O ciozvârtă mare, sângerândă, dintr-un animal imaginar proaspăt sacrificat, aruncată pe tava așteptărilor tale cele mai intime. Una dintre premizele dramatice pentru un festin teatral, „doar e Afrim!”, îți spui, clar trebuie să te înfrupți din carnea crudă ce-ți va fi întinsă ca să descoperi osul promis pe afiș. Vezi tu mai încolo de unde a venit, cum îl rozi sau cui i-l încredințezi spre devoțiune. Nu ești prea sigur dacă latră sau vorbește halca asta, dar, la o vreme după ce începe spectacolul, duci instinctiv mâna la șold, să fii sigur că nu-ți aparține. Încă mai are carne, musai să te înarmezi cu răbdare să ajungi la os. După cinci ore, când se va fi terminat spectacolul, vei fi sigur. Îl vei simți. Sau nu.
La celălalt capăt al ciozvârtei, o coadă prietenoasă fără covrigi în ea așteaptă să se miște mirată într-o dimineață roșie de toamnă, în care câini sfârtecați se amestecă printre frunze moarte cu inimile smulse de curând din piepturile unor spectatori onești. Au intrat în teatrul național craiovean pe persoană fizică. De unde să știe că vor sfârși în abator? Ori, și mai rău, aproape de sbilțul lui Nanciu, care are să-i jupoaie de vii?…
Cei mai fericiți dintre ei poate-și adorm repede spaimele cu un anestezic puternic undeva în inima Băniei. Nefericiții gonesc în noapte pe autostradă spre București. Se văd cu claritate în spate farurile dubei negre a lui Radu Afrim care-a trimis după mine hingherul lui Radu Tudoran. Și mă avânt în întuneric. Mă alint cu promisiunea unui așternut în care visele nu se vor macula la loc, după ce le voi curăța cu grijă de tot sângele care le amenință cu agonia unui sfârșit ce nu va veni.
Dar vine dimineața!… Genele se încăpățânează să rămână încleștate, ca un gard de sârmă ghimpată gata să stăvilească neastâmpărul vreunui curios și să-l apere de ororile pe care trebuie să le ascundă cu grijă, în timp ce pe sub pleoape stau să se sloboadă gemete, schelălăituri și lătraturi lungi. O mică încercare… Nici lumina nu ajută, la naiba, nu s-a spălat nimic!!! Doare. Mi-e rău.
N-are-a face, o să fac o cronică scurtă și densă, până la prânz îmi revin. Dar degetele tremură, mârâie, se reped, rostogolesc și ele lacrimi și furie pe tastatură, căutând să muște din tot nervul ăsta afrimian care le traversează buricele. Înjur în gând și mă gândesc că nu puteam să nu vorbesc despre toată emoția asta. Gata, am tăcut, caut să-mi revin. Las iarna celor dispuși să o aștepte cuminți după ce vor încălzi la piept toamna asta tremurândă până o va da de gol ultima frunză. E doar un fel de a spune că sigur va fi nevoie de mulți sfetnici buni ca să se așeze înțelept povestea asta în universul personal…
Ca de obicei, din tot eclecticul afrimian traversat de obsesii dintre cele mai generoase și pline de curaj artistic se desprind clar gânduri și povești robuste care-au îmbrăcat precis câte un crâmpei de viață, o fărâmă ce va pulsa în mine într-un fel altfel și extrem de precis de acum înainte. Și mereu eclecticului ăsta i se vede la sfârșit firul roșu care-i traversează luciditatea, de data asta mai mult ca oricând. Pentru că poveștile amestecate acum, șaisprezece la număr, atât de diferite stilistic și plastic și atât de împreună cum numai Radu Afrim le putea propune, au patru picioare. Sau labe, cum preferați să le cumpărați dintr-un bazar bizar de sentimente și emoții la limita uman-caninului. Roșii, alb-negru sau viu colorate, așa, direct în convenție, cum știe mai bine Irina Moscu (un bravas mare pentru scenografie!) să-i țină isonul regizorului ășta nebun, care pune la Craiova ceva despre câini… Dar nu-i chiar despre câini, e așa, un fel de îmblânzire a sfintei scânduri pentru marele Will, cum rar îi e dat chiar și contemporanului care nu prea l-a vizitat pe Shakespeare să vadă. Pentru că, pe măsură ce te înfrupți din carnea crudă ce ți-a fost întinsă teatral mai cu un zâmbet, mai cu o lacrimă, prin tablouri generoase de teatru/film/dans strecurate ca din întămplare printre fotografii și filmări cu telefonul, te așteaptă o metamorfoză aproape kafkiană. Simți de-a dreptul cum iți cresc alte două picioare. Sau cum coloana ta se îndoaie anume pentru a reveni la stadiul dinainte de orice aspirație bipedă. Ești doar un prunc care abia a deschis ochii în lume și o ia de-a bușilea de-a lungul și de-a latul scenei, să-i exploreze curios posibilitățile. Și ele sunt presărate și desăvârșite la fiecare pas.
Spectacolul „câine cu om. câine fără om” montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova nu e doar un prilej de a pune laolaltă povești emoționante cu și despre câini. E o încercare reușită de a trimite Omul în pielea celui mai bun prieten al lui, Câinele, spre a înțelege mai bine adevărata valoare a celor mai importante teme care ne traversează tuturor scurta întrupare pe acest pământ, căruia nu ar trebui să-i facem umbră degeaba.
Dragoste. Fericire. Prietenie. Încredere. Loialitate. Așteptare. Trădare. Regrete. Moarte. Disperare. Alienare. Cele mai importante stații prin care trenul de noapte va purta animalul din noi, ieșit în întuneric să se plimbe în liniște ori chiar să vâneze pe ascuns vreo pradă rușinoasă, ce nu poate suporta lumina zilei. Într-o singurătate crudă, din care urlă tăcut la lună și la comunitate, care, sătulă de vuietul acestei liniști sfâșâietoare ce nu contenește să vuiască și să-i tulbure somnul, trimite hingherii să o descotorosească de larma singurătății sufletelor fără stăpân.
Și animalul din noi se trezește pe un maidan uriaș, plin de dragoste, durere și infinită duioșie, înțesat cu patrupede care se vânzolesc printre povești, prin parc, pe câmp, prin cabinete veterinare, pe străzi, prin casele și curțile oamenilor ori pe ecranele cu care sunt ei dotați (de remarcat și migala asigurată de Cristian Niculescu și Orlando Edward în gestionarea vizualului înregistrat și integrat în poveștile ce se deapănă pe scenă), pe care obiecte puține (o canapea albastră, o cușcă de câine, o masă, un scaun, un televizor vechi care sprijină câini-bibelouri, pereți de plexiglas și faldurile unei perdele uriașe) îl încadrează, îl valorifică la maximum, îi reflectă, adăpostesc ori îi dezvăluie, după caz, în cele mai diverse lumini și însoțit de cele mai neașteptate proiecții (repet, foarte atent studiată și bine pusă în valoare scenografia, care asigură spectacolului ritmuri și culori diferite, la care se asortează excelent costumele, dar și coregrafia Flaviei Giurgiu), tablourile din acest album de testimoniale cutremurătoare în care a fost surprins, îmbrăcat în cele mai recognoscibile firescuri nefirești despre care nu îndrăznim să vorbim niciodată. Sau despre care vorbim separat, fără să ne auzim prea bine unii pe alții, că de ascultat nici nu se pune problema.
Și toate nespusele astea, smulse din paginile de mărturisiri ale unor prietenii tăinuite care au schimbat pentru totdeauna, la adăpost de orice sfredel din privirile altora, sufletele unor oameni, au izbucnit la un moment dat în scris și s-au aliniat într-o tovărășie aproape firească în rânduri înșirate cu tâlc sub nasul lui Radu Afrim și descifrate cu grijă, pentru ca el să le rătăcească la rândul lui, ca din întâmplare, în actorii craioveni, pierduți și ei dinadins printre spectatori și împreună, cu toții, printre oameni și câini de sub care tâșnim către bezna ce va să ne cuprindă încetul cu încetul. De când ni s-a zis să ne ferim de câinii liberi.
„Deschide-ți rănile, ca să te pot sfâșia mai bine!” ți se șoptește complice sub scufiță cu un soi de strălucire lucidă, semănată atent în ochii tuturor celor antrenați să te privească iscoditor din scenă, pe texte semnate de Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (tradusă de Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (tradusă de Ramona Drăgulescu) și Radu Tudoran (dramatizat de Radu Afrim).
La comanda „Mușcă!” actorii de la Craiova îți sar direct la beregată. Și-și înfig colții în tine fără nicio amușinare prealabilă, cum că poate nu suntem cu toții vinovați… Dar Radu Afrim știe. Simte izul petelor de sânge uscat pe cămășile noastre, ascunse cu grijă pe sub câte un pardesiu de toamnă. Miroase a veșted, a ploaie, a sfâșiere, a prea târziu. În fiecare dintre noi. Ne-a prins. Aproape că nu mai e nevoie să asmută pe nimeni să ne adulmece frica. Țâșnește sângele. Ne-am uitat mănușa de dresaj acasă, carevasăzică de la potăi și cățelandri până la dulăi și fiare neîmblânzite vor mușca direct din piepturile noastre, fără milă. Așa, de antrenament.
Introducerea în convenție e bruscă. Petronela Zurba, responsabilă cu prologul, reușește să relaxeze atmosfera într-o manieră aproape pedagogică, cu o scurtă și savuroasă prelegere afrimiană despre condiția teatrului azi, în anul pandemic 2021, pentru ca Ramona Drăgulescu să dezvolte candid tema spectacolului, ridicându-i discret poalele să i se vadă mai bine zorii, născuți într-un oraș muncitoresc într-o inimă de copil, pe care doar pasul alergând nebunește înaintea oricărui gând îl poate scăpa de amenințarea iminentă a mușcăturii câinelui socialist șaptezecist Mannix. Pentru ca peste câteva decenii s-o pună în scenă. Numai așa, să pornim de mână în această aventură. Pentru că apoi, odată introduși actorii, însoțiți de patrupede (excelente portretele realizate de Afrim), fiecare e pe barba lui. De unde va ajunge dramatic, fără greș, cu botul pe propriile labe.
Printre câinii filmați pe străzi, pe câmp ori prin gospodării, oameni proaspăt eliberați din lanțuri sunt plimbați în lesă pe scenă și eliberați cu bună știință printre emoții precise, din care se vor naște sentimente dintre cele mai diverse. Greu de primit poveste după poveste, în chei atât de felurite ideatic, dramatic, plastic, de lungimi variabile, dinadins construite pentru a pune accentele potrivite pe rolul fiecăreia în economia spectacolului și mărturisirii de suflet a autorului său. Și totuși complementare pe firul roșu narativ care le ține fricile împreună, să nu se răstoarne nicio clipă la pură întâmplare în scenă. Iar firul ăsta roșu este emoțional ținut în frâu la nivel individual de o alegorie precis diriguită în transferul de identitate om/animal, în timp ce la nivel colectiv el coase cu atenție tivul straielor noastre tradiționale. O educație comună, autohtonă, perfect asumată de fiecare dintre noi. O sete băștinașă, mioritică, pe care am construit-o fiecare încă din copilărie, de a domina animalul de lângă noi, de a stăpâni, de a ne impune în fața celor lipsiți de apărare. Și numai de dragul de a închide gura lumii. Perfect surprinsă în cea mai emoționantă dintre cele șaisprezece povești („Ochiuc”, semnată de Dan Coman) cu care se încheie foarte sus prima parte a acestui spectacol. În rolul fiului care-și îngrijește conștiincios mama bolnavă, Vlad Udrescu reușește un monolog absolut senzațional, prin care Radu Afrim ne poartă tenace între candoare și visceral în măruntaiele gândului său, folosindu-se inteligent de forța actorului (impecabil în rostire și mișcare scenică, mai ales în momentele care schimbă brusc registrul emoțional) deschizând abil poarta către noi înșine și prezentându-ne fără milă potaia care zace încovrigată înăuntru. Privim în ochi resturile noastre de Lăbuși, Azori, Recși, Urși, Rite, Pușe și alți câini legați în lanțuri în fundul grădinilor în care au fost pe dată uitați, numai ca să fim în rând cu lumea. Și-am fost. În privirea tristă din cristalinul ochiului de câine proiectat mare în fundul scenei, în care mama dă roată (foarte atent absentă Tamara Popescu în acest rol de tăceri apăsătoare, după o prestație delicioasă în rolul energic al fetiței Tudorița în „Fragil”) căutând devotamentul și ritmul potrivit pentru singurătatea la care trebuie să o sincronizeze pe a ei, când nu poartă povara grijii pentru singurătatea instrumentiștilor care susțin concerte simfonice la televizor. Greu. Superb!
Deloc surprinzător (asta e când ți-ai făcut demult mâna la Afrim), Raluca Păun se achită impecabil de bucățile ei de Lia Bugnar – regizoarea din „Iago” I și II, efervescentă, cu gura până la urechi și țâfna mult peste tot ce se poate cere de la un astfel de personaj, foarte bine pliat pe posibilitățile ei energetice și actoricești și excelent exploatat regizoral în zona comediei împreună cu partenerul ei de scenă Cătălin-Mihai Miculeasa, iubitul ei, actorul plin de prețiozități – și punctează decisiv în rolul femeii hingherului lui Tudoran, accesând resursele ei à contre-emploi (luciditate, stăpânire, sânge rece, o surprinzătoare fermitate în tăiat vorba și gestul). O ajută din plin și fizicul, dar și prestația solidă a lui Alex Calangiu în rolul Hingherului, foarte bine asumat și dus la împlinire dramatică strat cu strat în menirea lui de victimă-călău. Același Alex Calangiu cu care ai râs copios în scurta scenă de la adăpost (românul neaoș din rolul Îngrijitorul).
Excelent în toate aparițiile este George Albert Costea (în special în travesti – Doamna Avieriței, vecina din „Fragil, crainica TV Camelia Boschet din „Iago și mireasa din musical-ul „Vânătorul marca Trio Grigoriu, dar și în rolul înduioșător al câinelui Ochiuc sau al nemilosului Vampir cu inimă), mereu un fel de personaj-tampon, responsabil cu buna dispoziție, cu sarcasmul, cu etica, cu moralul, cu tradiționalul și cu superstițiile și dărâmarea lor, cu răzgândelile, practic, în general, cu ancestralul. Și-i iese al naibii de bine.
Povești pentru tăiat frunze de toamnă la câini curioși, cu Actori-Oameni, aruncați în viețile Câinilor lor într-un firesc plauzibil (Alina Mangra în „Scrisoarea către fani” a Fionei Apple), pe un ton cald vinovat (Mama Romaniței Ionescu din „Fragil”-ul Simonei Goșu) ori groaznic de lucid asumat (Iulia Lazăr în „Minunatu’”-l Oanei Pellea), în emoții scurte și intense tip doză de șoc (Ramona Drăgulescu, femeia de la adăpost care adoptă un câine bătrân pentru copilul ei bolnav) sau sintetizate într-un statement sarcastic la adresa exagerărilor practicate de iubitorii de animale (scurtul monolog al Ioanei, savuros susținut de Alina Mangra), aruncat printre alte statement-uri pe teme ale superficialului cotidian, bagatelizate magistral (autocunoaștere, dezvoltare personală, feminism, bulling, etc.) în episodul „Manga” pe textul Mariei Manolescu și caricaturizate cu brio de superficialul Andu (un Undo în căutare de semnătură interpretat de Adrian Tudor) și populara Kikky, personaj perfect al zilelor noastre virtuale, încredințat Costinelei Ungureanu.
La care se adaugă multă poezie autentic teatrală (Alina Mangra susține legenda de la Lake Tahoe semnată de Kate Bush; a doua parte a acestui spectacol debutează cu un excelent moment de musical, „Vânătorul”, susținut cu succes de Claudiu Mihail – foarte bun și în rolul câinelui Matei al Hingherului lui Radu Tudoran-, Cătălin-Mihai Miculeasa, George Albert Costea, Costinela Ungureanu, Vlad Udrescu și Mihai Viță; în final, Radu Tudoran e explorat cum se poate mai intens în „Hingherul”, un adevărat spectacol în cadrul spectacolului).
Se perindă prin fața noastră oameni sau câini speriați, cărora doar femeia de la Bâzdâna (bravas!) mai poate să le hrănească sufletele alergând chinuite cu vreun codru de pâine… Totul într-un mereu surprinzător amalgam de emoții autentic afrimiene, în care se aud distinct și totuși de la același etaj Fiona Apple, Kate Bush, Louis Armstrong, Edmond Deda și Ion Cristinoiu, că doar casa lui e un cântec cu acorduri foarte ample (sâc!).
Mai întâi ar trebui să stabilim dacă există câini potriviți pentru nobili și pentru oameni obișnuiți sau oameni potriviți pentru câini de rasă și pentru corcituri sau potăi. Pe urmă trebuie să mai decidem dacă un om a întâlnit un câine cyborg evadat dintr-o lume virtuală de câini sau un câine s-a împiedicat din greșeală de prezentul și viitorul omenirii, care riscă să-și lanseze online petardele și artificiile ce marchează trecerile dintre ani (nu mai contează de om sau de câine).
În cele din urmă nu e decât o recunoaștere. Că între ieri și mâine e un azi mic, de durata unui apus roșu de soare, imortalizat de camera unui telefon și postat urgent pe facebook sau pe Insta. Imortalizat în conturul unui corp de câine sau de om desenat cu creta pe asfaltul de care s-a lovit discret în căderea lui spre nicăieri. Și nu mai trebuie să stabilim decât dacă e spital sau clinică veterinară, medicul legist e același Radu Afrim.
„câine cu om. câine fără om” e un spectacol despre singurătate. Și despre solitudinea oricărui împreună. Despre alergat pe câmpuri. Și despre însoțeala câmpilor noștri, atunci când hotărâm să ni-i luăm. Ne întâlnim amușinând firul ierbii, în căutarea unei prade. De curiozitate. De frică. De foame. Suntem flămânzi de dragoste, de cald, de bun, de celălalt. Ne iubim fără să ne putem privi în ochi, fără să ne putem promite. Până când privirile noastre vor îngheța în piatra statuii coborâte de pe soclu, de unde lacrimile nu vor mai aluneca niciodată pe pământ. Le-am cioplit doar ca să ne aducem aminte. Sau poate pentru ca, într-o zi, un câine-om să se aplece și să încerce să ne prindă privirea, înainte să se spargă, izbită peimejdios de asfaltul autostrăzii pe care gonești speriat după spectacol. De-a lungul ei, iscoadele lui Nanciu caută iar să-ți ațintească fuga, acum mărturisită, și s-o închidă după ușile amenințătoare ale dubei negre. De-a latul ei și al tastaturii care se aude chelălăind sub fiecare literă pe care ai bătut-o, trenul de la Rodna, neanunțat de vreo trecere la nivel, sfârtecă încă un Ochiuc. Cu măruntaiele împrăștiate acum în cuvinte pe marginea celor mai noi amintiri, așteptând roaba care are să le care până la râu. Sau la un raft de bibliotecă. Sau spre un hard extern. Sau către orice colț de lume și de gând în care te grăbești să te descotorosești de atâta intensitate.
Mi-e tot mai rău. Cobor încet, în trei picioare tremurânde, treaptă cu treaptă, gata de ecarisajul ăsta sufletesc.
Până nu mai rămâne din mine niciun Om. Până rămân în Câinele gol.
Exit.
„câine cu om. câine fără om”
un spectacol pe texte de Radu Afrim, Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova
Regie, video și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Efecte video & animație: Cristian Niculescu
Asistentă de regie: Claudia Gorun
Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru
Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran
Design lumini: Dodu Ispas
Video oameni și câini: Orlando Edward
Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță
Durata: 3 ore și 45 de minute, cu pauză de 60 de minute
Luciana Antofi 