De-a dans-teatralul. De-a opereta. De-a picturalul. De-a muzicalul. De-a pluteala. De-a dragul.
Dar și de-a moravurile. De-a stereotipiile. De-a veacurile. De-a viața.
Un șotron autohton atent franțuziț, cu pietricica alecsandriană aruncată la piciorul recognoscibilului, gata să lovească poanta unei balerine zvăpăiate ori să sară șugubeață în pantoful Dansez Vous Gigi al domnului care a făcut imprudența s-o invite la rumba, paso doble sau cha-cha-cha teatral. În pauzele de vals și tango.
Ha, aferim, frumos!… așa-mi mai vine la merchez!…
Un altfel de spectacol în peisajul teatral bucureștean, cum rar îi e dat spectatorului de teatru dramatic să vadă prin târgul nostru, „Kiritza sau Jocul de-a…” montat de Gigi Căciuleanu pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean e un joc neastâmpărat cu epocile, dramaticul și liricul de scenă, o reverență către clasic și un dar generos către contemporan, în pași de dans, pentru sufletele noastre mult prea pierdute în viteza și redundanța cotidianului, surprinse să zăbovească o clipă într-un altfel de tablou. În rama acestuia, vulgarul devine candid, sarcasmul își pune pardesiu și umbrelă, lăcomia se servește din argintării și se bea din pocale săpate cu slove nemțești, iar ignoranța se înfășoară în falduri de mătase și broderii lingvistice și coregrafice.
Nu e un spectacol pentru scorțoși. Pentru oameni care încadrează în reguli și șabloane, pentru cei ce urmează cu sfințenie instrucțiunile de joc. E pentru cei care sparg bariere, care mută lejer granițe, care sar pârleazuri și complotează pentru dulce fraudare cu vameșii oricărui tip de rigoare ce le-a fost încredințată întru apărare și sfântă protejare în fața vreunui curaj nebun.
Chirița lui Gigi Căciuleanu e o Caricatuchiriță, un melanj interesant de Chirițe în diversele ipostaze și locații în care a fost zămislită, prezentată și plimbată de musiu Alecsandri (în Iași, în provinție, în voiagiu și în balon), strecurată dibaci printre pasajele dramatice cele mai cunoscute publicului, sparte în bucăți și reconstruite într-una singură, această KiRiTZĂ care și-a împlinit sublim visul de evropenizare după un secol și jumătate, cu mult înainte de a se ridica în balon deasupra aspirațiilor ei cele mai înalte. În linii clare, precise, fără a ridica vreo clipă creionul de pe hârtie, cum numai Gigi Căciuleanu știe să-și deseneze și mai apoi să-și lase personajele să danseze pe câmpul alb care se va colora sub mișcările lor. Parol!…
Excelentă opțiunea de a o distribui în acest rol pe soprana Oana Berbec (care nu e la prima colaborare cu maestrul Gigi Căciuleanu, de care s-a ciocnit fericit pentru prima dată în 2017, când a jucat în „Tragicomedy” la Opera Națională din București), o antiChiriță de la tête à la queue (sâc!), tonică, șugubeață, versatilă, impunătoare prin vioiciune și nu prin vreo fermitate, pe care tocmai prezența ei armonioasă din toate punctele de vedere, eleganța, suplețea, jucăușenia, candoarea și, mai presus de toate, vocea infinit veselă și ludică, mai precis toate calitățile din care i-a fost clădit antagonismul cu tot ce a construit imaginarul nostru preț de multe decenii în legătură cu tipologia personajului alecsandrian o califică la a marca decisiv acest moment în istoria Chirițelor teatrului românesc în mentalul colectiv.
Antrenată trup, suflet, rostire, cântare și încântare într-un dans de emoții, plin de umor și bună dispoziție, la care-și acordează minunat fiecare gest și mișcare, altfel discrete, dinadins văduvite de vreo autoritate explicită, la trecerea prin scenă, în centrul unui ansamblu parcă adhoc constituit în jurul ei (nici vorbă, e o migăloasă lucrare în fiecare milimetru din corpul ăsta de interpretare/dans care-i ține isonul!) ca să îngâne caprițiile acestei cocoane, KiRiTZA lui Gigi Căciuleanu reușește să prindă în mreje și să țină legate în plasa ei toate celelalte personaje, care vor umple scena de culoare, energie și exuberanță.
E o minune, o trăznaie de caracter, dulce caraghioasă și genial superficial-sofisticată, reușind un rol principal/secundar savuros (caracterizarea ei e prelungită în jocul partenerilor de scenă) prin care domină gingaș, fără să supună, și totuși rămâne din ea atât de multă Chirița, mândră, flirtantă, ademenitoare și adulată, sigură pe feminitatea ei, încât sunt convinsă că Alecsandri va zâmbi la fiecare nouă reprezentație a acestui spectacol (căutând tovărășia lui Molière, să se explice!). Pentru că a înțeles perfect și a scris abil, vibrație cu vibrație, ton cu ton, toată vigoarea acestui spectacol poetic, în care stridențele caută și găsesc un lirism onest, aproape fragil, fără să cadă vreo clipă în ridicol sau facil, cum i se putea lesne întâmpla pe un asemenea text și cu o asemenea propunere. Este meritul celebrului regizor-coregraf (care a mânuit-o extrem de iscusit), cunoscut pentru abilitatea de a-i atrage în energia lui, de vibrație foarte înaltă, de joc și joacă, pe partenerii de lucru de toate vârstele și registrele, imprimând sufletului lor nevoia de profesionalism din cel mai sobru luat în cel mai onest răspăr. Din toată exuberanța asta atent studiată nu rămâne nicio clipă în scenă o stare de țopăială (decât poate la nivel ideatic), ci o plutire coerentă și controlată a fiecărui personaj și element de decor, împinsă inteligent pe ritmurile muzicale ale lui Jacques Offenbach, integrate inteligent în tablou de Paul Ilea.
Departe de mioritic, registrul propus de Căciuleanu e aproape cult, e un fel de trimitere/eseu la Alecsandri, o înfierare aproape didactică a clișeelor de vorbire/rostire a falsei burghezimi ori auto-intitulatelor nobilimi din orice ecuație spațiu/timp, dar și de receptare a mesajului artistic, o intenție explicită de a traversa multele decenii pe care le străbate universul KiRiTZEI și de a le comprima poetic într-un statement fără epocă și totuși vechi (contribuie din plin poezia din decorul Florilenei Popescu Fărcăşanu și costumele Lilianei Cenean, minunat luminate de Cristian Șimon), care nu poate cunoaște vreo respingere serioasă din partea azi-ului.
O lejeritate pe care a reușit să o imprime actorilor Naționalului, excelent coordonați și exploatați individual, dar mai ales colectiv, într-un spectacol care crește în energie pe măsură ce scenele sunt încredințate grupurilor de dansActori sincronizați pentru a înveli cu grijă prestațiile individuale.
Unul dintre cei mai dragi sufletului meu dansActori ai acestui moment, Lari Giorgescu, strălucește ca Guliță, un prostuț care nu pricepe și nici nu poate să parleze franțuzește, dar pe care-l dă de gol eleganța port de bras-urilor și rond de jambe-urile strecurate ca din greșeală, desăvârșindu-i expresiile corporale, printre mișcările compulsive ale neliniștitului său personaj, naiv și neastâmpărat, care sare, face tumbe, merge în mâini, ori leșină în timp ce rostogolește cu umor vorbe, gânduri și sentimente pline de culoare în care-i atrage mereu pe ceilalți.
Foarte bun Leonaș al lui Florin Călbăjos (în alte reprezentații, rolul e al lui Ciprian Nicula) care ține piept și poartă dragoste tăinuită nenoricitei Luluța din casa KiRiTZEI a Aylinei Cadîr (foarte bună la premieră, pe dublu rol cu Ileana Olteanu), un cuplu într-o mișcare efervescentă de adulmecări-dansate parcă ale unuia și aceluiași trup, un/o îndrăgostit/ă în căutare permanentă de fondu, rămânând, pe rând, pe talpă sau pe demi-pointe în așteptarea unei noi amușinări. Și minunați complici (actoricește și coregrafic) în plănuirea și punerea în aplicare a cursei pe care le-o întind celorlalți pentru a fi împreună.
Să nu-l uităm pe excelentul monsiu Șarlă al lui Mihai Munteniță (foarte bun!), scăpând pe frantuzește observații-citat din „Le Malade imaginaire” al lui Molière („Je suis malade!” zice el, comentând dezamăgirile disperate ale KiRiTZEI când află de farsa lui Leonaș).
Uneori doi câte doi, actorii punctează pe firul dans-narativ ca unul și același personaj din poveștile oglindite, înrămând și caricaturizând tipologiile alecsandriene. Foarte simpatici Mihai Munteniță și Mihai Calotă ca Bondici și Pungescu, se însoțesc și se completează savuros la începutul spectacolului (în scena care introduce visul lor de a se face prin însurătoare boieri chiaburi spre a scăpa de creditori, în special când citesc lunga foaie de zestre a progeniturilor KiRiTZEI și în scena următoare când le întâlnesc pe cele două fete de măritat), un cuplu al mirelui care lansează pețitoarea în detrimentul unui alt cuplu de aspiranți (Brustur și Cociurlă, încredințați lui Petre Ancuța și Axel Moustache) și atacă nemilos cuplul de mirese Calipsița și Aristița, la rândul lor un personaj descompus în două energii îngânător-complementare (susținut de Aylin Cadîr și Fulvia Folosea, savuros explorate și puse în valoare de-a lungul spectacolului).
Excelează însă în această montare momentele de grup și efectul unisonului creat prin sincronuri de mișcare și rostire, traduse în solide clipe de coregrafie și tablouri teatrale în care explodează umorul și buna dispoziție. Toate menite să pună în valoare calitățile, defectele și caprițiile KiRitzei în momentele importante care-i traversează viața și sufletul, ținute împreună și legate abil prin personajul Ion al lui Ionuț Toader (savuros în scena prezentării fastuoase a răvașului) și subliniate pe alocuri de doamna Enerva(n)tă (cred că cel mai alecsandrian personaj din scenă) a Victoriei Dicu.
În salonul pe al cărui perete tronează amenințător portretul dictatorului Bârzoi (care tună spre noi din off prin vocea inconfundabilă a lui Marius Bodochi) încap laolaltă, fără să se incomodeze măcar o clipă, relevé-uri, plié-uri și arabesque-uri zgubilistice, strecurate printre pași de paradă militară ori declarațiuni savuroase despre curtea ce se face demoazelelor, amestecate poznaș cu inserturi scurte și pertinente despre politica națională, europeană și americană, la rândul ei bagatelizată, comprimată și, în consecință, absurd universalizată sub rezerva sentimentului datoriei de a arăta cu degetul pericolul. Cine nu-i orb, vază și priceapă!
Voilà, c’est tout, am codâlghit-o! Aferim!
Mersi musiu, ighemonicon, rezon!
Bonsoar, alivoar!
„Kiritza sau Jocul de-a…”, un spectacol de Gigi Căciuleanu după Vasile Alecsandri
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti
Sala Studio
Spectacol produs de TNB în coproducţie cu Fundaţia Art Production şi Gigi Căciuleanu Romania Dance Company
Regie: Gigi Căciuleanu
Scenariu: Gigi Căciuleanu
Coregrafie: Gigi Căciuleanu
Asistent coregrafie: Lelia Marcu-Vladu
Decor: Florilena Popescu Fărcăşanu
Costume: Liliana Cenean
Muzica: Paul Ilea
Lumini: Cristian Șimon
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Silviu Negulete
Distribuția:
Kiritza: Oana Berbec
Guliță: Lari Giorgescu
Ion: Ionuț Toader
Luluța: Ileana Olteanu / Aylin Cadîr
Leonaș: Ciprian Nicula / Florin Călbăjos
Bondici: Mihai Munteniţă / Emilian Mârnea
Pungescu: Florin Călbăjos / Mihai Calotă
Calipsița: Costina Cheyrouze / Crina Semciuc / Aylin Cadîr
Aristița: Fulvia Folosea / Aylin Cadîr / Crina Semciuc
Cuculeț, Șarl: Eduard Adam / Mihai Munteniţă / Lari Giorgescu
Doamna Enerva(n)tă: Victoria Dicu
Brustur: Petre Ancuța
Cociurlă: Axel Moustache
Mihăiță: Mihai Calotă
Voce Bârzoi: Marius Bodochi
Doamne, Domni: Costina Cheyrouze / Crina Semciuc, Aylin Cadîr, Victoria Dicu, Fulvia Folosea / Aylin Cadîr / Crina Semciuc, Petre Ancuța, Mihai Calotă, Florin Călbăjos, Axel Moustache, Mihai Munteniță / Emilian Mârnea
Durata: o oră și 40 de minute
Pauză: nu
Luciana Antofi 