„…comic, comic, comic, comic, tragic”. Sau cele patru surori erau trei…
Anton Pavlovici în culise. Americane.
Un drum în cinci sarcastice indicații/reper despre teatrul din spatele teatrului sau un spectacol despre condiția artistului (actor, regizor, ș.a.) și a industriei spectacolului în general la capătul unui drum de 100 de ani după lansarea în cursă ale celor trei surori. N-au ajuns la Moscova. Dar au mutat piatra de hotar a viselor lor mult mai departe, pe dealurile Hollywood-ului. Aici și acum Cehov se cere comic și e musai să fie servit pe gustul publicului. Și al finanțatorului, c-așa e-n showbiz…
Din culisele azi-ului totul se vede altfel. Dar un altfel care nu și-a uitat esența, un altfel care valorifică inteligent originea universalului, genial anticipat în textul dramatic și demonstrat în felul în care a câștigat lupta cu timpul, cu vremurile și cu schimbările radicale de décor pe care acestea le-au adus în lumea teatrului. Așa arată și în culisele unui text american contemporan semnat de Jane Martin, „Anton in Show Business”, premiat în 2001 de Asociația Criticilor de Teatru American. Baza celui mai nou spectacol pe care Ștefan Lupu l-a montat recent pe scena Sălii Atelier a Teatrului Mic.
Acțiunea principală a piesei se focusează pe idealurile a trei actrițe dintr-un orășel american care se întâlnesc la un casting pentru spectacolul „Trei surori”. În jurul lor se construiește o poveste înduioșătoare și pertinentă deopotrivă despre jungla în care arta e nevoită să supraviețuiască astăzi și lupta continuă pe care trebuie să o ducă fiecare dintre cei ce o slujesc pentru a ieși la lumină înainte să fie devorați de prădătorii care amenință la tot pasul.
Ștefan Lupu reușește o radiografie-rezumat a industriei showbiz-ului. Cu zâmbetul pe buze și totuși cu o înduioșătoare strângere de inimă care traversează subtil întregul spectacol, fără prețiozități inutile, exploatând la maximum subtilitățile textului lui Jane Martin, plin de stereotipii savuroase. Pe ele construiește solid personajele cu fiecare actor în parte, păstrând mereu un echilibru intenționat fragil între jocul lor și accentul pe care-l mută lejer pe subtemele pe care le propune, apăsându-le butoanele potrivite pentru a găsi armonia și coerența mesajului.
Poate că e și motivul pentru care propunerea lui regizorală se dezvoltă într-un auster scenografic, ca într-un exercițiu de autoconvingere că va rămâne autorul unor repetiții pentru un spectacol care nu va mai avea loc, sperând într-o minune venită de la vreun zeu ce-și dă toată silința în salvarea artelor spectacolului. E o simplificare până la esență ce permite concentrarea atenției pe jocul actorilor și împlinește fără probleme și mesajul textului dramatic (organizarea unei audiții), cu tot Cehov-ul conținut în el, aducerea în contemporan fiind accesată just doar prin lumini, muzică și punerea în mișcare a turnantei.
Dinamizează astfel o lume pe care și-o dorește nouă din care încearcă să șteargă clișeul, banalul și stereotipiile de orice fel tocmai folosindu-se de ele la maximum, într-o complicitate abilă cu actorii, într-o cheie sarcastică bine înțeleasă și asumată de întreaga echipă și minunat explicată publicului care-i înțelege fără întârziere intenția, lansându-se adesea în hohote de râs eliberator.
Spectacolul debutează în întunericul pe care vocile actrițelor venite la audiție îl taie cu fricile și prejudecățile aduse în spinare ori la subsuoară, pe care le ciocnesc violent una de alta în sala de așteptare, aproape de public și de așteptările lui de la Cehov, implicându-l direct în misiunea de a-și câștiga fiecare locul potrivit în această promisă construcție.
Trei surori în suferință, trei actrițe în competiție una cu alta și totuși de aceeași parte a baricadei, căutând, de pe poziții mult diferite, să se sprijine în lupta de supraviețuire pe o piață saturată de actrițe și de producții de duzină, care le justifică însă, fie și numai prin simpla prezență la audiții, rațiunea de a nu abandona lupta. Nu s-au născut la Hollywood ca visul lor să capete nuanțele vreunei nostalgii (precum celebra nostalgie moscovită), speranța lor nu are nicio împământare, e vis sută la sută pur. Ele nu se pot recupera după o decădere pentru că nu au fost niciodată prea sus, ci par să se fi prins în viață în pariul de a-și construi o identitate nouă pe care speră să-l câștige într-o bună zi. Cele care nu au bani de intervenții chirurgicale estetice se consolează visând la ele într-o petrecere în pijama, amintindu-și slujbele îngrozitoare în care sunt nevoite să se angajeze noaptea pentru ca ziua să joace în piese de rahat. Și gratis…
Excelentă Mihaela Rădescu, o Casey autoironică ce s-a visat întotdeauna Mașa dar nu-și poate depăși condiția de Olga, expusă etichetărilor atât de des întâlnite în această profesie, trimisă într-un gen anume pe care nu-l poate depăși în lipsa unei șanse reale de a demonstra contrariul. Ea explorează cu pricepere drama personală a personajului (o femeie care a trecut prin cancer și și-a pierdut un sân) care i-a asigurat puterea și încrederea în sine în ciuda handicapului evident, aducându-i maturitate emoțională și profesională (pe care Mihaela Rădescu le dovedește din plin în rostire și gestică, dar și în felul în care-și construiește relațiile cu fiecare partener de scenă) pe care însă nimeni nu pare să se grăbească să le folosească. Și totuși singura dintre cele trei în stare să dea pe deplin piept cu încercările profesiei, dispusă să primească orice provocare și să-și joace șansa cu răbdare, oricât de ridicolă ar fi propunerea care i se face, fără să-și ascundă însă revolta față de cererile pe care le găsește aberante. O recomandă vârsta, eșecurile și experiența sexuală (!).
E însoțită îndeaproape de un fel interesant de Irina a Oanei Pușcatu (în cealaltă distribuție Irina Velcescu), cea mai aproape de caracterul cehovian, o Liz entuziastă, plină de optimismul tinereții și descoperirilor de tot felul ca o actriță la început de drum, de o credibilă naivitate, aproape duioasă pe alocuri, și o infinită disponibilitate de a se face plăcută ca să fie băgată în seamă, știind precis că doar insistând prin orice mijloace la fiecare personaj implicat în procesul de selecție ar putea fi distribuită. Încă în faza de admirație până la idolatrie, ea poartă însă în valiză povara trădărilor și abuzurilor la care a fost deja supusă și pe care se chinuie să le alchimizeze în ființa veselă şi spontană care se afișează lumii, inventând speranţe pe bandă rulantă și arzând de dorinţa de a se devota unei cauze şi de a crede în ea.
Pentru cele două garantează Mașa Ruxandrei Enescu, sora cea mare care a pus o vorbă bună pentru ele (că doar a fost și ea odată atât de jos în lanțul trofic), personajul principal al spectacolului. Ruxandra Enescu își acordează lejer rostirea, gesturile și mișcarea scenică la această Holly infatuată, plină de ifosele de divă (așa cum le-a învățat, la rândul ei, din comportamentul altor vedete populare din industrie), beneficiind de poziția de putere pe care i-o garantează rolul și statutul, din care-și strivește fără pic de milă colaboratorii, descotorosindu-se ușor de oricine i se poate așeza ca obstacol pe calea succesului. E Mașa doar pentru că poate. Inclusiv să dea vina pe Univers pentru decepțiile ei. Dar este și conștientă de lipsa ei de talent, motiv pentru care își joacă abil bruma de putere câștigată prin popularitatea dobândită în televiziune, sperând să reziste printre vulturi și lupi și să-și ascundă nepriceperea printre nepriceperile altora.
Chiar și ale celor trei regizori, angajați/disponibilizați pe rând pentru a monta spectacolul în care s-a autodistribuit în Mașa. Bogdan Talașman ne dezvăluie cu multă flexibilitate chipuri ale regizorului de azi. Debutează în forță cu britanicul Ralph și replicile lui clișeistice, între care e strecurată abil „…comic, comic, comic, comic, tragic”, indicația regizorală ce-și va pune amprenta pe întregul spectacol ca premiză a cvasi-posibilului reușitei artistice din perspectiva unei încercări neasumate de a da lovitura înainte de a avea vreo idee conceptuală. Un tip arogant, cu o structură megalomanică de sine umflată tocmai de genul ăsta de indicații regizorale (excelentă scena exercițiului de improvizație, minunat atacat de Mihaela Rădescu), și de cereri metaforice precum „și te-ai dus!… ”, care-i va aduce până la urmă și concedierea. Pentru a-l introduce în scenă pe exuberantul Andy, prototipul tânărului regizor american, superficial până la durere, un șmecheraș gălăgios cu șosete galbene ce râd strident de sub sandalele care-l poartă prin scenă pe ritmul facilului, îngroșat până la ridicol. Rapid ieșit din ring el îi va face loc lui Wikewitch, intensul regizor polonez autoînscăunat Dumnezeu (foarte bun în monologul din scena repetiției cu Holly), care va trebui să conducă în cele din urmă tristețile acestor trei surori. Pe care poate doar apariția lui Ben, Verșinin-ul unui simpatic Radu Zetu (cântăreț de country, un cowboy fără strălucire, dar cu destule pretenții) poate să le mai dinamiteze.
Visele celor trei surori sunt întrerupte abrupt de producătoarea Katarina Todorovskaia rămasă fără finanțare, o Claudia Prec împinsă într-un ridicol controlat, cu mare priză la public, prin care augmentează defectele producătorilor din domeniu (lăudându-se cu repertoriul unui teatru care se vrea novativ și care propăvăduiește chintesența și relevanța contemporaneității…).
Cu toții artiști cvasicunoscuți care se zbat printre eșecurile vieților și profesiilor lor, purtate cu demnitate în valize în lungile voiaje de orbecăială către succes, pierduți cel mai adesea în lupta pentru accedere, preocupați aproape exclusiv de construcția imaginii de sine, înfierați fără scăpare în lipsa lor de originalitate sau de șanse, sub tunurile companiilor care finanțează cu dispreț micile lor proiecte și a publicului care-i mută fără milă de colo-dincolo, așezându-i vremelnic pe câte o poziție mai generoasă într-o ierarhie care se poate schimba oricând. Și care pregătesc pentru final o consistentă bucată de Cehov pentru care s-au pregătit în cazne până acum. Spectacolul din finalul spectacolului din spatele unui spectacol pentru care au plătit cu viețile acestor personaje chinuite.
Pentru ele viața nu s-a sfârșit încă.
Să fim. Nu să spunem că suntem.
Nu e bun pentru Cehov profesionalismul ăsta. Să eviscerăm. Să dăm pielița la o parte. Apoi să lăsăm să cadă cortina.
„Cehov in show business” după „Anton in Show Business” de Jane Martin, Traducerea: Ruxandra Enescu
Teatrul Mic, Sala Atelier
Regia: Ștefan Lupu
Scenografia: Silvia Horobeanu
Producător delegate: Arti Trandafir
Regia tehnică: Laura Mihaela Dumitru
Light design: Roxana Docan
Video design; Ovidiu Cristache
Sound design: Dan Vasile
Mecanisme scenă: Vasile Cristache
Sufleor: Cristian Radu
Credit foto: Bogdan Catargiu
DISTRIBUȚIA
Holly: Ruxandra Enescu
Liz: Oana Pușcatu / Irina Velcescu
Casey; Mihaela Rădescu
Kate: Claudia Prec
Ben: Radu Zetu
Andy, Ralph, Wikewitch: Bogdan Talașman
Durata: 1 h 50 min
Luciana Antofi 