anatomie, întru înțelegere. O nouă armonie, cu o sprânceană mereu ridicată a iscoadă, un ochi ieșind din orbită a surprindere și altul clipind de emoție adâncă, în timp ce lasă să-i alunce nestingherit lacrima care i-a ajuns înțelesul către un colț de buză, de care poate s-ar fi putut atârna un zâmbet, dacă nu s-ar fi pierdut în țuguiul mustrător cu care a întâmpinat ultima zeflemea. De sub bărbia umedă țâșnesc direct picioarele, care nu se pot opri din bâțâială, mai ales stângul, ce se zbenguie deșănțat într-un teritoriu fără margini și fără șanțuri, în timp ce dreptul calcă fără milă pieptul care i-a înlocuit tibia și peroneul. Din care pare să se mai zbată, cătând să se salveze, o inimă.
„Jungla TéVé”, un poem corporal, vizual, coregrafic, plin de vorbe, gesturi și mișcări șugubețe, un poem deștept, pe ton sarcastic, strigat și șoptit deopotrivă, ca cele mai tandre dintre mustrările vieții. Pe calea spre cel mai nou postverb și uimitoarele tâlcuri ale fructelor lui proverbiale: La poemu’ lăudat te duci cu Căciuleanu!
O cronică acidă și usturătoare a unor vremuri în care mai avem acces doar la aerul deja compromis al propriei noastre respirații vinovate, în timp ce masca ne acoperă atent nasul și gura pentru a recicla la nesfârșit pestilențialul ce țâșnește dinăuntru, molipsindu-ne din nou și din nou de propria noastră boală. Autoneimună.
Restul e cancan.
„Jungla TéVé” de Gigi Căciuleanu
Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Ion Băieșu
Regia: Gigi Căciuleanu
Asistent: Lelia Marcu-Vladu
Scenografie: Corina Boboc
Muzica originală: Adrian Nour
Cu: Gigi Căciuleanu, Alina Petrică, Lari Giorgescu
Luciana Antofi 