Femeia. O secundă de miracol într-o serie de secunde de miracole. Așezate de Univers una după alta ca să învârtă împreună minutele, orele, zilele, anii, secolele și mileniile omenirii, scriind, literă cu literă, extraordinarele clipe dătătoare de viață. Fără de care cartea de istorie nu ar putea fi scrisă.
Pagini din povestea ei așternute cu răbdare și candoare pe tot parcursul vieții, cu cretă și creioane colorate, cu sfori de zmee și baloane de săpun, cu zâmbete și șoapte de iubire, cu mângâieri și săruturi furate, cu danteluri, parfumuri și mătăsuri ademenitoare, cu priviri ispititoare, dansuri senzuale și incredibile bătăi de inimă, cu zvârcoliri de trup și explozii de extaz care-i înalță ființa către dumnezeire. De unde se picură apoi viață.
Pagini printre care uită cel mai adesea să le mai amestece pe celelalte, mult mai multe, cele scrise cu și mai multă răbdare, cu oftaturi lungi și așteptări neîmplinite, cu pumni strânși și încleștări de dinți, cu lacrimi, cu sânge, cu ore de veghe, griji și îndeletniciri istovitoare, cu gânduri negre, suferințe, strigăte de ajutor, urlete, respingeri, trădări, abandonuri, despărțiri și dureri sfâșâietoare care-i traversează întruna pieptul și destinul către sfârșitul ei de capitol. Sute de pagini de vină, de rușine, de ascuns, de imoral, de interzis, de neajunsuri și neputințe despre care scrie în tăcere, pe ciornă, mototolindu-le și azvârlindu-le repede, înainte ca taina să-i fie deslușită când privirea necruțătoare a primului cititor o va trimite în nedreaptă judecată încă înainte să-i fie permis să se explice.
„Extraordinară viață” (cea mai nouă producție 9G la TNB, realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava”), după un text excelent de Mariano Tenconi Blanc, tradus și minunat tălmăcit pe scena Sălii Mici a Naționalului bucureștean de Teodora Petre, e un spectacol la feminin despre femeie. Dar nu doar pentru femei, ci chiar aș risca să spun că mai degrabă pentru bărbați. Scrisă de un bărbat și regizată de o femeie, piesa devine prilej pentru un spectacol convingător, bine echilibrat. E o perspectivă tăioasă, curajoasă, directă, frustă, dezbrăcată de stridențe, patetisme și pudibonderii inutile până la marginile vaginului, de pe care oricare curios poate arunca o privire mai îndrăzneață înăuntru, acolo unde au încăput toate cele pentru a fi reinterpretate, alchimizate și întoarse lumii întru bună înțelegere.
Teodora Petre a făcut în primul rând două alegeri mai mult decât inspirate, respectiv cele două actrițe distribuite în cele două roluri ale spectacolului, Aida Economu și Mihaela Velicu, două actrițe tinere, frumoase și foarte talentate care performează excelent pe scenă și individual, dar mai ales împreună, având un fel de complementaritate aproape subtilă, sprijinindu-se și completându-se abil una pe alta în construirea portretului femeii (și multelor ei nuanțe foarte bine exploatate aici) și al mesajului comun pe care-l au de transmis publicului, fără să intre în concurs una cu alta și reușind să aducă în același timp contribuții distincte solide personajelor lor, deși sunt învelite cam în aceleași straturi de ingenuu, fragilitate, energie, autoironie și chiar sarcasm.
Două fete dintr-o mică așezare omenească argentiniană aflată la capătul lumii (la propriu, Ushuaia este un oraș-port, fost sătuc, cel mai sudic oraș al lumii, punct de plecare pentru vasele de croazieră ce se îndreaptă spre Antarctica) își împletesc destinele aproape și departe una de cealaltă, ținându-se mereu de mână, fără să rupă vreun moment firul prietenei lor, sprijinindu-se clipă de clipă una de cealaltă la binele și mai ales la tot greul pe care viața îl scoate în calea vieților lor de femeie.
Aurora Cruz a încântătoarei Aidei Economu este femeia naivă cu ambiții mari și un car de noroc, fata librarului din oraș, profesoară și scriitoare, care a reușit să iasă din acest fund de lume și a ajuns la Buenos Aires, unde și-a întemeiat o familie, în timp ce prietena ei, Blanca Fierro a minunatei Mihaela Velicu, femeia mult mai sigură pe sine, cu ambiții la fel de mari deși a rămas acasă, în mica urbe unde e mereu numai zi sau numai noapte și bărbații au gust de igrasie și de untură, să-și însoțească și apoi să-și îngrijească mama (care a crescut-o singură, acum bolnavă), se consolează cum poate, trăindu-și neînsemnata existență printre rochiile pe care le reface la mașina ei de cusut Singer și visând la o dragoste ca-n filme, până în ziua în care va fugi în Antarctica cu un biolog explorator norvegian.
Mereu una lângă cealaltă de-a lungul anilor, când privesc luna, când nasc, își cresc ori își leapădă copiii, când își îngrijesc sau își îngroapă părinții, dar mai ales când se îndrăgostesc, când iubesc, când toată ființa lor se pregătește de zbor, la prima atingere, la primul sărut, la primul dans, la prima penetrare, la fiecare prima dată cu adevărat importantă din viețile lor de femeie, dar și la eșecurile lor răsunătoare, cele două își leagă implacabil extraordinara viață una de cealaltă, vii mereu și moarte mereu, două fete care au învățat împreună limbajul iubirii, exersând seducția numai pentru ca totul să fie perfect pentru bărbatul pe care-l iubesc (mai apoi tălmăcind împreună indiferența, abandonul, trădarea și singurătatea), cu toate mărturiile documentate despre forma, culoarea și mărimea primului penis atins, dar și despre descoperirea vaginului și pofta de a vârî în el toate cele cunoscute ori necunoscute, convinse că are să se producă alchimia, urmată de toată mirarea ovarelor și a uterului explodate înăuntru înainte să fi aflat de existența lor, numai pentru ca apoi să aducă vină, rușine și dezamăgire, venite însă la pachet cu toată durerea și plăcerea lumii…
Excelentă scena exuberantă a adolescentelor care se îngăduie și se învață cu răbdare una pe cealaltă, infinit dulci în stângăcia curată a neînceputului, o scenă de castitate la superlativ îmbrăcată în cea mai firească vinovăție complice pe care o creează curat/murdar în jurul atât de râvnitei virginități a trupurilor lor fragede și pline de dorință, în timp ce înțeleg cum toată dragostea din lume depinde de un exercițiu atât de mecanic și de vulgar (bagatelizând fermitatea trupului de mascul și prima experiență sexuală), scena în care fiecare dintre personaje capătă un contur distinct.
Tot spectacolul este o încercare reușită de punere în pagină împreună a vieților lor care se desfășoară adesea în paralel, la distanță, ținute laolaltă printr-o intensă corespondență în cea mai sacră intimitate și povestite pe vocile lor pertinente, în partituri consistente care le pun foarte bine în valoare și le individualizează calitățile. Excelentă Mihaela Velicu în monologul femeii strivite de toată geografia și energia locului care a fost atât de puțin generos cu destinul ei, dar și în scena din ambulanța cu care-și duce mama la spital, răbufnind la superlativ în ruga ei disperată către Dumnezeu, cerșind dragostea într-un exercițiu matur plin de revoltă, dorință, candoare, umor și autoironie. Aida Economu debutează emoționant în monologul despre moartea balenei în care își dezvăluie toată durerea pierderii tatălui, venită la înmormântarea lui împreună cu un soț pe care nu-l iubește și de care o leagă doar copilul și câinele, o femeie a cărei împlinire doare prin fiecare por și care nu va pregeta să se arunce în brațele unui alt bărbat, cules din întâlnirile literare ce o ajută să treacă peste melodramele fiecărei zile. Foarte solid dezvoltă, scenă cu scenă, paginile din jurnalul în care încearcă să mai îmblânzească sentimentul de groază al îndrăgostirii de Ulise, inteligent intercalate cu scrisorile Blancăi plecată după Klaus în Antarctica. Dar mai ales paginile de renunțare…
Eșecurile lor în dragoste sunt întrerupte cu dibăcie de complicități vesele între cele două prietene, actuale (camuflate, spionând în încercarea de recuperare a identității Blancăi) sau din amintirile lor de fetițe care se leagă pentru totdeauna în vise împărtășite în lumina lunii. În iluzii despre barbați care le vor cuceri, le vor iubi, le vor trăda și le vor abandona. Una în brațele celeilalte, ajutându-se la greu (excelentă scena travaliului și a nașterii), ferindu-se totuși, în ciuda remarcilor savuroase și tranșante despre barbați, să le caute până la capăt vină sau scuze. Pe care le-au scris poate numai pe ciorne și le-au ținut în vitrină, după vitralii, la căpătâiul credinței lor oarbe în iubirea adevărată (foarte pertinentă scenografia Ioanei Pashca, ce semnează și lighting design-ul spectacolului), acum mototolite și aruncate în toată scena plină de extraordinara lor viață, strivindu-le cu demnitate în pași de dans (și ei bine îndrumați de coregraful Ștefan Lupu) sub încântătoarelearcușuri, claviaturi și saxofoane ale lui Cezar Antal (mare bravo!).
Două femei. Unul și același buric al pământului prin care se leagă miliarde de destine într-un singur cordon ombilical ce hrănește grijuliu generație după generație. Nevoită apoi să se prefacă, să interpreteze drama sinelui numai pentru că a fost condamnată și condamnă la rândul ei la viață. O verigă trofică a evoluției dotată cu mai multe lacrimi cu care nu se grăbește niciodată să plângă în fața celorlalți, pentru că o să aibă timp tot restul vieții. În tăcere, pe ciornă, departe de ochii lumii. Până când tot ce a fost întotdeauna acolo, înăuntrul ei, va înceta să mai fie: o fetiță. Fetița pe care o va înghiți fără să-și dea seama femeia, în timp ce se va strădui să traverseze granița între trecător și definitiv.
Doar prietenia poate face lumea asta un loc mai bun pentru ele. Acceptarea necondiționată a celeilalte, cu tot întunericul lor, cu toate alegerile lor greșite, pe care le-au făcut numai pentru că erau îngrozite de atâta sfârșit.
Dintre paginile de ciornă și de manuscris ce nu vor vedea niciodată lumina zilei ale acestor două femei, care-au inundat scena Sălii Mici a Naționalului și scena vieților lor triste ce încă-și mai revendică autorul, rămân în istorie doar paginile corectate, periate, emoționante, legate între coperțile unei vieți romanțate, ca oricare alta, acum dramatizată, pe care fiecare o va citi cum se va pricepe mai bine într-o altă seară de teatru. Pentru a mai așeza încă un tom pe un raft precis în biblioteca sufletului lor.
Extraordinară viață!
P.S. Tele-enciclopedia, surpriza documentară pe vocea Irinei Margareta Nistor (!)
„Extraordinară viață” de Mariano Tenconi Blanco, Traducerea: Teodora Petre
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Mică
Regia: Teodora Petre
Scenografia și lighting design: Ioana Pashca
Coregrafia: Ștefan Lupu
Muzică originală: Cezar Antal
Video: Andrei Boncea
Grafică afiș: Mihai Băncilă
DISTRIBUȚIA
Blanca: Mihaela Velicu
Aurora: Aida Economu
Voice-over: Irina Margareta Nistor
Luciana Antofi 