Fleurs de cou-cou pentru un rendez-vous… Al lui Ji-ji cu Alecsandri… La TNB, KiRiTZA sau Jocul de-a…

De-a dans-teatralul. De-a opereta. De-a picturalul. De-a muzicalul. De-a pluteala. De-a dragul.

Dar și de-a moravurile. De-a stereotipiile. De-a veacurile. De-a viața.

Un șotron autohton atent franțuziț, cu pietricica alecsandriană aruncată la piciorul recognoscibilului, gata să lovească poanta unei balerine zvăpăiate ori să sară șugubeață în pantoful Dansez Vous Gigi al domnului care a făcut imprudența s-o invite la rumba, paso doble sau cha-cha-cha teatral. În pauzele de vals și tango.

Ha, aferim, frumos!… așa-mi mai vine la merchez!…

Un altfel de spectacol în peisajul teatral bucureștean, cum rar îi e dat spectatorului de teatru dramatic să vadă prin târgul nostru, „Kiritza sau Jocul de-a…” montat de Gigi Căciuleanu pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean e un joc neastâmpărat cu epocile, dramaticul și liricul de scenă, o reverență către clasic și un dar generos către contemporan, în pași de dans, pentru sufletele noastre mult prea pierdute în viteza și redundanța cotidianului, surprinse să zăbovească o clipă într-un altfel de tablou. În rama acestuia, vulgarul devine candid, sarcasmul își pune pardesiu și umbrelă, lăcomia se servește din argintării și se bea din pocale săpate cu slove nemțești, iar ignoranța se înfășoară în falduri de mătase și broderii lingvistice și coregrafice.

Nu e un spectacol pentru scorțoși. Pentru oameni care încadrează în reguli și șabloane, pentru cei ce urmează cu sfințenie instrucțiunile de joc. E pentru cei care sparg bariere, care mută lejer granițe, care sar pârleazuri și complotează pentru dulce fraudare cu vameșii oricărui tip de rigoare ce le-a fost încredințată întru apărare și sfântă protejare în fața vreunui curaj nebun.

Chirița lui Gigi Căciuleanu e o Caricatuchiriță, un melanj interesant de Chirițe în diversele ipostaze și locații în care a fost zămislită, prezentată și plimbată de musiu Alecsandri (în Iași, în provinție, în voiagiu și în balon), strecurată  dibaci printre pasajele dramatice cele mai cunoscute publicului, sparte în bucăți și reconstruite într-una singură, această KiRiTZĂ care și-a împlinit sublim visul de evropenizare după un secol și jumătate, cu mult înainte de a se ridica în balon deasupra aspirațiilor ei cele mai înalte. În linii clare, precise, fără a ridica vreo clipă creionul de pe hârtie, cum numai Gigi Căciuleanu știe să-și deseneze și mai apoi să-și lase personajele să danseze pe câmpul alb care se va colora sub mișcările lor. Parol!…

Excelentă opțiunea de a o distribui în acest rol pe soprana Oana Berbec (care nu e la prima colaborare cu maestrul Gigi Căciuleanu, de care s-a ciocnit fericit pentru prima dată în 2017, când a jucat în „Tragicomedy” la Opera Națională din București), o antiChiriță de la tête à la queue (sâc!), tonică, șugubeață, versatilă, impunătoare prin vioiciune și nu prin vreo fermitate, pe care tocmai prezența ei armonioasă din toate punctele de vedere, eleganța, suplețea, jucăușenia, candoarea și, mai presus de toate, vocea infinit veselă și ludică, mai precis toate calitățile din care i-a fost clădit antagonismul cu tot ce a construit imaginarul nostru preț de multe decenii în legătură cu tipologia personajului alecsandrian o califică la a marca decisiv acest moment în istoria Chirițelor teatrului românesc în mentalul colectiv.

Antrenată trup, suflet, rostire, cântare și încântare într-un dans de emoții, plin de umor și bună dispoziție, la care-și acordează minunat fiecare gest și mișcare, altfel discrete, dinadins văduvite de vreo autoritate explicită, la trecerea prin scenă, în centrul unui ansamblu parcă adhoc constituit în jurul ei (nici vorbă, e o migăloasă lucrare în fiecare milimetru din corpul ăsta de interpretare/dans care-i ține isonul!) ca să îngâne caprițiile acestei cocoane, KiRiTZA lui Gigi Căciuleanu reușește să prindă în mreje și să țină legate în plasa ei toate celelalte personaje, care vor umple scena de culoare, energie și exuberanță.

E o minune, o trăznaie de caracter, dulce caraghioasă și genial superficial-sofisticată, reușind un rol principal/secundar savuros (caracterizarea ei e prelungită în jocul partenerilor de scenă) prin care domină gingaș, fără să supună, și totuși rămâne din ea atât de multă Chirița, mândră, flirtantă, ademenitoare și adulată, sigură pe feminitatea ei, încât sunt convinsă că Alecsandri va zâmbi la fiecare nouă reprezentație a acestui spectacol (căutând tovărășia lui Molière, să se explice!). Pentru că a înțeles perfect și a scris abil, vibrație cu vibrație, ton cu ton, toată vigoarea acestui spectacol poetic, în care stridențele caută și găsesc un lirism onest, aproape fragil, fără să cadă vreo clipă în ridicol sau facil, cum i se putea lesne întâmpla pe un asemenea text și cu o asemenea propunere. Este meritul celebrului regizor-coregraf (care a mânuit-o extrem de iscusit), cunoscut pentru abilitatea de a-i atrage în energia lui, de vibrație foarte înaltă, de joc și joacă, pe partenerii de lucru de toate vârstele și registrele, imprimând sufletului lor nevoia de profesionalism din cel mai sobru luat în cel mai onest răspăr. Din toată exuberanța asta atent studiată nu rămâne nicio clipă în scenă o  stare de țopăială (decât poate la nivel ideatic), ci o plutire coerentă și controlată a fiecărui personaj și element de decor, împinsă inteligent pe ritmurile muzicale ale lui Jacques Offenbach, integrate inteligent în tablou de Paul Ilea.

Departe de mioritic, registrul propus de Căciuleanu e aproape cult, e un fel de trimitere/eseu la Alecsandri, o  înfierare aproape didactică a clișeelor de vorbire/rostire a falsei burghezimi ori auto-intitulatelor nobilimi din orice ecuație spațiu/timp, dar și de receptare a mesajului artistic, o intenție explicită de a traversa multele decenii pe care le străbate universul KiRiTZEI și de a le comprima poetic într-un statement fără epocă și totuși vechi (contribuie din plin poezia din decorul Florilenei Popescu Fărcăşanu și costumele Lilianei Cenean, minunat luminate de Cristian Șimon), care nu poate cunoaște vreo respingere serioasă din partea azi-ului.

O lejeritate pe care a reușit să o imprime actorilor Naționalului, excelent coordonați și exploatați individual, dar mai ales colectiv, într-un spectacol care crește în energie pe măsură ce scenele sunt încredințate grupurilor de dansActori sincronizați pentru a înveli cu grijă prestațiile individuale.

Unul dintre cei mai dragi sufletului meu dansActori ai acestui moment, Lari Giorgescu, strălucește ca Guliță, un prostuț care nu pricepe și nici nu poate să parleze franțuzește, dar pe care-l dă de gol eleganța port de bras-urilor și rond de jambe-urile strecurate ca din greșeală, desăvârșindu-i expresiile corporale, printre mișcările compulsive ale neliniștitului său personaj, naiv și neastâmpărat, care sare, face tumbe, merge în mâini, ori leșină în timp ce rostogolește cu umor vorbe, gânduri și sentimente pline de culoare în care-i atrage mereu pe ceilalți.

Foarte bun Leonaș al lui Florin Călbăjos (în alte reprezentații, rolul e al lui Ciprian Nicula) care ține piept și poartă dragoste tăinuită nenoricitei Luluța din casa KiRiTZEI a Aylinei Cadîr (foarte bună la premieră, pe dublu rol cu Ileana Olteanu), un cuplu într-o mișcare efervescentă de adulmecări-dansate parcă ale unuia și aceluiași trup, un/o îndrăgostit/ă în căutare permanentă de fondu, rămânând, pe rând, pe talpă sau pe demi-pointe în așteptarea unei noi amușinări. Și minunați complici (actoricește și coregrafic) în plănuirea și punerea în aplicare a cursei pe care le-o întind celorlalți pentru a fi împreună.

Să nu-l uităm pe excelentul monsiu Șarlă al lui Mihai Munteniță (foarte bun!), scăpând pe frantuzește observații-citat din „Le Malade imaginaire” al lui Molière („Je suis malade!” zice el,  comentând dezamăgirile disperate ale KiRiTZEI  când află de farsa lui Leonaș).

Uneori doi câte doi, actorii punctează pe firul dans-narativ ca unul și același personaj din poveștile oglindite, înrămând și caricaturizând tipologiile alecsandriene. Foarte simpatici Mihai Munteniță și Mihai Calotă ca Bondici și Pungescu, se însoțesc și se completează savuros la începutul spectacolului (în scena care introduce visul lor de a se face prin însurătoare boieri chiaburi spre a scăpa de creditori, în special când citesc lunga foaie de zestre a progeniturilor KiRiTZEI și în scena următoare când le întâlnesc pe cele două fete de măritat), un cuplu al mirelui care lansează pețitoarea în detrimentul unui alt cuplu de aspiranți (Brustur și Cociurlă, încredințați lui Petre Ancuța și Axel Moustache) și atacă nemilos cuplul de mirese Calipsița și Aristița, la rândul lor un personaj descompus în două energii îngânător-complementare (susținut de Aylin Cadîr și Fulvia Folosea, savuros explorate și puse în valoare de-a lungul spectacolului).

Excelează însă în această montare momentele de grup și efectul unisonului creat prin sincronuri de mișcare și rostire, traduse în solide clipe de coregrafie și tablouri teatrale  în care explodează umorul și buna dispoziție.  Toate menite să pună în valoare calitățile, defectele și caprițiile KiRitzei în momentele importante care-i traversează viața și sufletul, ținute împreună și legate abil prin personajul Ion al lui Ionuț Toader (savuros în scena prezentării fastuoase a răvașului) și subliniate pe alocuri de doamna Enerva(n)tă (cred că cel mai alecsandrian personaj din scenă) a Victoriei Dicu.

În salonul pe al cărui perete tronează amenințător portretul dictatorului Bârzoi (care tună spre noi din off prin vocea inconfundabilă a lui Marius Bodochi) încap laolaltă, fără să se incomodeze măcar o clipă, relevé-uri, plié-uri și arabesque-uri zgubilistice, strecurate printre pași de paradă militară ori declarațiuni savuroase despre curtea ce se face demoazelelor, amestecate poznaș cu inserturi scurte și pertinente despre politica națională, europeană și americană, la rândul ei bagatelizată, comprimată și, în consecință, absurd universalizată sub rezerva sentimentului datoriei de a arăta cu degetul pericolul. Cine nu-i orb, vază și priceapă!

Voilà, c’est tout, am codâlghit-o! Aferim!

Mersi musiu, ighemonicon, rezon!

Bonsoar, alivoar!

„Kiritza sau Jocul de-a…”, un spectacol de Gigi Căciuleanu după Vasile Alecsandri

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti

Sala Studio

Spectacol produs de TNB în coproducţie cu Fundaţia Art Production şi Gigi Căciuleanu Romania Dance Company

---

Regie: Gigi Căciuleanu

Scenariu: Gigi Căciuleanu

Coregrafie: Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu-Vladu

Decor: Florilena Popescu Fărcăşanu

Costume: Liliana Cenean

Muzica: Paul Ilea

Lumini: Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu, Silviu Negulete

---

Distribuția:

Kiritza: Oana Berbec

Guliță: Lari Giorgescu

Ion: Ionuț Toader

Luluța: Ileana Olteanu / Aylin Cadîr

Leonaș: Ciprian Nicula / Florin Călbăjos

Bondici: Mihai Munteniţă / Emilian Mârnea

Pungescu: Florin Călbăjos / Mihai Calotă

Calipsița: Costina Cheyrouze / Crina Semciuc / Aylin Cadîr

Aristița: Fulvia Folosea / Aylin Cadîr  / Crina Semciuc

Cuculeț, Șarl: Eduard Adam  / Mihai Munteniţă  / Lari Giorgescu

Doamna Enerva(n)tă: Victoria Dicu

Brustur: Petre Ancuța

Cociurlă: Axel Moustache

Mihăiță: Mihai Calotă

Voce Bârzoi: Marius Bodochi

Doamne, Domni: Costina Cheyrouze / Crina Semciuc, Aylin Cadîr, Victoria Dicu, Fulvia Folosea / Aylin Cadîr / Crina Semciuc, Petre Ancuța, Mihai Calotă, Florin Călbăjos, Axel Moustache, Mihai Munteniță / Emilian Mârnea

---

Durata: o oră și 40 de minute

Pauză: nu

Cu Radu Afrim, de la un capăt spre celălalt al ciozvârtei: câine cu om. câine fără om. la Naționalul craiovean.

O ciozvârtă mare, sângerândă, dintr-un animal imaginar proaspăt sacrificat, aruncată pe tava așteptărilor tale cele mai intime. Una dintre premizele dramatice pentru un festin teatral, „doar e Afrim!”, îți spui, clar trebuie să te înfrupți din carnea crudă ce-ți va fi întinsă ca să descoperi osul promis pe afiș. Vezi tu mai încolo de unde a venit, cum îl rozi sau cui i-l încredințezi spre devoțiune. Nu ești prea sigur dacă latră sau vorbește halca asta, dar, la o vreme după ce începe spectacolul, duci instinctiv mâna la șold, să fii sigur că nu-ți aparține. Încă mai are carne, musai să te înarmezi cu răbdare să ajungi la os. După  cinci ore, când se va fi terminat spectacolul, vei fi sigur. Îl vei simți. Sau nu.

La celălalt capăt al ciozvârtei, o coadă prietenoasă fără covrigi în ea așteaptă să se miște mirată într-o dimineață roșie de toamnă, în care câini sfârtecați se amestecă printre frunze moarte cu inimile smulse de curând din piepturile unor spectatori onești. Au intrat în teatrul național craiovean pe persoană fizică. De unde să știe că vor sfârși în abator? Ori, și mai rău, aproape de sbilțul lui Nanciu, care are să-i jupoaie de vii?…

Cei mai fericiți dintre ei poate-și adorm repede spaimele cu un anestezic puternic undeva în inima Băniei. Nefericiții gonesc în noapte pe autostradă spre București. Se văd cu claritate în spate farurile dubei negre a lui Radu Afrim care-a trimis după mine hingherul lui Radu Tudoran. Și mă avânt în întuneric. Mă alint cu promisiunea unui așternut în care visele nu se vor macula la loc, după ce le voi curăța cu grijă de tot sângele care le amenință cu agonia unui sfârșit ce nu va veni.

Dar vine dimineața!… Genele se încăpățânează să rămână încleștate, ca un gard de sârmă ghimpată gata să stăvilească neastâmpărul vreunui curios și să-l apere de ororile pe care trebuie să le ascundă cu grijă, în timp ce pe sub pleoape stau să se sloboadă gemete, schelălăituri și lătraturi lungi. O mică încercare… Nici lumina nu ajută, la naiba, nu s-a spălat nimic!!! Doare. Mi-e rău.

N-are-a face, o să fac o cronică scurtă și densă, până la prânz îmi revin. Dar degetele tremură, mârâie, se reped, rostogolesc și ele lacrimi și furie pe tastatură, căutând să muște din tot nervul ăsta afrimian care le traversează buricele. Înjur în gând și mă gândesc că nu puteam să nu vorbesc despre toată emoția asta. Gata, am tăcut, caut să-mi revin. Las iarna celor dispuși să o aștepte cuminți după ce vor încălzi la piept toamna asta tremurândă până o va da de gol ultima frunză. E doar un fel de a spune că sigur va fi nevoie de mulți sfetnici buni ca să se așeze înțelept povestea asta în universul personal…

Ca de obicei, din tot eclecticul afrimian traversat de obsesii dintre cele mai generoase și pline de curaj artistic se desprind clar gânduri și povești robuste care-au îmbrăcat precis câte un crâmpei de viață, o fărâmă ce va pulsa în mine într-un fel altfel și extrem de precis de acum înainte. Și mereu eclecticului ăsta i se vede la sfârșit firul roșu care-i traversează luciditatea, de data asta mai mult ca oricând. Pentru că poveștile amestecate acum, șaisprezece la număr, atât de diferite stilistic și plastic și atât de împreună cum numai Radu Afrim le putea propune, au patru picioare. Sau labe, cum preferați să le cumpărați dintr-un bazar bizar de sentimente și emoții la limita uman-caninului. Roșii, alb-negru sau viu colorate, așa, direct în convenție, cum știe mai bine Irina Moscu (un bravas mare pentru scenografie!) să-i țină isonul regizorului ășta nebun, care pune la Craiova ceva despre câini… Dar nu-i chiar despre câini, e așa, un fel de îmblânzire a sfintei scânduri pentru marele Will, cum rar îi e dat chiar și contemporanului care nu prea l-a vizitat pe Shakespeare să vadă. Pentru că, pe măsură ce te înfrupți din carnea crudă ce ți-a fost întinsă teatral mai cu un zâmbet, mai cu o lacrimă, prin tablouri generoase de teatru/film/dans strecurate ca din întămplare printre fotografii și filmări cu telefonul, te așteaptă o metamorfoză aproape kafkiană. Simți de-a dreptul cum iți cresc alte două picioare. Sau cum coloana ta se îndoaie anume pentru a reveni la stadiul dinainte de orice aspirație bipedă. Ești doar un prunc care abia a deschis ochii în lume și o ia de-a bușilea de-a lungul și de-a latul scenei, să-i exploreze curios posibilitățile. Și ele sunt presărate și desăvârșite la fiecare pas.

Spectacolul „câine cu om. câine fără om” montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova nu e doar un prilej de a pune laolaltă povești emoționante cu și despre câini. E o încercare reușită de a trimite Omul în pielea celui mai bun prieten al lui, Câinele, spre a înțelege mai bine adevărata valoare a celor mai importante teme care ne traversează tuturor scurta întrupare pe acest pământ, căruia nu ar trebui să-i facem umbră degeaba.

Dragoste. Fericire. Prietenie. Încredere. Loialitate. Așteptare. Trădare. Regrete. Moarte. Disperare. Alienare. Cele mai importante stații prin care trenul de noapte va purta animalul din noi, ieșit în întuneric să se plimbe în liniște ori chiar să vâneze pe ascuns vreo pradă rușinoasă, ce nu poate suporta lumina zilei. Într-o singurătate crudă, din care urlă tăcut la lună și la comunitate, care, sătulă de  vuietul acestei liniști sfâșâietoare ce nu contenește să vuiască și să-i tulbure somnul, trimite hingherii să o descotorosească de larma singurătății sufletelor fără stăpân.

Și animalul din noi se trezește pe un maidan uriaș, plin de dragoste, durere și infinită duioșie, înțesat cu patrupede care se vânzolesc printre povești, prin parc, pe câmp, prin cabinete veterinare, pe străzi, prin casele și curțile oamenilor ori pe ecranele cu care sunt ei dotați (de remarcat și migala asigurată de Cristian Niculescu și Orlando Edward în gestionarea vizualului înregistrat și integrat în poveștile ce se deapănă pe scenă),  pe care obiecte puține (o canapea albastră, o cușcă de câine, o masă, un scaun, un televizor vechi care sprijină câini-bibelouri, pereți de plexiglas și faldurile unei perdele uriașe) îl încadrează, îl valorifică la maximum, îi reflectă, adăpostesc ori îi dezvăluie, după caz, în cele mai diverse lumini și însoțit de cele mai neașteptate proiecții (repet, foarte atent studiată și bine pusă în valoare scenografia, care asigură spectacolului ritmuri și culori diferite, la care se asortează excelent costumele, dar și coregrafia Flaviei Giurgiu), tablourile din acest album de testimoniale cutremurătoare în care a fost surprins, îmbrăcat în cele mai recognoscibile firescuri nefirești despre care nu îndrăznim să vorbim niciodată. Sau despre care vorbim separat, fără să ne auzim prea bine unii pe alții, că de ascultat nici nu se pune problema.

Și toate nespusele astea, smulse din paginile de mărturisiri ale unor prietenii tăinuite care au schimbat pentru totdeauna, la adăpost de orice sfredel din privirile altora, sufletele unor oameni, au izbucnit la un moment dat în scris și s-au aliniat într-o tovărășie aproape firească în rânduri înșirate cu tâlc sub nasul lui Radu Afrim și descifrate cu grijă, pentru ca el să le rătăcească la rândul lui, ca din întâmplare, în actorii craioveni, pierduți și ei dinadins printre spectatori și împreună, cu toții, printre oameni și câini de sub care tâșnim către bezna ce va să ne cuprindă încetul cu încetul. De când ni s-a zis să ne ferim de câinii liberi.

„Deschide-ți rănile, ca să te pot sfâșia mai bine!” ți se șoptește complice sub scufiță cu un soi de strălucire lucidă, semănată atent în ochii tuturor celor antrenați să te privească iscoditor din scenă, pe texte semnate de Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (tradusă de Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (tradusă de Ramona Drăgulescu) și Radu Tudoran (dramatizat de Radu Afrim).

La comanda „Mușcă!” actorii de la Craiova îți sar direct la beregată. Și-și înfig colții în tine fără nicio amușinare prealabilă, cum că poate nu suntem cu toții vinovați… Dar Radu Afrim știe. Simte izul petelor de sânge uscat pe cămășile noastre, ascunse cu grijă pe sub câte un pardesiu de toamnă. Miroase a veșted, a ploaie, a sfâșiere, a prea târziu. În fiecare dintre noi. Ne-a prins. Aproape că nu mai e nevoie să asmută pe nimeni să ne adulmece frica. Țâșnește sângele. Ne-am uitat mănușa de dresaj acasă, carevasăzică de la potăi și cățelandri până la dulăi și fiare neîmblânzite vor mușca direct din piepturile noastre, fără milă. Așa, de antrenament.

Introducerea în convenție e bruscă. Petronela Zurba, responsabilă cu prologul, reușește să relaxeze atmosfera într-o manieră aproape pedagogică, cu o scurtă și savuroasă prelegere afrimiană despre condiția teatrului azi, în anul pandemic 2021, pentru ca Ramona Drăgulescu să dezvolte candid tema spectacolului, ridicându-i discret poalele să i se vadă mai bine zorii, născuți într-un oraș muncitoresc într-o inimă de copil, pe care doar pasul alergând nebunește înaintea oricărui gând îl poate scăpa de amenințarea iminentă a mușcăturii câinelui socialist șaptezecist Mannix. Pentru ca peste câteva decenii s-o pună în scenă. Numai așa, să pornim de mână în această aventură. Pentru că apoi, odată introduși actorii, însoțiți de patrupede (excelente portretele realizate de Afrim), fiecare e pe barba lui. De unde va ajunge dramatic, fără greș, cu botul pe propriile labe.

Printre câinii filmați pe străzi, pe câmp ori prin gospodării, oameni proaspăt eliberați din lanțuri sunt  plimbați în lesă pe scenă și eliberați cu bună știință printre emoții precise, din care se vor naște sentimente dintre cele mai diverse. Greu de primit poveste după poveste, în chei atât de felurite ideatic, dramatic, plastic, de  lungimi variabile, dinadins construite pentru a pune accentele potrivite pe rolul fiecăreia în economia spectacolului și mărturisirii de suflet a autorului său. Și totuși complementare pe firul roșu narativ care le ține fricile împreună, să nu se răstoarne nicio clipă la pură întâmplare în scenă. Iar firul ăsta roșu este emoțional ținut în frâu la nivel individual de o alegorie precis diriguită în transferul de identitate om/animal, în timp ce la nivel colectiv el coase cu atenție tivul straielor noastre tradiționale. O educație comună, autohtonă, perfect asumată de fiecare dintre noi. O sete băștinașă, mioritică, pe care am construit-o fiecare încă din copilărie, de a domina animalul de lângă noi, de a stăpâni, de a ne impune în fața celor lipsiți de apărare. Și numai de dragul de a închide gura lumii. Perfect surprinsă în cea mai emoționantă dintre cele șaisprezece povești („Ochiuc”, semnată de Dan Coman) cu care se încheie foarte sus prima parte a acestui spectacol. În rolul fiului care-și îngrijește conștiincios mama bolnavă, Vlad Udrescu reușește un monolog absolut senzațional, prin care Radu Afrim ne poartă tenace între candoare și visceral în măruntaiele gândului său, folosindu-se inteligent de forța actorului (impecabil în rostire și mișcare scenică, mai ales în momentele care schimbă brusc registrul emoțional) deschizând abil poarta către noi înșine și prezentându-ne fără milă potaia care zace încovrigată înăuntru. Privim în ochi resturile noastre de Lăbuși, Azori, Recși, Urși, Rite, Pușe și alți câini legați în lanțuri în fundul grădinilor în care au fost pe dată uitați, numai ca să fim în rând cu lumea. Și-am fost. În privirea tristă din cristalinul ochiului de câine proiectat mare în fundul scenei, în care mama dă roată (foarte atent absentă Tamara Popescu în acest rol de tăceri apăsătoare, după o prestație delicioasă în rolul energic al fetiței Tudorița în „Fragil”) căutând  devotamentul și ritmul potrivit pentru singurătatea la care trebuie să o sincronizeze pe a ei, când nu poartă povara grijii pentru singurătatea instrumentiștilor care susțin concerte simfonice la televizor. Greu. Superb!

Deloc surprinzător (asta e când ți-ai făcut demult mâna la Afrim), Raluca Păun se achită impecabil de bucățile ei de Lia Bugnar – regizoarea din „Iago” I și II, efervescentă, cu gura până la urechi și țâfna mult peste tot ce se poate cere de la un astfel de personaj, foarte bine pliat pe posibilitățile ei energetice și actoricești și excelent exploatat regizoral în zona comediei împreună cu partenerul ei de scenă Cătălin-Mihai Miculeasa, iubitul ei, actorul plin de prețiozități – și punctează decisiv în rolul femeii hingherului lui Tudoran, accesând resursele ei à contre-emploi (luciditate, stăpânire, sânge rece, o surprinzătoare fermitate în tăiat vorba și gestul). O ajută din plin și fizicul, dar și prestația solidă a lui Alex Calangiu în rolul Hingherului, foarte bine asumat și dus la împlinire dramatică strat cu strat în menirea lui de victimă-călău. Același Alex Calangiu cu care ai râs copios în scurta scenă de la adăpost (românul neaoș din rolul Îngrijitorul).

Excelent în toate aparițiile este George Albert Costea (în special în travesti – Doamna Avieriței, vecina din „Fragil, crainica TV Camelia Boschet din „Iago și mireasa din musical-ul „Vânătorul marca Trio Grigoriu, dar și în rolul înduioșător al câinelui Ochiuc sau al nemilosului Vampir cu inimă), mereu un fel de personaj-tampon, responsabil cu buna dispoziție,  cu sarcasmul, cu etica, cu moralul, cu tradiționalul și cu superstițiile și dărâmarea lor, cu răzgândelile, practic, în general, cu ancestralul. Și-i iese al naibii de bine.

Povești pentru tăiat frunze de toamnă la câini curioși, cu Actori-Oameni, aruncați în viețile Câinilor lor într-un firesc plauzibil (Alina Mangra în „Scrisoarea către fani” a Fionei Apple), pe un ton cald vinovat (Mama Romaniței Ionescu din „Fragil”-ul Simonei Goșu) ori groaznic de lucid asumat (Iulia Lazăr în „Minunatu’”-l Oanei Pellea), în emoții scurte și intense tip doză de șoc (Ramona Drăgulescu, femeia de la adăpost care adoptă un câine bătrân pentru copilul ei bolnav) sau sintetizate într-un statement sarcastic la adresa exagerărilor practicate de iubitorii de animale (scurtul monolog al Ioanei, savuros susținut de Alina Mangra), aruncat printre alte statement-uri pe teme ale superficialului cotidian, bagatelizate magistral (autocunoaștere, dezvoltare personală, feminism, bulling, etc.) în episodul „Manga” pe textul Mariei Manolescu și caricaturizate cu brio de superficialul Andu (un Undo în căutare de semnătură interpretat de Adrian Tudor) și populara Kikky, personaj perfect al zilelor noastre virtuale, încredințat Costinelei Ungureanu.

La care se adaugă multă poezie autentic teatrală (Alina Mangra susține legenda de la Lake Tahoe semnată de Kate Bush; a doua parte a acestui spectacol debutează cu un excelent moment de musical, „Vânătorul”, susținut cu succes de Claudiu Mihail – foarte bun și în rolul câinelui Matei al Hingherului lui Radu Tudoran-, Cătălin-Mihai Miculeasa, George Albert Costea, Costinela Ungureanu, Vlad Udrescu și Mihai Viță; în final, Radu Tudoran e explorat cum se poate mai intens în „Hingherul”, un adevărat spectacol în cadrul spectacolului).

Se perindă prin fața noastră oameni sau câini speriați, cărora doar femeia de la Bâzdâna (bravas!) mai poate să le hrănească sufletele alergând chinuite cu vreun codru de pâine… Totul într-un mereu surprinzător amalgam de emoții autentic afrimiene, în care se aud distinct și totuși de la același etaj Fiona Apple, Kate Bush, Louis Armstrong, Edmond Deda și Ion Cristinoiu, că doar casa lui e un cântec cu acorduri foarte ample (sâc!).

Mai întâi ar trebui să stabilim dacă există câini potriviți pentru nobili și pentru oameni obișnuiți sau oameni potriviți pentru câini de rasă și pentru corcituri sau potăi. Pe urmă trebuie să mai decidem dacă un om a întâlnit un câine cyborg evadat dintr-o lume virtuală de câini sau un câine s-a împiedicat din greșeală de prezentul și viitorul omenirii, care riscă să-și lanseze online petardele și artificiile ce marchează trecerile dintre ani (nu mai contează de om sau de câine).

În cele din urmă nu e decât o recunoaștere. Că între ieri și mâine e un azi mic, de durata unui apus roșu de soare, imortalizat de camera unui telefon și postat urgent pe facebook sau pe Insta. Imortalizat în conturul unui corp de câine sau de om desenat cu creta pe asfaltul de care s-a lovit discret în căderea lui spre nicăieri. Și nu mai trebuie să stabilim decât dacă e spital sau clinică veterinară, medicul legist e același Radu Afrim.

„câine cu om. câine fără om” e un spectacol despre singurătate. Și despre solitudinea oricărui împreună. Despre alergat pe câmpuri. Și despre însoțeala câmpilor noștri, atunci când hotărâm să ni-i luăm. Ne întâlnim amușinând firul ierbii, în căutarea unei prade. De curiozitate. De frică. De foame. Suntem flămânzi de dragoste, de cald, de bun, de celălalt. Ne iubim fără să ne putem privi în ochi, fără să ne putem promite. Până când privirile noastre vor îngheța în piatra statuii coborâte de pe soclu, de unde lacrimile nu vor mai aluneca niciodată pe pământ. Le-am cioplit doar ca să ne aducem aminte. Sau poate pentru ca, într-o zi, un câine-om să se aplece și să încerce să ne prindă privirea, înainte să se spargă, izbită peimejdios de asfaltul autostrăzii pe care gonești speriat după spectacol. De-a lungul ei, iscoadele lui Nanciu caută iar să-ți ațintească fuga, acum mărturisită, și s-o închidă după ușile amenințătoare ale dubei negre. De-a latul ei și al tastaturii care se aude chelălăind sub fiecare literă pe care ai bătut-o, trenul de la Rodna, neanunțat de vreo trecere la nivel, sfârtecă încă un Ochiuc. Cu măruntaiele împrăștiate acum în cuvinte pe marginea celor mai noi amintiri, așteptând roaba care are să le care până la râu. Sau la un raft de bibliotecă. Sau spre un hard extern. Sau către orice colț de lume și de gând în care te grăbești să te descotorosești de atâta intensitate.

Mi-e tot mai rău. Cobor încet, în trei picioare tremurânde, treaptă cu treaptă, gata de ecarisajul ăsta sufletesc.

Până nu mai rămâne din mine niciun Om. Până rămân în Câinele gol.

Exit.

„câine cu om. câine fără om”

un spectacol pe texte de Radu Afrim, Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

---

Regie, video și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Efecte video & animație: Cristian Niculescu

Asistentă de regie: Claudia Gorun

Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru

Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran

Design lumini: Dodu Ispas

Video oameni și câini: Orlando Edward

---

Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță

---

Durata: 3 ore și 45 de minute, cu pauză de 60 de minute