Bună ziua, cazați cumva câteva povești de viață?
Din recepția unteatru se răspunde categoric afirmativ: la 203! Și oaspetele poate să-și scaneze liniștit biletul ori să-și valideze cardul de spectator pentru o seară reușită de teatru, în suita care va revela debutul regizoral al actorului Andrei Huțuleac. Și cea mai recentă premieră pe scena unteatru.
O seară de bună dispoziție, în care are să afle, printre lacrimi de râs, dar și cu ceva frisoane pe șira spinării, cum anume se (de)construiește intimitatea. Între două suflete, captive într-un împreună în care sunt nevoite să se însoțească. Unul cu altul și laolaltă cu celelalte. Din obișnuință, din indolență, din obligații, de nevoie. Să fie în rând cu lumea. Să dea piept cu ea. De ochii sau numai de gura ei, forțând limitele acceptării, nespusului, potolirii, înăbușirii, înfrânărilor și reprimărilor intime de orice fel, mereu sub amenințarea unei izbucniri violente ale eului trecut adesea sub tăcerile cele mai zgomotoase. Ca să dea bine.
203. Legătura neștiută dintre un bărbat conservator (ce se trezește mahmur dimineața, lângă o prostituată cu care și-a petrecut noaptea, puțin înainte de sosirea soției, fără posibilitatea de a se replia), o actriță din Marea Britanie nominalizată de Academia Americană la premiul cel mare (sosită împreună cu partenerul ei de viață în capitala mondială a filmului pentru ceremonia de decernare a mult râvnitelor trofee) și două cupluri prietene la finalul unei noi vacanțe nereușite împreună.
203. Numărul unei suite de hotel ai cărei pereți și-au ciulit urechile de-a lungul unui timp în care jaluzelele s-au tras și ele discret peste ferestre, ca niște pleoape grijulii ce caută să ferească privirea de secretele unor povești intime de viață și să adăpostească totodată visele cele mai îndrăznețe ale celor ce au trecut pe aici. Mari adevăruri dureroase rostite cu zâmbetul pe buze de câțiva dintre vizitatorii ei printre hohote de râs eliberator în cei nu foarte mulți metri pătrați care transformă inteligent (câteva obiecte de decor specifice – pat, măsuță, două scaune, valize, două uși și promisiunea unei băi (!) – amplasate pe câteva linii imaginare care delimitează spațiile suitei până în proximitatea spectatorilor) mica sală de teatru din Sfinții Apostoli în camera 203 a Hotelului „Beverly Hills” din Los Angeles.
Pe un text care surprinde savuros subtilitățile traiului în comun (piesa lui Neil Simon din 1976, „California Suite”), actorul Andrei Huțuleac își ia inima-n dinți și o mână de prieteni actori de braț și pornește în prima lui aventură teatrală regizorală, descompunând cu răbdare mișcările de care sunt capabile piesele angrenate să împingă dramatic înainte mecanismul numit împreună, fără să bagatelizeze utilitatea vreuneia dintre ele, cătând doar să le găsească în fiecare și să le scoată la lumină, să le arate și să le ungă discret cu tot ce e recognoscibil și universal valabil cât să emoționeze și să convingă.
Cei patru actori plini de energie (Dan Rădulescu, Corina Moise, Nicoleta Hâncu și Sorin Miron) desenează și dezvăluie cu răbdare cele nouă personaje, prinse unele cu altele într-o misiune de căutare a indiciilor intimității azvârlite ca din întâmplare prin 203, fără pretenția deslușirii misterelor, lăsate inteligent în seama spectatorului, condimentată însă suficient cât să-i surprindă aromele dar să nu distrugă vreo clipă gustul familiarului. Și reușesc, cu mult adevăr, să construiască senzația relaxantă a stării de bine pe care o provoacă întotdeauna convenționalul regăsirii în situațiile din scenă.
Mâna actoricească a lui Andrei Huțuleac își pune decisiv amprenta (chiar și la propriu!) asupra fiecărui act. „California Suite” e un spectacol de actorie. Mizează totul pe jocul celor patru actori, care interpretează roluri diferite în cele trei părți ale spectacolului. Și câștigă. Printr-o echilibrare pertinentă a energiilor lor, după o interogare activă a posibilităților lor tehnice, de mișcare, rostire și relaționare. Deși în registrul comediei, structura piesei și alegerile regizorului le permite fiecăruia dintre ei să-și pună în valoare calități și în alte registre dramatice. Fără să ne bage degetele în ochi.
Spectacolul are un look/mood very eighties. Și un crescendo de bun augur de la zâmbet la hohot, pe care Andrei Huțuleac l-a condus cu grijă. Intuiția lui de actor a funcționat foarte bine. A renunțat la prima scenă din actul I al piesei lui Neil Simon, pentru a începe spectacolul cu cea de-a doua, mult mai generoasă pentru ideea spectacolului și demersul lui artistic.
Așa că îi descoperim mai întâi pe „Vizitatorii din Philadelphia”, într-o mostră de comic clasic (de situație, de moravuri, de limbaj, de caracter, all together), foarte bine dozată încă din text pentru a dezvălui premizele unei comedii oneste. Ai cărei autori sunt Dan Rădulescu și Corina Moise, într-o scenă conjugală savuroasă, care plimbă familiarul cuplului între șampanie și closet, obișnuință și spontan, încredere și trădare, într-un test de tatonare a temelor fundamentale ale traiului în comun pentru actori și spectatori deopotrivă. Cu „mortul” în scenă (prostituata primită de Marvin în dar de la fratele său Harry, care zace inconștientă în pat), integrat în povestea acestui cuplu pentru a o dezintegra până la esență. Dan Rădulescu, efervescent, jovial, împăciuitor și fals supus susține cu succes un scurt și intens delir al minciunii sub care caută să-și ascundă infidelitatea omul de afaceri conservator, de vârstă mijlocie, Marvin Michaels, deschizând un cerc vicios al dezvăluirii tainelor care au traversat până acum viața alături de soția sa Millie. O Corina Moise sigură pe ea, care jonglează lejer între naivitate și tandrețe, autoironie și sarcasm, accese de furie abținută, răbufniri dintre cele mai violente și un calm excelent disimulat prin care-și recâștigă puterea și caută să aducă echilibrul, aducând abil la suprafață toate straturile de emoție pe care trădarea le scoate cu sfredelul din adâncurile sufletului femeii înșelate.
Temele mai grele din punct de vedere dramatic sunt încredințate în a doua parte a spectacolului Nicoletei Hâncu și lui Sorin Miron, „Vizitatori de la Londra”. Diana Barrie, excelent articulată de Nicoleta Hâncu, este o actriță britanică nominalizată pentru prima dată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un film britanic independent, onoare ce i-ar putea reînvia cariera dar pe care știe sigur că nu o va atinge niciodată. Nicoleta Hâncu se pricepe să o poarte elegant pe Diana în lumina reflectoarelor care altfel îi aduc atâta dezamăgire și disperare când se sting. Asumând și integrând inteligent în jocul Dianei marele preț al succesului care trebuie plătit, Nicoleta Hâncu reușește să umple scena, la propriu și la figurat, în timp ce se pregătește pentru momentul covorului roșu. Starea ei de spirit fluctuează precis de la speranță la panică și disperare, fiind ajutată coerent în joc de partenerul ei de scenă, un Sorin Miron dezarmant de nonșalant căruia i se potrivește mănușă rolul de soț de conveniență al Dianei. El îi dă viață cu umor lui Sidney Cochran, anticarul gay, certat cândva cu legea, care a devenit din ce în ce mai discret cu privire la sexualitatea lui, pe care o ascunde priceput în acest mariaj de fațadă. Prin natura textului și a contextului, dar și atent mânuiți, cei doi au ocazia, separat și împreună, să alunece mult mai dur pe tăișul lamei comediei, căzând când de o parte când de alta a lui, într-o zonă de umor negru foarte bine exploatat despre alte fețe ale intimității, care taie câte o bucată mai apetisantă dramatic ce riscă să-ți stea în gât.
Totul este „salvat” în ultima parte a spectacolului când cei patru actori se regăsesc în alte două cupluri, „Vizitatorii din Chicago”, respectiv Dr. Chauncey Gump și soția sa Lola și Dr. Willis Panama și soția sa Bettina, din nou împreună într-o vacanță care le va revela disfuncționalitățile din propriile cupluri, dar și pe cele din interacțiunile cu ceilalți, o solidă și savuroasă scenă de comedie în care fiecare dintre actori se relevă într-o lumină nouă, într-un carusel energetic pe care învârt cu pricepere, cot la cot, măștile intimității și ale tranziției către intimitatea socială, exploatând savuros ciocnirea violentă între conflictele interioare ale fiecăruia.
O comedie onestă despre virtuțile și vulnerabilitățile noastre. Despre soliditatea construcției sinelui și pertinența cu care-l aruncăm în social. Despre plăcerile pe care ni le refuzăm, despre visele pe care uităm că le-am avut și altele pe care uităm să le mai naștem. Despre suferință, despre durere, despre sacrificiu, despre acceptare și resemnare. Despre relațiile de putere într-un cuplu. Despre nevoile fiecăruia și nevoile celor doi împreună. Despre mărturisiri dar mai ales despre cele mereu tăinuite, din grija de a nu-l răni pe celălalt sau doar din teama de a nu rămâne singur.
Despre secretele pe care două suflete le construiesc, fără să vrea, împreună, luptând apoi să le ascundă cu grijă de ochii lumii într-o cutie a secretelor ce-i ține captivi în misiunea de bună pază. O cutie a Pandorei care ar face mai bine să rămână pentru totdeauna cu capacul închis, înainte ca toate relele intimității să scape și să se împrăștie, înfricoșătoare, pe pământ. Sau doar într-o cameră de hotel. Poate chiar 203.
Camera unei misiuni îndeplinite.
„California Suite” de Neil Simon, Traducerea: Tudor Lucanu
unteatru
Regia: Andrei Huțuleac
Costumele: Ariana Presan
Decorul: concept colectiv
Light design: Alex Medveghi
DISTRIBUȚIA (în ordinea apariției):
Dan Rădulescu
Corina Moise
Nicoleta Hâncu
Sorin Miron
spectacol oferit de Kaufland România
Mulțumiri: Carol Ionescu, Marian Pălie, Alin Florea
Luciana Antofi 