Teatrul. Niște adulți care țipă unii la alții într-o încăpere cu trei pereți.
De pe cel de-al patrulea, urechile se ciulesc cu mirare să le prindă și să le înțeleagă revolta, în timp ce ochii cată să-și potrivească privirea pentru a primi o nouă provocare. Din noua eră Cehov. Cred că cel mai revigorat dramaturg din istoria teatrului universal, tot mai vizitat și revizitat de slujitorii Thaliei din toată lumea după scurgerea secolului care i-a validat deja nemurirea, Cehov continuă să fie jucat sau reinterpretat cu sălile pline, inclusiv în spectacolele din repertoriul Naționalului bucureștean.
În chip ciudat (în condițiile în care se așteaptă o premieră cu „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu la Sala „Ion Caramitru”, iar de jumătate de an se joacă la Sala Pictură și „Stupid Fucking Bird” de Aaron Posner, o altă variațiune pe aceeași temă în regia lui Răzvan Oprea), încă un altfel de Cehov, de data asta hollywoodian, și-a făcut loc pe scena Sălii Studio a Teatrului Național „I. L. Caragiale”. „Casa de la țară” de Donald Margulies, tradus, tălmăcit și pus în scenă de Claudiu Goga, este o variantă americană a unui „Pescăruș” remix cu teme și arhetipuri din „Unchiul Vanea” și „Livada de vișini”, prin care Margulies încearcă un omagiu spiritului lui Cehov iar Claudiu Goga îi asigură prezența constantă în scenă, dar și asimilarea nepretențioasă într-o poveste contemporană de sine stătătoare despre condiția artistului în lumea show-biz-ului, pe înțelesul generațiilor care nu au apucat să dea cu nasul de Cehov.
„Casa de la țară”. Un spectacol despre pierdere. De timp. De energie. De resurse. De iubire. De sine. Un spectacol despre condiția artistului în general și a actorului în special. Despre identitatea unor indivizi venetici în propriile vieți în numele unei așezări și stabilități artistice pe care nu știu dacă le vor afla, căpăta ori consolida vreodată.
Într-o încercare de comedie despre ce se întâmplă în culisele teatrului, Margulies plasează acțiunea piesei în casa de vacanță din Berkshires a unei familii de artiști, undeva lângă Williamstown (Massachusetts), gazda unui mare festival de teatru, un fel de Mecca al actorilor americani de film și televiziune care se întorc aici în fiecare vară să adulmece mirosul scândurii de scenă și să-și antreneze abilitățile de interpretare. Dar și un refugiu pentru mai multe feluri de întoarceri la mai multe feluri de acasă, dinăuntrul și din afara lor. Casa de la țară este o metaforă pentru anticamera unor așteptări, de la sine și de la ceilalți, pierdute în odăile unui vis din care fiecare speră că se poate construi din nou un acasă.
Scenografa Corina Grămoșteanu a mers vizual pe un fel de schiță arhitecturală, o machetă anume lăsată neterminată pentru ca Arhitectul să poată calibra spațiile propuse înainte de a-i construi ușa și ferestrele către al patrulea perete, prin care spectatorii sunt primiți înăuntru. Accesul în spațiul de joc se face din spatele scenei printr-un un hol de intrare către livingul care ocupă cea mai mare parte a acestuia, marcat de mici obiecte de mobilier vechi din lemn și flancat de o zonă de dinning în stânga scenei, cu alt tip de mobilier, din sticlă și nichel cromat, din vremuri mai noi, care dau impresia unui spațiu clădit neunitar, de-a lungul vacanțelor pe care familia le-a petrecut între acești pereți vară de vară. Acestea sunt spațiile care creează interiorul în care se petrece cea mai mare parte din acțiunea piesei, la vedere, în timp ce lateralele decorului servesc mobilității personajelor și delimitărilor scenelor în timp și spațiu: o mică bucătărioară pe dreapta, fără acces vizual către interior, cu ieșire laterală către un exterior presupus intim, spre o verandă marcată doar de prezența unui scaun, în timp ce prin stânga, din zona de dinning, se face accesul către partea de sus a casei, pe o scară metalică mare și curbată care duce spre dormitoarele în care dispar personajele când se retrag din scenele de grup.
Fațada minimalistă din fundalul decorului, luminată diferit la trecerea de la o scenă la alta, asigură pertinente tablouri grafice de exterior ale întregii case, care permit necesara precizare a timpului (fără de care nu s-ar putea înțelege pe alocuri desfășurarea acțiunilor), precum în ilustrațiile unei reviste de mondenități despre viața vedetelor, pe care, răsfoind-o, o poți deschide la pagina la care găsești celebritățile pe a căror viață vrei să pui lupa într-un anume moment din existența lor.
O revistă mondenă care conține altfel istoria unor vieţi banale ale unor personaje singure și vulnerabile, care aleargă preocupate pe lângă timp, pe lângă fericire și pe lângă viață, în timp ce chipurile lor sunt imortalizate, înrămate și expuse în casa în care se adună laolaltă fabricatele amintiri eterogene despre o pretinsă viață normală împreună. Spre a fi vândute apoi publicului drept modele de viață.
Claudiu Goga reinterpretează reinterpretarea pe care Marguilles a aplicat-o deja temelor cehoviene, construind anume un aer superficial, respirabil, tălmăcit pe limba tuturor, explicat ca la o ședință de terapie teatrală (într-un limbaj la limita cinematograficului) pe canapeluța dintr-o casă de la țară, poate chiar din mijlocul unei livezi de vișini la care urmează a se renunța, peste ale cărei ramuri înflorite se întinde încet umbra aripilor unui pescăruș nevoit să zboare cu aripile înăuntru, numai pentru a nu nimeri în bătaia puștii vreunui Treplev mai înflăcărat, un pescăruș dintr-o nuvelă pe care Trigorin nu va apuca niciodată să o scrie, un pescăruș ce se zbate neputincios în piepturile fiecăruia dintre aceste personaje rătăcite într-o livadă amenințată cu pieirea, în timp ce în scenă tronează deja sfidător lipsa unui pescăruș.
În jurul acestei absențe se învârt toate evenimentele ce se petrec pe parcursul celor trei zile surprinse în casa de vară din Berkshires a Arkadinei contemporane, Anna Peterson a Maiei Morgenstern, o actriță altădată de succes aflată la apus de carieră, revenită aici la un an după moartea fiicei ei, Kathy, la rândul ei fostă actriță de succes, doborâtă înainte de vreme de o boală necruțătoare.
Cât de prezentă poate fi o lipsă? E întrebarea de la care pleacă Donald Margulies în explorarea temelor cehoviene, sondând ingenios din această perspectivă interioarele personajelor sale pentru a le pune în relație cu propriile singurătăți, tăceri și neputințe. Și felului anume în care se poate juca această mare absență. A unui om și a unui artist. Din viețile lor. De oameni și de artiști.
Cred că cea mai fericită alegere a acestui spectacol este distribuția, foarte inspirată, fără niciun fel de element de risc. Claudiu Goga a mers pe emploi-ul fiecăruia dintre actorii pe care și i-a ales, ceea ce le oferă confortul necesar nu doar pentru a construi credibil relațiile și situațiile din scenă, ci chiar pentru a se simți excelent în pielea personajelor pe care le interpretează, ajungând astfel cu ușurință la public, mai ales că regizorul le-a mai dat jos din straiele cehoviene, alegând o cale mai facilă, mai superficială, mai contemporană de portretizare a lor.
Anna Peterson a Maiei Morgenstern e o Arkadina hollywoodiană în pantaloni, o femeie modernă, puternică și autoritară, o energie debordantă care se aruncă, fără armură și plasă de siguranță, pe tăișul vulcanicului, uneori la limita isteriei, lesne de asociat cu energia recognoscibilă a actriței, o mamă disperată care și-a pierdut fiica și care ar face orice ca să-și uite, măcar pentru o clipă, durerea, pe care o îmbracă abil în straturi de aparentă indiferență, câteva note tandre și ceva explozii de furie a neexprimatului, cum de altfel îi șade bine unei actrițe ce trăiește cu nostalgia fostului succes de care se agață disperat și din care încă se mai hrănește. Drama îmbătrânirii se așează nemilos peste tragedia personală, adaugând note stridente de disperare prin pierderile tot mai dese (de atenție, de memorie și chiar de voce) pe care le adună în tolba ei de neputințe, în timp ce caută să arate mereu în jur forță și determinare.
Și lui Gavril Pătru (un donjuan al Naționalului bucureștean, ajuns la vârsta și condiția perfectă a bărbatului cuceritor din orice poziție, dar și la maturitatea artistică necesară să joace cu ușurință seducătorul) îi vine mănușă rolul lui Michael Astor, bărbatul între două vârste, vedetă de film, dorit de toate femeile, din casă și din univers, râvnit în toate cercurile sociale, un tip elegant, dinamic, mobil, care cutreieră lumea și susține evenimente caritabile, un fermecător doctor Mihail Astrov cu sarcini de Lopahin (al cărui negoț cu cei ai casei este însă un troc figurat între câteva nopți de găzduire și faima ori transferul de notorietate asupra familiei – fiind, se pare, singurul artist încă în vogă din acest grup, capabil doar prin prezența lui aici să salveze floarea vișinilor de altădată din preajma casei și înstrăinarea metaforică a livezii -).
De departe cel mai articulat personaj din scenă (și cel mai cehovian!) este Elliot, artistul ratat, fiul Annei și unchiul lui Susie, pe care Marius Manole îl conduce inteligent prin scenă, stârnind emoții de toate felurile. E foarte greu să nu-l iubești și să nu-i plângi de milă acestui Elliot Cooper revoltat și vitregit de soartă, acest Kostea neîmplinit pentru a nu știu câta oară în cei peste o sută de ani de când tot încearcă să mai amelioreze din efectul căderii lui artistice, chiar și de la o înălțime foarte mica, actorul ratat încă blocat în Anton Pavlovici devenit dramaturg aspirant în mileniul trei, un amestec savuros și consistent de unchiul Vanea și Konstantin Treplev, altfel perfect așezabil în pagina unui cotidian în care trăiește o dramă suficient de consistentă ca să-i alimenteze răzvrătirile zilnice și nefericirea continuă deopotrivă (sora lui dispărută era singura ființă care-l înțelegea pe deplin și îl iubea necondiționat). Ca de obicei, Marius Manole se achită mai mult decât onorabil de rolul complex în care a fost distribuit, excelent asumat (mai ales după lectura piesei dezastruoase pe care a scris-o și a împărtășit-o celor ce s-au adunat sub acoperișul acestei case, respinsă pe rând, cu brutalitate, de fiecare dintre cei prezenți, din interacțiunile cu pricina rezultând câteva bijuterii de interpretare), el fiind cheia tragismelor care și-au intersectat narativul în răscrucea sufletului său chinuit (dezinteresul și respingerile repetate ale mamei, amintirea dureroasă a cumplitelor fețe ale bolii și sfârșitului tragic al surorii lui, dragostea neîmpărtășită pentru Nell, resentimentele față de Walter – atât în calitate de fost cumnat, dar și în calitate de nou rival în dragoste – și nu în ultimul rând autosabotajul), pe care se străduiește să-l liniștească vremelnic cu alcool și iarbă, zbătându-se între deziluzii, zădărnicii și deșertăciune, până la paroxism.
Rivalului și fostului lui cumnat, regizorul Walter Keegan al unui Marius Bodochi relaxat și zeflemitor (seamănă mult cu profesorul Serebreacov din „Unchiul Vanea”), ginerele văduv al Annei trecut ușor prin doliul în urma soției și consolat rapid de o tânără frumoasă, odată artist genial și el care a renunțat la teatru și a ajuns celebru făcând carieră și avere din filme pentru adolescenți (excelent ridiculizat și amendat întruna de Elliot pentru serialul „Camioane”), îi revine sarcina de a sublinia neajunsurile sacrificiilor în slujba scândurii scenei, responsabile de dramele personale pe care le traversează fiecare dintre ei. Chiar și frumoasa actriță Nell McNally, noua lui logodnică încredințată fermecătoarei Raluca Aprodu, suavă, senzuală și cuceritoare, iubită de toți bărbații și invidiată și judecată de toate femeile, o incomodă Elena Andreevna (din „Unchiul Vanea”) în care par că răsar aripile de pescăruș ale Ninei, mai ales în relația cu Elliot confesiunea către Susie, probabil viitoarea ei fiică vitregă. Susie Keegan a Cătălinei Mihai (în alte reprezentații rolul i-a fost încredințat Marucăi Băiașu) e pata de culoare necesară estompării egourilor uriașe care se înfruntă pe scenă, mezina familiei, o tânără răzvrătită și conflictuală, care se zbate între dorul de mama care s-a stins înainte de vreme, criza vârstei mijlocii pe care o traversează tatăl ei și disonanța formativă la care a fost condamnată trăind printre artiști (oameni plini de orgoliu, condamnați la drame personale care anihilează posibilitatea oricărui fel de normal), urăște actorii și studiază istoria religiilor și filosofia. Ea alternează ghiduș momentele de fragilitate cu cele de duritate și revoltă maximă, desenând prin contrast neajunsurile lumii căreia îi este captivă.
O lume care se zbate dureros între succes și ratare, într-o gamă largă de gusturi și potriviri emoționale, plătind cu vârf și îndesat prețul popularității și vedetismului prin neglijarea celor dragi, căznindu-se apoi să umple goluri din vieți ce nu vor mai putea fi retrăite vreodată în case ce nu vor mai putea fi locuite vreodată de un acasă care a trecut. Un fals locuibil cu aer de nerespirat în care se întâlnesc acasă-urile celor mai diferite vise pe care fiecare nu s-a priceput să le împlinească la vremea lor, la adăpost de privirile curioșilor, unde se ciocnesc violent toate lucrurile pe care nu și le-au spus, strivindu-i acum de după lipsa cuvintelor sau folosirea lor în exces. Biciuți de rostite și nerostite, acești intruși reușesc să zâmbească în tablouri și fotografii de familie peste care se revarsă lumina blitz-ului, cătând sclipirea necesară pentru revistele mondene ca să le vândă povestea.
Parcă la final îl aștepți pe moșneagul Firs, uitat în casa de vacanță din care toți au plecat din nou către viețile lor adevărate, cum rupe, filă cu filă, ultimul număr al celei mai populare reviste despre celebrități, peste care se vor scutura, în curând, frunzele ruginite ale vișinilor.
„Casa de la țară” de Donald Margulies, Traducere: Claudiu Goga
Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio
Regie: Claudiu Goga
Ilustrație muzicală: Claudiu Goga
Asistent regie: Patricia Katona
Scenografie: Corina Grămoşteanu
Video design: Constantin Simon
Light design: Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu
Regia tehnică: Silviu Negulete
DISTRIBUȚIE:
Anna Patterson: Maia Morgenstern
Michael Astor: Gavril Pătru
Elliot Cooper: Marius Manole
Walter Keegan: Marius Bodochi
Nell McNally: Raluca Aprodu
Susie Keegan: Cătălina Mihai / Maruca Băiașu
Data premierei: 17.04.2022
Durata: 2 h 45 min / Pauză: 15 min
Luciana Antofi 