Un zâmbet larg, fals, înfipt precis în spuma de lapte ce râde într-o inimioară în ceașca de cafea, lângă croissantul cu unt cu care îți începi ziua, la o conversație politicoasă. După niște ore de muncă, alt zâmbet la un prânz copios pe o terasă din centrul orașului îți va asigura energia necesară să-ți duci la îndeplinire toate sarcinile de serviciu care au rămas să fie rezolvate pentru restul zilei. O gustare de complezențe, o supă de mistificări, o friptură de protocolar cu garnitură de amabilitățuri și o salată de politețuri. Urmate de un desert reverențios, îți vor asigura toată nevoia de ireproșabil până la finalul zilei de lucru.
Când rolul ăsta se va încheia (îți spui, plin de speranță, în sine) și te vei putea relaxa dând jos ultima mască. La o cină adevărată, cu efemerul și eternitatea pe masă, la un pahar de vin, alături de cei dragi. Acolo unde dragostea și prietenia trec testul timpului și al intimității sufletului, atât de însetat de adevăr, de eliberare din strânsoarea măștilor pe care a fost nevoit să învețe să le poarte toată ziua. Ca să fie mai ușor.
Dar sunt oare pregătiți prietenii să te primească așa cum ești de fapt? Să vadă ce ai avut de ascuns în spatele măștilor? Chiar și când nu ești bine, s-au întâmplat chestii nasoale în viața ta și ai fost măcinat de angoase, pe care le-ai tăcut o vreme, gândindu-te să nu le pui în cârca lor, ca să-i protejezi? Sau poate, prea preocupați în ultimul timp de propriile roluri, nu au fost prea atenți, erau prea obosiți să facă legăturile necesare ori doar au uitat ce le-ai dezvăluit la ultima cină. Dar tu te bazezi pe faptul că ei știu, își aduc aminte sau au intuit. Și te porți ca și cum ar putea suporta orice, doar te cunosc!…
Spectacolul montat de Cristi Juncu pe scena Sălii „Liviu Ciulei” a teatrului Bulandra, pe un text excelent al lui de Donald Margulies, este un eseu pertinent despre singurătatea împreună. În combinațiile cele mai intime. Jucată pentru prima dată în 1998 în America, montată apoi în mai multe teatre din SUA, Marea Britanie și Canada, piesa „Cină cu prieteni” a fost distinsă cu prestigiosul premiu Pulitzer pentru dramaturgie în 2000, iar un an mai târziu a fost ecranizată (în regia lui Norman Jewison, al cărui film a fost nominalizat la Premiile Emmy în 2002), ajungând repede cunoscută spectatorilor din lumea întreagă, care s-au regăsit, măcar o clipă, undeva în această poveste universală.
Pentru că forța acestei piese rezidă în recognosibil, în profund uman, în intimitatea sufletească dezbrăcată de orice inhibiții și tăceri, lăsată despuiată pe masa dezbaterilor cele mai dureroase pe tema individului și a relațiilor pe care el reușește să și le croiască în viață. Care sunt mereu supuse schimbării și transformărilor de toate felurile, de când sunt împletite și până se descos ori chiar se destramă, lăsând să se dezvelească singurătatea căreia caută să-i țină de cald.
Patru actori ai Bulandrei, aflați la vârsta maturității umane și artistice, dau viață celor două cupluri ce se vor înfrunta, în diverse combinații, pe tărâmul dezbaterilor aprinse pe tema aproapelui: Ana Ioana Macaria și Șerban Pavlu (Karen și Gabe) Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu (Beth și Tom). Excelent dirijați, remarcabili fiecare în prestațiile individuale și absolut savuroși în portretele împreună, cei patru reușesc să construiască un autentic relațional de mare forță în cele două ore de spectacol, în care nu simți nicio clipă de ezitare în adevărul poveștii, vreo forțare a limitelor realului ori vreun nefiresc în jocul actorilor, care chiar reușesc să pară patru prieteni ce tocmai au năvălit în scenă să-și spună povestea lor. Și pe a ta. Un firesc clădit cu migală de Cristi Juncu care a pariat pe acest cvartet actoricesc. Și a câștigat.
Karen și Gabe sunt cuplul stabil, familiști convinși, cu doi copii, o pereche care caută perfecțiunea în orice și crede cu tărie în valorile tradiționale, cărora nu li se pot propune alternative, orice abatere de la normele sociale, bine înfipte în educația și comportamentul lor, fiind considerată nu doar amendabilă, ci de-a dreptul intolerabilă.
Gabe al lui Șerban Pavlu, un tip mulțumit, autosuficient, care nu pare că și-a pus deseori problema că ar putea trăi altfel (deși îl mai trădează uneori golul sau licărul din privire, după caz) pornește în forță spectacolul, cu tot entuziasmul lui culinar debordant (de care se va dovedi vinovat personajul lui pe tot parcursul spectacolului, foarte atent Șerban Pavlu cu nuanțele în care îmbracă această trăsătură definitorie a eroului și cuplului lui, prin care le propune un modus vivendi ce le justifică adeseori fericirea domestică, de atât de multe ori dovedită și abil subliniată în consemnările lui gălăgioase), un tip simpatic și enervant totodată, fermecător în ambele ipostaze (foarte bine și-a decupat actorul argumentele privind geneza comportamentului său în scena întâlnirii din tinerețe), un individ căruia îi place să se audă vorbind. Nu doar lui, dar și cuplului din care face parte. Bine dozat felul în care se completează cu perechea lui, o foarte bine așezată Ana Ioana Macaria în rolul lui Karen, căreia îi predă ori de la care preia mereu ștafeta, o tipă intransigentă, sigură pe ea, cu valori morale precis stabilite care nu pot suferi vreo modificare, extrem de confortabilă în acest cuplu care îi asigură stabilitatea, siguranța și deci fericirea, alături de omul pe care-l cunoaște atât de bine de parcă s-ar privi mereu în sufletul lui ca într-o oglindă, cu care poate oricând să-și continue fraza, gestul privirea (complicitatea celor doi actori este atent supravegheată și clădită cu foarte multe detalii de rostire, mișcare, gestică, cu care se încântă unul pe altul și pe care caută mereu să le perfecteze, sincronizându-și energiile) plictisind de cele mai multe ori audiența.
Mai precis celălalt cuplu, Beth și Tom, și ei părinți cu doi copii, cuplul care trece printr-o criză și care se va destrăma în cele din urmă, construind alternative viabile la tot tradiționalul și perfecționismul propus de prietenii lor. Excelentă Beth a Andreei Bibiri, o prezență șarmantă, sofisticată, reținută, visătoare, care se străduiește să fie o femeie de casă și de cratiță, deși știe că nu-i va ieși niciodată prea bine, prinsă în capcana unei relații în care nu e susținută și prin care nu-și poate împlini menirea (artistă de garaj, cum o numește soțul ei), blocată într-o căsnicie care-i solicită toată atenția și îi consumă toată energia (savuroasă în monologul printre lacrimi despre nefericirea lui Tom), punându-i în pericol personalitatea și creativitatea, strivite în permanență de relația tot mai suferindă cu Tom.
Personajul care pune în mișcare de fapt întreaga acțiune a piesei și multe dintre scenele care îi stabilesc jaloanele, Tom al lui Vlad Zamfirescu este destul de dinamic și de relaxat în același timp, bărbatul între două vârste care intră în criza specifică și vrea să o ia de la capăt cu o „stewardesă” (ea reprezintă tot ce nu e soția lui, diferența (!) dintre 75 și 120 la sută care-l face să se simtă din nou plin de viață), în ciuda suferințelor la care trebuie să-i supună pe ceilalți și a remușcărilor pe care se străduieștre dar nu reușește să le simtă. Vlad Zamfirescu umple în permanență scena cu nevoia lui de comunicare și justificare, fiind și singurul dintre cei patru care trebuie să modifice radical relațiile cu ceilalți, să-i înduplece, să-i îmblânzească, să-i panseze, și o face asumat, răbdător, studiindu-le fiecăruia starea și răspunzând corespunzător (clare trecerile dintr-o relație în alta, într-o bogată paletă de manifestări fără stridențe), construind cu fiecare partener de scenă firescul cuvenit momentului, personajului și spațiului cu care are de-a face.
Într-o scenografie rafinată, care duce mereu în alb (mobilier, elemente de décor și lumină) asigurând un look modern întregului spectacol, abil construită și exploatată de Nina Brumușilă pentru a delimita spațiile de joc, familiale și sociale, și a le asigura funcționalul, dar mai ales inteligent legate și înlocuite cu ajutorul platformelor rotative (prin care le compune, le desface și le reasamblează în pași de dans în funcție de nevoi), elegant mânuite de chelneri (oameni din echipa tehnică a teatrului), care se asigură de cele mai bune condiții de servire a adevărurilor astfel tranșate, mai ales în casa unui cuplu sau a celuilalt, gazde primitoare, fiecare în felul lor, pentru o cină cu prieteni. Spații în care monotonia și dinamismul sunt la fel de posibile, de admirabile ori de condamnabile, ritmuri casnice pe care doi câte doi oameni își leagănă pașii pe care încearcă să-i armonizeze pe sârma subțire pe care au ales să meargă, în speranța că nu se vor dezechilibra și vor cădea în gol. Încercând să se agațe cu disperare unul de altul. Să nu se piardă.
Cum să facem să nu ne pierdem?…. Într-o viață amanetată. Asigurată. Ipotecată. În leasing. Achitată cu dead-line-uri mereu posibile ale unor versiuni ale noastre, tinere și mai puțin tinere. Care tremură gânditoare în aceleași așternuturi. În același pat. În același timp. Viața pe care am trăit-o ce odihnește lângă noi pe pernă, noapte de noapte, lângă viața pe care am putea ori am fi putut să o trăim. Inevitabila evoluție. Sau cum ajungem de la aperitivul cu zâmbete la desertul din arpacaș cu nucă. Ce are să ne tulbure somnul. De veci.
La un ultim festin. Despre căsătorie. Despre prietenie. Despre fidelitate. Despre trădare. Despre curaj. Despre resemnare. Depre asumare. Despre abandon. Despre libertate. Despre obligații. Și despre acceptare. Mai ales despre acceptare.
Despre căile încurcate ale vieții care se ciocnesc violent în aceeași răscruce. Numai pentru a-și demonstra una alteia că sunt la fel de posibile. Și că până la urmă viața e rezultatul alegerilor care le-a adus în aceeași intersecție și a celor care se fac aici și pentru continuarea drumului. La stânga ori la dreapta, la fel de corect sau incorent pentru tine sau pentru ceilalți. Depinde din ce capăt al cinei și al prieteniei privești.
„Cină cu prieteni”.
„Cină cu prieteni” de Donald Margulies traducere: Irina Velcescu
Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei”
Regiea: Cristi Juncu
Scenografia: Nina Brumușilă
Asistenți regie: Tania Drăghici și Larisa Popa
Grafica și foto: Cosmin Ardeleanu
DISTRIBUȚIA:
Gabe: Șerban Pavlu
Beth: Andreea Bibiri
Karen: Ana Ioana Macaria
Tom: Vlad Zamfirescu
Chelneri: Cătălin Staicu, Gheorghe Tecioiu, Ion Butică, Viorel Stoiciu, Radu Dorin, Marian Niculae, Marian Peicana
Luciana Antofi 