Medeea cu mai puține e-uri. Un fel de –cstasy, mai mult halucinogen, mai puțin empatogen, gen, știi ce zic?
Hai, coaie, că-i fain! Băieții o ard pe argonauțeală. Într-un party privat despre feminin/masculin, la limita misoginismului cu misandria. Medeea asta nouă e un Medea gender-free-mix și e doar un pretext de terapie. Printr-o supradoză de teatru de cea mai bună calitate, administrată exclusiv masculin în moalele femininului din fiecare dintre noi, din orice capăt al disputei despre discriminarea de gen am privi și oricât de bine ne-am ascuns demnitatea, moralitatea și sexualitatea întru apărare în cupa sutienului sau în prohabul pantalonului.
Iubirea veche piere-n fața celei noi. Doar dragostea de sine poruncește-n om, așa cum dragostea de teatru poruncește-n cei ce îl păstrează viu și forma nouă-nvinge pe cea veche…
Hai că era s-o scap direct în cor antic. Mult prea devreme (retoric zic, pentru că altfel observația e pertinentă). Pentru că spectacolul „Medea`s Boys” montat de Andrei Măjeri la Apollo 111 este groaznic de poimâinizat, adică a depășit în intenție și expresie artistică abordarea tragediei grecești în perspectiva vreunui azi. E cu un pas în față. Cu un picior dincolo de hotarul trecut de barbara Medeea și povara atrocităților pe care trebuie să le treacă în spinare granița timpurilor, acceptanțelor și toleranțelor umanității. Hotarul dintre feminin și masculin.
Declinat la masculin, feminismul capătă o cu totul altă greutate. Andrei Măjeri reușește un sarcasm gentil din care au de câștigat ambele tabere (tot spectacolul e traversat de o dualitate incredibil de bine dozată la nivel ideatic, regizoral, muzical, coregrafic și, bineînțeles, actoricesc). Cu garoul pregătit să strângă brațul pentru a umfla vena prin care urmează a fi injectat cu precizie drogul împotriva vreunei disonanțe cognitive, pentru aproape două ore de delir, el dă rușinea pe față ca s-o spele candid cu cele mai curate gânduri de împăcare de gen. În cea mai inteligentă construcție dramatică (excelent și textul lui Ionuț Sociu) și picturală ce se putea ridica pe soclul nevirtuților noastre în domeniu.
Un spectacol despre vulnerabilitățile bărbatului, nevoit să-și retrăiască traumele milenare, să-și accepte sexualitatea și dependențele de tot felul, forțându-și fără stridențe toate limitele și străbătând cu disimulată demnitate parcursul inițiatic al masculului către propria feminitate. Maturizarea înseamnă acceptarea emoționalității. Explorarea e gratis, descoperirile însă plătesc înmiit prețul provocărilor până la patologic. Deoarece căutarea nu se poate face decât în interior. Andrei Măjeri reușește să obțină prin tonul dual minunat susținut o deconstrucție a machismului (too much macho egal no masculinity, pare să urle din toți porii această căutare în interiorul autoluat peste picior), într-un demers iscusit de stabilire și înțelegere a rolurilor de gen care pare mereu că încearcă să demonstreze ceva și reușește magistral să dovedească contrariul. Repet, foarte atent construită această intenționată dublă traiectorie, excelent susținută de actori și care oferă greutate mesajului solid, absolut necesar pentru rarefiere și depresurizare în cotidian după toată densitatea de idei istorice preconcepute despre masculinitatea bărbatului, care l-au obligat mereu la a-și construi și demonstra puterea, oricâte slăbiciuni au sălășluit în străfundurile lui.
Atac frontal. Un joc deștept de-a asumarea neasumată sau de-a neasumarea asumată. Cu plus, cu minus, cu virgulă și eroare de calcul, cu perfect rotund și totuși cu atât de multe colțuri, o geometrie sacră esențializată a relației bărbat-femeie într-o ecuație a evoluției tip ou-găină, rostogolind misoginismul și misandria pe aceeași pagină, însoțite de o fină și foarte elaborată construcție a pârleazului dintre feminin și masculin, înghesuite împreună sub un arc peste timp ce pare să șteargă cu bună știință unele secole din moștenirile genetico-dramatice. Și reușește să pună în valoare un soi de atavisme brusc descoperite în masculii de azi, sărite parcă în suspensorul sau în boxerii lor direct din libertatea dinapoia hlamidelor argonauților. Medeea e doar un pretext. Tema spectacolului este abordarea suferinței, din tot masculinul și femininul pe care-l conținem și de care suntem capabili fiecare dintre noi, pentru a ne înțelege preajma. Gen inclusiv discriminarea de gen.
Mișto, bro, epic gen!
Trivialul este o opțiune excelentă de introducere în prezentul concret al secolelor de ridicare, reflectare, analiză și punere în pagină a conflictelor de gen, fără vreo alunecare în vulgar, mai ales că publicul are ocazia să se prindă destul de repede că nu e o golăneală întâmplătoare în tonul spectacolului această discuție liberă dintre băieții adunați în tavernă la începutul spectacolului (un fel de presupus argou al moștenitorilor argonauților interferat cu jargonul adolescenților de azi, gen), ci doar o relaxare potrivită și necesară pentru a stabili convenția și parteneriatul cu spectatorul. Pentru a împleti mai apoi în planul narativ-suport fragmentele dramatice din tragedia lui Euripide, făcându-le suportabile, digerabile, așezabile într-un temeinic cine sunt eu? între masculin și feminin sau în umanul unui gender-free approach.
Șase frați de Lână de aur în Antichitatea lui Euripide, jurați azi în pastile de MDA (cool!) cu care-și prăjesc creierii șase tineri marinari greci într-un cotidian incredibil de lejer, pentru care Iason și faimoasa expediție sunt doar amintirea din care au de extras seva propriilor neputințe, dar și a neînțelesurilor pline de tâlcul secolelor ce-au trecut peste relația bărbat-femeie, răstălmăcindu-le mereu ordinea importanței.
Astăzi nava Argo este doar o epavă transformată într-un bar mișto în care se întâlnesc argonauții de mai ieri (ori poate partea superioară a unui submarin care-și ridică brațul explorator să scruteze cu ocheanul lui ager zarea devenirilor lor peste timp – excelentă scenografia!), dar și un salut cu care acești băieți își lovesc cu putere de tejghea păhărelele după fiecare shot strecurat printre destăinuirile cele mai intime.
Excelent Cezar Grumăzescu ca Medee desprinsă din gașca de golani ce i-a înfierat aedului poezia și nevoile destăinuirilor din jurnalul său literar, două extreme între care este exploatat la maxim în propunerea regizorală, pe care nu doar că le atinge, dar cărora le împlinește cu mare talent broderiile tipologice și exagerările voite, jonglând lejer între patetic, lacrimogen, candid, puternic și agresiv, un Triphos marinar-poet care țâșnește către mal și către adâncuri deopotrivă, cu femininul și masculinul foarte bine puse la punct, punând pe tava interpretării sale toată senzualitatea de care e capabil emoțional, dar și expresivitatea corporală și de rostire cu care a fost înzestrat, izbucnind inteligent în eroul-eroină ce se zbate între cele mai dulci șoapte și urletele cele mai sfâșâietoare.
La celălalt capăt al masculinului Alexandru Ion, un savuros Esculap, cel nerecunoscut de tovarăși cu toată bărbăția afișată (care nu a reușit să-și lase amprenta pe memoria lor, sâc!), the macho man, apărător neînfricat al virtuților masculine, profund dezamăgit de latura feminină a confraților argonauți, care se împotrivește încercărilor psihanalitice ce apar în grupul de suport ce se conturează în bar în timp ce conduce o clinică de terapie (Valparaiso, pentru vindecări trupești și sufletești de la mindfulness la disfuncții erectile!). Foarte bun Alexandru Ion în acest rol, dar nu se lasă mai prejos nici în chip de Iason, răzvrătit și autoritar, cel care pune pe tapet problema rezistenței cuplurilor.
Dinspre latura lor feminină privește candid Orfeul savuros al lui Alex Chindriş, cântărețul înmuiat de uriașa dragoste ce i-o poartă lui Euridice, masculul numai bun de băgat într-un program de terapie pentru vindecarea de orice feminin în care cu precizie și infinită gingășie cade de fiecare dată când se cocoață pe culmile lui cel mai voit reținut-masculin de care se crede capabil.
De tonusul băieților se ocupă un simpatic Alex Mirea, un Myros tonic cu excelente calități fizice, astrologul de serviciu, tălmăcitor de zodie și ascendent, dansator la bară întru buna dispoziție a tovarășilor lui, care face un duo tonic cu Vlad Ionuț Popescu (Gyros, fratele lui), personajul responsabil cu energia în scenă, răzvrătitul cool, bun povestitor, ce nu poate fi încadrat la vreun capitol absolut necesar utilității sau supraviețuirii sociale (tu doar suni!) și totuși o pată de culoare absolut savuroasă în acest grup pestriț de prăjiți.
Adunați cu toții în barul fiului lui Poseidon, cârciumarul Euphemus interpretat cu precizie de Florin Aioane, un amfitrion al spectacolului, azi barman după ce mai ieri s-a îmbarcat pe Argo doar ca să încerce la rându-i să rezolve ecuația părinte-copil din crunta problemă a nevoii de validare a propriilor performanțe prin intermediul odraslelor, insuflată de generații de-a lungul secolelor spre a distruge stima de sine sub titlul pedagogic al construcției ei.
Băieți navigând în derivă separat și împreună pe harta dezvăluită de imensa busolă din spatele barului-navă Argo (care poate ar fi trebuit să le arate vreun Nord în tot acest timp), pe aceeași tablă pe care creta cârciumarului sare din când în când în ajutor creierelor rătăcite, spre a defini tablourile și a prezenta head-line-urile și destinația următoare.
Pariind pe timpul scurs de la greaua povară lăsată de Medeea omenirii, dar și pe demitizarea întru remitizare conținută în propunerea dramatică și regizorală, scenografa Irina Chirilă reușește un soi de bagatelizare sofisticată, mai degrabă o dezbrăcare până la esență a suprafeței de joc, descompusă pentru a fi reconstruită într-un limbaj contemporan, cu un chef incredibil de joacă și o precizie de zile mari în a împleti energiile ieri-ului cu azi-ul și cu poimâine-le, cu umor și sarcasm (precum bara de striptease ori țesătura albastră care ajută metamorfozei Medeei), descompunând savuros momentele dramatice în fascinante tablori teatrale, trimise în spatele voalurilor întru transfigurare și dezvelite apoi până la esență (la propriu!), exploatate până la nuditate, așezate și folosite inteligent de actori sub atenta îndrumare a coregrafului Attila Bordás (excelentă scena de grup cu personajul-masculin-colectiv în dialog cu acest Medea, la finalul căreia veșmintele bărbaților devin prunci adormiți de brațele despuiate de orgoliu până la cea mai proximă feminitate!).
Toate se întâmplă cu agere ruperi de ritm care-i asigură spectacolului nu doar eliminarea vreunei clipe de plictis narativ, dar și o necesară pauză pentru așezarea pe raft în bibliorafturile potrivite a paginilor deja așternute și parcurse întru completarea puzzle-ului emoțional propus. Cor antic suprapus peste ritmuri de hip hop și beatbox, care-și găsesc incredibil drumul spre demult (un mare bravo Adrian Piciorea!), o armonie de polifonii excelent suprapuse în griful lung al unui bouzouki căruia îi sunt ciupite inteligent coardele pentru a îmbrăca muzical acest poem tragic cu o incredibilă unitate și coerență armonică. Pentru a împlini tragismul anticului aliniat pe oglinda cotidianului și prizat cu precizie pe nări în taverna ce se umple de aspirații și frici. Veștile rele circulă repede. Mai bine ne camuflăm dramele, că nu dă bine. Îl îmblânzim oleacă pe Euripide și anunțăm tragedia Medeei pe grupul de whatsapp al argonauților. Cool again!
Coaie, chiar are coaie!
„Medea`s Boys” Dramaturgia: Ionuț Sociu + fragmente din „Medeea” de Euripide
Teatrul Apollo111
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia: Attila Bordás
Asistenți regie: Teodora Petre, Victor Tunsu
Sound Design: Adrian Piciorea
Pregătire Vocală: Oana Cristina Pușcatu
Sunet: Andrei Mihai / Marian Cîtu
Lumini: Marius Nitu
Regie tehnică: Alexandru Mihai Acsente
Foto: Larisa Baltă, Barna Nemethi
Design afiș: Dragos Boțcău
Mulțumiri speciale: Oana Pușcatu și Flash Tattoos Romania
DISTRIBUȚIA:
Cezar Grumăzescu
Alexandru Ion
Alex Mirea
Vlad Ionuț Popescu
Alex Chindriș
Florin Aioane
Durata: 1h 45min
Proiect co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național
Luciana Antofi 