Românașului îi place. Fatalitatea, monșer! Mai ales cea școlară.
Rosto. Sau tot ce ne aducem aminte despre rost. Un posibil nume de alint al pedagogului de școală nouă pentru un pROSTOvan get-beget. Același al lui nenea Iancu de acum un secol, pe care-l distingi lesne pe băncile școlii românești de azi și de oricând. Că zace-n el lehamitea, dimpreună cu superficialitatea, perplexitatea și stupefacțiile care țâșnesc la tot pasul din mintea lui odihnită și mereu supusă și se strecoară rușinate înapoi, în adâncul spiritului său, în întreaga lui carieră de învățăcel. Așa se naște complicitatea. La „las’ că merge și-așa!”. Și așa devine el adult, printre alți adulți, la fel de pROSTOvani ca și el.
Un pedagog, un elev, un alt elev, un părinte, alt părinte, un director de școală, un revizor școlar și chiar un ministru în educațiune, un primar, un funcționar, împreună cu alți reprezentanți ai administrației și oameni obișnuiți ori de seamă ai comunității, intră toți buluc în sala de teatru. Și sunt doar trei… Nu, nu e începutul vreunui banc, dar e ca și cum ar fi. E o suită de povești din bancă, inteligent împletite din schițele lui Caragiale într-un scenariu coerent și savuros, prin care Alexandru Dabija reușește să prezinte, într-o metaforă bogată și bine susținută într-un ceas și ceva de spectacol, lumea învățământului românesc de ieri și de azi, tălmăcită pe o limbă rămasă multora încă necunoscută (!). Așa cum arată ea, privită prin ochii neștiutorului care de-abia învață să-i deschidă și să o admire, să-i caute și să-i afle înțelesurile cele mai adânci, numai pentru ca apoi să se amuze copios pe seama lor.
Altădată victime, astăzi călăi pricepuți ai unui sistem greoi și corupt (care, odată compromis, greu să mai scape de eticheta ce i-a fost demult lipită de frunte și s-a încăpățânat de-a lungul vremii să rămână acolo), Marcel Iureş, Dan Rădulescu și Ionuţ Toader, excelent mânuiți, articulează și amendează dedesubturile lui cele mai subtile, așezându-i cu grijă straturile unul peste celălalt, într-un recognoscibil ce scaldă cu precizie spectatorul prin toate stările de care are nevoie pentru a primi cum se cuvine mesajul. Cei trei actori trec cu mare lejeritate din pielea unui personaj în a altuia, îmbrăcând cu pricepere și infinite nuanțe eroii banalelor întâmplări școlare născătoare de cele mai bogate sensuri, rupând, înnodând, dezlegând, trăgând și împletind ingenios sforile întinse cu iscusință în scenă de Alexandu Dabija în intima sală a teatrului Act, într-o echilibristică plină de umor pentru un auditoriu onorat de una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste către teatru și către români.
O radiografie sarcastică, asumată și spumoasă nu doar a sistemului românesc de învățământ, ci a românismului însuși, definit ca un sentiment de naționalism autentic, pe care-l recunoști și mai apoi îl simți până-n măduva oaselor, un amestec mioritic ciudat de visare, nostalgie, contemplare, compasiune, furie, consternare, revoltă, și, mai ales, de resemnare. Toate învățate. Pe românește. Nu, nu după o logică anume. Pe de Rosto.
Tâlcul este cheia. E instrumentul cu care operează Alexandru Dabija nu doar în lucrul cu actorii, minunat antrenați în rostire (pe texte excelente, foarte bine alese, decupate și explorate), mișcare și interacțiune scenică și orchestrați uneori impecabil (spectacolul abundă în scene de gesturi-sincron ori complementare, plecate, prelungite și schimbate iscusit între actori pentru a crea momente de mare expresivitate teatrală, cu efect comic garantat), dar și în surprinzătoarea scenografie pe care tot el o semnează, aparent simplă, o instalație ingenios exploatată și pusă în valoare.
Un sistem inteligent de scripeți, prin care obiectele simple de recuzită, legate abil de câte o sfoară ce are atârnat în celălalt capăt câte un pahar de laborator Erlenmeyer (în care s-au strecurat dibaci și licori pe bază de alcool pentru bine-dispunerea personajelor), întru buna dozare a esențelor folosite și a reacțiilor scontate în urma combinării lor pentru o bună chimie a scenelor în curgerea coerentă a spectacolului (!), face posibilă o joacă aproape continuă cu obiectele care coboară din tavan, minunat folosite și integrate în jocul actorilor pentru a crea senzația unui spațiu mereu ocupat de ceva ce îți merită cu prisosință atenția, capabile să schimbe rapid convențiile și să facă nesimțită trecerea dintr-un registru în altul sau dintr-o poveste în alta.
Simpatici, concentrați și plini de vervă, Ionuţ Toader şi Dan Rădulescu sunt elevi, părinți sau cetățeni, cu toții mereu în prag de examen în fața pedagogului de cea mai nouă școală, un Marcel Iureș excelent conducător de joc, plin de chef și de voie bună, energic și subtil deopotrivă, în minunat acord cu partenerii lui de scenă și cu arhitectura amplă a acestui mecanism pe bază de sfori, în care ceasul deșteptător, cutiile cu scrisori, pachetele de hârtie sau caruselul pentru liniștirea pruncului devin uneori parteneri egali de scenă cu actorii, mânuiți vremelnic de aceleași sfori care reușesc să nu se incomodeze niciodată una pe cealaltă.
Într-un spectacol-eseu despre școala românească de azi și de ieri, cu toate ale ei, luată peste picior, împiedicată, trasă de urechi ori de guler, de cozile împletite ori de vreun număr matricol, de vreo eminență cenușie ori de vreun profesor mai încuiat, de îngăduințele și abuzurile de toate felurile și din toate timpurile, care i-au asigurat totuși, nu se știe cum, mersul către înainte. Către un azi în care încă mai suntem elevi și suntem în stare să o privim, să înțelegem și să râdem. Mai în hohote, mai reținut ori mai trist, cu subînțelesuri ori chiar cu lacrimi în ochi. Pentru că, mai în glumă mai în serios, nu s-a schimbat fundamental.
E aproape imposibil să nu te simți la un moment dat legat la rândul tău de o sfoară și manipulat, împreună cu actorii, de mâna talentatului maestru de marionete Alexandru Dabija, în joaca lui de-a românii și de-a românismul.
Învățat până se maculează orice fel de inocență, dar nu fără de scăpare, ci absolviți cumva a priori de vreun fel de vină, pentru că așa și aici ne-a fost dat să ne naștem. Poate că nu toți de la Rîm ne tragem, da’ sigur toți de-acum de pe-aici ne revendicăm de la Caragiale. Cu mințile deja pervertite, care încă mai cată să se îmbibe de cunoaștere. Și de recunoaștere. Că doar atât s-a putut. Ca să ne facem un rost în viață.
Strecurălnicie 100% Caragiale, într-un tras pe sfoară 100% Dabija.
Parol!
P. S. Denumirea „Rosto” este o derivare de la numele personajului Marius Chicoș Rostogan, dar și o asociere subtilă cu termenul românesc „rost”.
Spectacolul (o producție 2021 a Teatrului Act, realizată cu sprijinul Raiffeisen Bank România) și informații despre spectacol și posibilele transmisiuni live sau ale înregistrării vor putea fi urmărite în secțiunea Teatru din #StagiuneaVirtuală, postate săptămânal, începând cu 18 iunie 2021, la adresa https://art.raiffeisen.ro/teatru/.
„ROSTO” după Ion Luca Caragiale
Teatrul Act
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
În distribuție: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Ionuț Toader
Luciana Antofi 