Alb.
O plajă pustie într-un univers nelocuit. Sau o plajă nelocuită într-un univers pustiu.
Semne albe însoțind zgomote albe dintr-o dragoste fără sunete într-un promis anotimp alb. Îngânate doar de mare, într-o infinită abținere din care se revarsă ritmic pe pământ cel mai sfâșâietor strigăt de disperare: după viață. Așa cum se construiește ea din amintiri de lut, sfărâmate vremelnic în nisipurile de pe faleza plină de speranțe în așteptarea unui alt val care să se spargă de mal. Și să-i spele în taină rușinea oricărei îndrăzneli. Un val din memoria altor anotimpuri, din care și-a adunat acum laolaltă toate culorile pentru a încerca să facă lumină. Cu respirația tăiată și urechea lipită de liniștea prefăcută a mării, ce tace parșiv și face un pas înapoi după fiecare răbufnire. Încă o retragere, ca după fiecare nou avânt din fiecare anotimp petrecut împreună. Ca să aducă aminte.
De sub părul lui alb, încă un castel de nisip, ridicat cine știe când pe premize blonde, castanii ori brunete, scormonește printre memoriile firelor de lut risipite de-a lungul țărmului după culorile furtunilor de care-și mai aduce aminte, poate deja pierdute, dimpreună cu turnurile ce i-au străjuit odată promisiunea, în resemnarea că marea are să rămână într-o zi liniștită pentru totdeauna.
El e Henry. Nu oricare Henry. E Gheorghe Visu în rolul eroului din „Cenușa”, spectacolul montat de Toma Dănilă la Point după piesa de teatru radiofonic „Jăratec” a lui Samuel Beckett (tradusă de Ania Tudoran-Dănilă). Frumos, pertinent, vertical. Peste linia orizontului cunoscut, la margine de mare și de univers, unde teatrul își face loc prin emoție și tâlcuri. Deslușite la ușa sobei din care jăratecul trimite lumină caldă peste albul cenușei care amenință să-i înăbușe existența. Și reușește.
„Cenușa” este un mare spectacol mic, genul acela simplu, cel mai greu de obținut. Care țintuiește, care transformă. E concentrare de energii, e împărtășire absolută, e esență. E foc stârnit din vâlvătaia jăratecului care și-a găsit drum să răzbată de sub cenușa dramatică a unui fel de teatru care nu are să se stingă niciodată.
Un absurd uman ca oricare altul scrijelit pe un palimpsest. Viață peste viață peste viață, așternute abil în cutremurătoare straturi de efemer. Întru veșnicire. Un țărm mereu pustiu în căutarea unei insule care să-l așeze la mijloc, inventându-i o parte și alta a golfului, ca să aibă umbră sau lumină, după plac și nevoi teatrale. Aici este avantajul lucrului unui actor-regizor cu un mare actor. A fost nevoie doar de marea proiectată pe fundal și de sunetele ei misterioase care să le însoțească aventura, pentru ca mesajul lor să capete consistență și să lovească în moalele creștetului spectatorului.
Un bătrân în suferință, dansând abil între realitate și vis, îmbrăcând orice absurd în firesc, până când logica cedează în fața emoționalului. Un mare actor care-și folosește toate atuurile într-un personaj complex, atent descompus în gestică și mișcare, în care prelungește ludic tulburările privirilor, complice rostirii reținute și rotunde îmbrăcate de inconfundabila voce nazală a lui Gheorghe Visu, îngânată de mare într-o complicitate narativă capabilă să creeze coerență unui text dinadins incoerent pe alături ori anume dezordonat temporal pentru a te cuprinde. Cred că forța spectacolului lui Toma Dănilă rezidă tocmai în felul în care-și vinde fragmentele și frânturile de gând pentru a te coopta în deslușirea marii enigme.
Gheorghe Visu face posibilă marea-personaj, pe care o încorporează în eroul lui, o înoată de-a lungul și de-a latul scenei, a timpurilor, ori poate numai caută să încapă mai bine în ea și în Universul care-i ia locul în proiecția de pe fundal. Nu doar el. El cu toate poveștile pe care le tălmăcește pentru a ne agăța cu disperare de viață într-o biografie posibilă. Cel mai mult o acordează la sunet și la tăcerile cu subînțelesuri, un fel de tâlc comun al răscoliriii flux-reflux necontenit de emoții ce cată să se armonizeze unele cu altele, inundând scena și micuța sală de la Point în care se aude precis muțenia spectaorilor ce caută să-și țină suflarea pentru următoarea provocare.
O realitate care-și scrie visele prin mâna acestui iscusit bătrân pentru a le putea năzui mai târziu. Ori vise care cată să-și aducă aminte fărâme din jurnalul realității trăite pentru a-și întemeia nezădărnicirea unor suflete. Cumva nu e absurd, nu e patetic, e un firesc cumsecade, un natural de o simplitate implacabilă, pe care numai un mare actor o putea astfel desăvârși. Un Henry care se agață cu penița de o lume albă cu o clopotniță albă ce slobozește zgomote albe de sfârșit peste o mare suferință îmbrăcată într-un halat stacojiu. Doar steaua Vega din constelația Lira toarnă un pic de verde, ca pentru-nmugurire, peste toată neculoarea asta serioasă, răstită atât de provocator și de reținut deopotrivă. Să așternem cuvinte pe paginile albe. Să le ștergem. Să rescriem iar și iar povestea.
Trebuie să gândești, trebuie să te prinzi, să alegi mereu cele albe de cele negre, pentru că din toate tonurile astea de gri se construiește precis o coloană vertebrală pe care are să se așeze o viață. De fapt câteva, unele peste altele. A unui fiu care încearcă să-și aducă aminte. A unui tată întors din morți numai ca să fie cu noi. A unui copil pierdut în neant. A tuturor corpurilor înghițite și întoarse Universului și negăsite niciodată numai pentru a nu ne lăsa să ne oprim din căutat. Și din strigat, pentru că trebuie să fim auziți ca să ni se poată răspunde… Evitând abandonul și trăindu-ne rădăcinile din toate glasurile strămoșilor care ne cheamă fără încetare din mare, în timp ce consemnăm în jurnalul de trăiri, poate chiar cel al personajului scris Bolton, vorbind întruna ca să nu li se mai audă durerea, ascunsă într-o stringentă nevoie de maculare. De scrijelit în tot albul ăsta promis, de care nimeni nu pare să-și fi dorit să se fi atins vreodată. Din pudoare. Din durere. De frică.
Pagini albe pe care Henry așterne cuvinte scrise și vorbite, jonglând cu verbele de mișcare, amușinând emoții, căutând starea și încercând s-o reprime sub toată revolta cuvenită acestei deșertăciuni. Cu un infinit respect față de lucrurile despre care nu se poate vorbi. Interesant cum scrie actorul mai ales tăcerile, prin necuvinte și gesturi cu care cată să îmbrace absențele ca să nu se facă resimțită vreo rupere de ritm și totuși cu o mare migală pentru pauzele de rostire și gândire pe care pare că le mângîie pe ceafă cu îngăduință. Iertând și iertându-se, căutând să înțeleagă și să explice personajul și tragismul lui, dezvăluindu-i regretele fără să-l copleșească de patetisme.
Intenția lui Toma Dănilă de a rămâne în tonul ăsta rezervat e împlinită de apariția amintirii soției, o excelentă Ana-Ioana Macaria care punctează decisiv în scurta și intensa scenă a celor doi relațiile umane și ancorarea lor în jurnalul personal, bruma de yin de care are nevoie tot yang-ul ăsta pentru a-și împlini fiitul și a completa povestea cu bucățile narative lipsă, fără cea mai mică urmă de dulcegărie, cum îi șade bine oricărei memorii demult asumate. Suflete ce proiectează ori care doar își aduc aminte de vreun împreună, prinse în menghina timpului între trecut și viitor, strânse de puterea unui prezent care nu se știe cui aparține.
Suflete pierdute. În neatingeri. În necuvinte. În neprivire. În valuri. În neant. Copii și părinți absenți din propriul arbore genealogic. Poate de pe aceeași ramură, care geme acum în gerul alb sub greutatea poverii amintirilor înghețate, ca din întâmplare, în scrisori către viitor ori în jurnale autobiografice. Poate doar din literatura absurdului unor suflete condamnate la viață literară și teatrală și la întrebări cu răspunsuri albe, legând cu duioșie sub cordonul unui vechi maferlan mijlocul ultimei ierni înainte de renaștere. O pasăre Phoenix spărgând pentru a cine știe câtă prima oară coaja oului pe care oceanul primordial a aruncat-o pe mal doar pentru a se preface într-o zi în cenușă, după o boală albă pe care doar medicul Holloway o mai poate trata pe câmp, prin amintiri și prin pagini, cu vreun ser de gheață injectabil ori cu vreo pastă corectoare prin care poate șterge, cât ai clipi, litere, gânduri și destine.
Frumos. Simplu. Curat. Alb. La lumină.
Fie chiar o lumină de lună stinsă încă înainte ca privirea să plece. Ori care a luat-o dinadins înainte ca să-i poată netezi drumul spre o pieire ce nu știa că va să-i calce curând. pe urme. Povești peste care sunt scrijelite, din vreme în vreme, alte și alte povești către lume.
Poate o lume albă. Cu clopotniță albă. Într-o noapte senină, albă, de iarnă. Locuind nelocuitul. Părăsind locuitul.
Niciun zgomot. Doar cenușa. Jar care moare visând la un licăr. Tăciuni de tăceri și neliniști.
Și marea.
Și alb.
„Cenușa” de Samuel Beckett, Traducere: Ania Tudoran-Dănilă
Point
Regia: Toma Dănilă
cu Gheorghe Visu şi Ana-Ioana Macaria
Luciana Antofi 