Un cerc pasional cu țopârlani și imbecili, cocoțat într-un carusel de moravuri ușoare ca fulgul, învârtit nebunește pe turnanta Sălii Studio a Naționalului bucureștean. Un perpetuuum mobile care funcționează pe bază de umor, gălăgie și istericale a la Caragiale, descompus cu toată grija de Dabija. Un malaxor vizual, coregrafic și emoțional în care sunt tocate mărunt și recompuse impresionant mizeria, derizoriul, vidul și nimicnicia umană specifică mahalalelor, printr-un mecanism scenografic spectaculos și multifuncțional (decorul Raluca Alexandrescu, costumele Liliana Cenean, mișcarea scenică Florin Fieroiu) care mixează ingenios destinele acestor personaje „ambetate” de gândul răzbunării, a căror mișcare continuă ține în viață dinamul ce împlinește articulat nevoile propunerii regizorale, generând lumina în care este pusă, vremelnic, mărunta lor existență.
Cine e dat afară pe ușă, intră pe fereastră și invers. Sau măcar pe altă ușă, mereu deschisă să-l primească ori să încerce să-i păzească secretele între pereții clevetitori pe care a fost plasată (excelent exploatate actoricește deschizăturile acestui imobil multifuncțional, asigurând continuu umplerea spațiului de joc, altfel destul de gol, lipsit dinadins de obiecte care să oprească forfota ori să obstaculeze în vreun fel vria intrărilor și ieșirilor). Un spațiu pe jumătate deschis, cu pereți circulari, mărginit de frizeria lui Nae, traversat în cealaltă jumătate de coridoare imaginare care se creează prin deschideri succesive de uși, draperii și ferestre pentru a permite accesarea spațiilor și mișcarea lejeră printre ele (frizerie, sală de bal, bufet, hol, coridor) și schimbarea rapidă a convenției între scene, până la sfâșierile lor simbolice din final. Fiecare obiect de decor (scaune, scară, colivia păsării, lăzi și lădițe) este valorificat ingenios, la potențialul lui maxim, fără să se simtă măcar o clipă schimbarea utilității lui.
Pe aceste căi, permanent deschise și deschizătoare de situații noi, apar, dispar și se schimbă personajele ori se repetă, întru desăvârșire, replicile și ideile, în funcție de nevoile dramatice ale textului și de tablourile teatrale în care a fost abil descompusă „D-ale carnavalului”, ultima și cea mai controversată comedie a lui Caragiale. Despre absurdul condiţiei umane. Despre moravurile societății românești de ieri și de azi. Despre ipocrizia, dusă la rang de artă, a unor personaje care provin din mediul micii burghezii ce se străduiește din răsputeri să imite modul de viață al „lumii bune”, conducându-se după aceeași morală a fățărniciei și adulterului. Despre falsitatea și imposibilitatea desăvârșirii în prefăcătorie a unor oameni cu minți, meserii și preocupări mărunte, reprezentanți ai mahalalei care vor să imite ocupațiunile aristocraților, omițând, în ignoranța lor, că aristocrația e, înainte de toate, o stare de spirit. Oameni care cată să se ascundă în spatele unor măști de carnaval, pe care, odată cu schimbarea costumelor, le pot pierde pentru totdeauna, pentru că din spatele lor riscă să nu se mai arate nimeni. Confuzia, coincidenţa, echivocul, revelaţiile succesive, quiproquo-ul, repetiţiile, inversările și interferenţele la care au fost supuși le-au șters, încetul cu încetul, oamenii dinăuntru, care s-au diluat și s-au pierdut pe parcursul existenței lor. Oameni cu mintea prea odihnită și conștiința prea liniștită, în pofida promiscuului în care trăiesc și care le asigură o oarecare vitalitate, evident, de suprafață. În lipsa vreunei adâncimi de care să poată fi suspectată, curtoazia în acest mediu se desfășoară între obscenitate și mitocănii, între zeflemea și cinism groaznic, între luciditate și grotesc, toate izvorâte din lipsa de educație și de orizont a celor implicați în celebrele amantlâcuri pe care le atacă nenea Iancu.
Un delir lingvistic, emoțional și comportamental în care domnesc trăncăneala, pălăvrăgeala, flecăreala, dar, mai ales, răspărul, ca mod de viață și propunere de relaționare cu ceilalți, augmentând cumva dimensiunea semantică a convenției (lumea bărbierului cu/fără succes, depinde din care capăt al briciului privești), fără s-o piardă pe cea stilistică. Poate e și motivul pentru care Alexandru Dabija alege să-și înceapă spectacolul, surprinzător, cu scena VII din actul III, în care se dă concluzia (!) despre „cum a devenit chestia”!…
O energie debordantă, consumată inteligent dimpreună cu personajele care o creează și o împlinesc, într-un carusel de imbrogliouri pe care fiecare își încalecă propriul cal nărăvaș și începe să învârtă amenințător cravașa spre a-l domestici, scăpând-o ca din greșeală, din când în când, pe spinările altora, pe principiul fiecare intrigant are nevoie de un ignorant sau de un om cumsecade ca să se poată defini. Un comic autentic în construcția personajelor caragialești, pe care l-a sesizat și l-a pus foarte bine în valoare Alexandru Dabija, dintr-un Caragiale privit în ochi și înșfăcat curajos de guler ori de câte ori contemporanul stă să alunece neputincios pe pereții unei eternități în care pare că am fost pironiți și de care nimeni nu era conștient că ar putea dăinui atâta vreme în urmă cu un secol…
Aceleași caractere, ușor recognoscibile și azi, viețuind în aceeași mocirlă morală și în aceeași lipsă de verosimil în motivarea acțiunilor lor, pentru că fiecare posibilă soluționare a unui conflict într-o relație pare să aducă de fapt cu sine o nouă complicație și noi incidente. Lanțul de încurcături pornit de schimbarea costumelor în carnaval, care îl are în zaua din mijloc pe frizerul Nae Girimea (axa de simetrie imorală a celor două triunghiuri amoroase, cuplurile Mița/Crăcănel și Didina/Pampon), exploatează la maximum funcționalitatea Catindatului (excelent Mihai Munteniță) și Ipistatului (replicat ori numai tăiat savuros în două jumătăți neidentice, interpretate de un cuplu de actori) ca personaje-tampon, care se îmbibă de mahalaua jucată de ceilalți, reprezentând-o ori amendând-o, după, caz fiind simultan membri în ambele grupuri (societate și autoritățile care o reprezintă).
Iordache al lui Marius Rizea (foarte bun și constant pe parcursul spectacolului, și în jocul individual și în parteneriatele de scenă), interpretat în alte reprezentații de Ionuț Toader (singurul rol dublu din spectacol), calfa isterică a frizerului și complicele marelui donjuan local, pornește în forță în frizeria lui Nae Girimea cu un fel de „Aria lui Iordache” din „Bărbierul din Mahalalla” (după celebra arie rossiniană a lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla”). Excelent în prezentarea înșelătoriei spițerului (un revoltat care face echilibristică actoricească pe dungile trase pe abonamentul mereu falsificat), dar mai ales în îndârjirea isterică cu care încearcă să-i scoată Catindatului măseaua, Iordache se impune lejer încă de la primele scene drept amfitrion al cazurilor de traducere, în amor și nu numai, care au a se ciocni violent în acest spațiu.
Unde dă năvală de la început Iancu Pampon al unui Emilian Oprea șarmant, energic și revoltat, trișor în cărți de meserie, amantul trădat ce-și urlă turbarea de gelozie și face jurământ arzător de răzbunare aliindu-se cu Mița, pentru ca mai apoi să se înfrățească în durere cu un alt tradus, Crăcănel, după ce l-a bătut bine confundându-l cu Bibicul. Însărcinat cu cele mai importante scene comice din spectacol, Claudiu Bleonț reușește un Crăcănel savuros, tonic, cald și infinit generos în naivitatea lui molipsitoare (deși tradus a opta oară, e singurul neisteric în toată isteria lui, un suflet viu, amuzat și curios ce încearcă să îmbie papagalii la discuție, fără pic de astâmpăr în ciuda aspectului său deloc impunător, el dă piept (!) catindatului), acoperită ghiduș cu o pălărie de clovn și întreținută de exerciții fizice solicitante, minunat executate, și de gesturi de scamator narativ (în care a fost ingenios integrat bastonul) ce nu prididesc să ni se arate de sub pantalonii lui rupți în confuzie, în timp ce reclamă consternat lipsa vreunui sergent care să-l fi ajutat în situație.
Rivalul lor comun, Bibicul, un Nae Girimea care plutește cumva precis pe deasupra situațiilor lor incerte (Gavril Pătru sharp, fit, fermecător, un bărbat sigur pe el și pe masculinitatea lui care dansează cu pricepere printre dame, jonglând lejer cu sentimentele, pe care le exprimă la limita dintre șarm și mitocănie), le înnoadă priceput amantele (le mai și altoiește, le păruiește, dar le și obligă să facă pace, să accepte compromisul pentru a pune la cale încheierea comediei), pe Mița Baston (o Irina Movilă agresiv-isterică, păstrată de la început până la sfârșit în octave înalte, fără crescendo măcar în monologul ce însoțește confruntarea cu Nae și amenințarea cu vitrionul englezesc, un antiprototip al femeii pasionale clasice), o ploieşteancă ce poartă cu mândrie curajul şi energia revoluţionarilor, acum doar o femeie adunată din colbul propriei căderi și furiei în care a aruncat-o gelozia, și pe Didina Mazu (foarte sus Natalia Călin, o Didina efervescentă, simpatică, echipată inteligent cu dulcegării țățesc-feminine care-i îmblânzesc presupusa vulgaritate și o trădează de sub costum), o Didina care ia – dinadins? – fața Miței, beneficiind și de avantajul prezenței doar invocate în primul act, dar și de cel al misterului ascuns sub costumul de polinez în care se înfățișează, direct în carnaval, în actul II.
Carnaval împlinit scenic, cum am mai spus, de personajele-tampon și mișcarea lor continuă prin care se țin aceste intrigi împreună, să nu carecumva să se spargă în și mai multe bucăți care să nu mai poată fi întregite. Excelent Catindatul lui Mihai Munteniță, cu frica lui de clește cu tot, un August prostul desăvârșit, o paiață îmbrăcată-n costum de arlechin (pe care-l îmbracă mai apoi, simbolic, Nae), șef în magnetizare cu jamaică și tachinare de dudui mascate în bal, intrusul util și infinit trist sub masca lui veselă și zâmbitoare, fără carieră și fără leafă, preocupat doar de a catinda și de a filosofa (simpatic în scena în care povestește cum trece durerea de măsea când o tratezi cu superstiții italienești, spre disperarea lui Iordache). El se învârte abil prin scenă dimpreună cu alte personaje omniprezente care se fotografiază cu personajele principale în diverse tablouri, respectiv cuplul de ipistați (Mihail Calotă și Ciprian Nicula complementari, în apariții amuzante, savuroși în scena concluziei anchetei privind furtul din prăvălie, în care se acompaniază pe muzica portabacului de la tombolă cu doar două cântece, într-o fotografie scenică memorabilă) și chelnerița (o Rodica Ionescu seducătoare în toată splendoarea vulgarității și fermității pe care o presupune construcția personajul ei, pentru a da piept cu mușteriii afumați cu care are de-a face și a ține corect socoteala magnetizărilor) .
Câinii latră, caii nechează. Vata de zahăr își dezvăluie bățul, un mâner de bâlci de pe care se desfășoară, ca dintr-un ghem de trăiri dintre cele mai diverse, muzica unei cutii de rezonanță a unei lumi la fel de descompusă și aleator expandată, ce se comprimă la fiecare atingere, plină de fals identitar, de caricaturi umblătoare care suportă lejer nominalul din poreclele pe care le poartă și respirațiile reciclate în spatele măștilor de după care nimeni nu este real interesat să mai recupereze vreo identitate.
Cadrilul poate să devină un scop suprem pentru intensitatea cu care-și trăiesc falsul și lipsa de autentic, pentru stridențele și perplexitățile pe care le părăsesc rar și doar pentru câte o nouă criză de isterie. Încă o notă tristă care țâșnește din acest mare instrument muzical învârtit în mijlocul scenei, la care virtuozul performează abil, sarcastic, „Oda bucuriei”!…
Acoperită doar de nechezatul de cal (Simfonia a IX-a, mișcarea a doua, sau doar o mai fi tras iar pe-aici un birjar?…)…
Ce goană turbată, salutare, neică!!!
Carevasăzică, ne-ncurcăm iar?!…
„D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Studio
Regie: Alexandru Dabija
Asistent regie: Patricia Katona
Costume: Liliana Cenean
Decor: Raluca Alexandrescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Sunet: Stoica Liviu, Ștefan Stanciu
Lumini: Ionuț Vlașcu, Iordache Laurențiu
Regizor scenă: Andi Tuinea, Vlad Lăzărescu
Mecanisme scenă: Adrian Anton, Gabriel Ene, Mihai Bănuţoiu
Foto: Florin Ghioca
Distribuție:
Nae Girimea: Gavril Pătru
Crăcănel: Claudiu Bleonţ
Pampon: Emilian Oprea
Iordache: Marius Rizea / Ionuț Toader
Didina: Natalia Călin
Mița: Irina Movilă
Catindatul: Mihai Munteniţă
Chelnerul, O mască: Rodica Ionescu
Ipistat 1: Mihai Calotă
Ipistat 2: Ciprian Nicula
Durata: 1 h 35 min / Pauză: Nu
Luciana Antofi 