Mijesc zorii unei noi zile din care se aude clar: duck-duck!…
Hai la privit de păsări! Cum altfel să încercăm să înțelegem secretul zborului?…
Poate e numai o poveste despre vechii greci care ne-a fost citită în copilărie. Sau poate e toată înțelepciunea pe care ne-o asigură viața, doar trăind-o, pe care căutăm apoi s-o împărtășim, fie și măcar pentru câteva ceasuri, într-un parc, pe o bancă la fel de curioasă ca noi, cu vedere la lac, într-o companie cu ochi și urechi, pentru că nimic din ce trăiește nu poate trăi singur… E bine să fii receptiv. Dar nu e bine să te și obișnuiești cu asta…
Siderant.
Un text mai mult decât îndrăzneț care s-a lăsat scris sub cerul dramaturgic al secolului trecut anume pentru a șoca. Prilej pentru un act de curaj la Teatrul Mic, semnat de actorul Alex Bogdan la primul lui experiment regizoral, la cinci decenii după ce acest dialog între două personaje a văzut lumina zilei, tiparului și scenei. „The Duck Variations – Variațiuni pe tema raței”, după piesa lui David Mamet, este un mic spectacol absolut surprinzător, ca un bobârnac dramatic peste nasul consumatorului de teatru „obișnuit”, ce încearcă din toată experiența lui să-i deslușească izul dominant printre multele arome pe care le promite.
Singurătatea. Oficialul. Uitarea. Artificialul. Egocentrismul. Prejudicialul. Paranoia. Cicatricialul. Egoismul. Comercialul. Un portret complet al omului la vârsta senectuții, care merge pe o paralelă foarte fină între cauzele și efectele trecerii timpului și vremurilor prin și asupra individului, cu toate miresmele de care se poate îmbiba, purtându-l către frica de bătrânețe. De singurătate. De moarte. Atent împachetate în folie de plastic, în două suflete obosite, așezate spre a fi cumpărate pentru un mic tratament profilactic al viitoarelor noastre neputințe, în galantarul de surprize emoționale de pe mica scenă a Sălii Studio din Gabroveni.
Dacă în piesa din 1972 a dramaturgului american David Mamet avem de-a face cu două personaje masculine, Emil și George, în spectacolul propus de Alex Bogdan ele sunt transformate în două personaje feminine, Emily și Georgette, două bătrâne cărora le dau viață Diana Cavallioti și Ilinca Manolache. Fiecare dintre ele o încântare în interpretările solide pe care le construiesc acestor caractere, care cunosc o surprinzătoare evoluție pe parcursul spectacolului. Se simte prin toți porii că e un exercițiu serios de lucru între actori, cei trei exploatând la maximum potențialul celor două forte bune tinere actrițe, a căror alegere te bulversează inițial, urmând a te dezmetici pe parcurs.
Textul are 14 variațiuni (scene), încropite sub forma unor dialoguri vag absurde, în care două personaje discută autoritar, fără a se asculta neapărat unul pe altul, pe teme despre care nu știu mare lucru, făcând observații hilare (întâmplător despre rațe, variațiunile pot fi la fel de bine despre orice altceva), aplicabile vieții și feliilor de viață ce pot trece drept banalități de drept comun la nivel conversațional, ceea ce le face accesibile, recognoscibile, credibile și deci importante. Forța textului stă însă în subtilitățile conținute de fiecare dialog în parte și multiplele nuanțe care pot deschide calea către interesante puneri în scenă, cum este și cazul spectacolului lui Alex Bogdan. El a reușit să mențină în echilibru raportul de forțe între cele două personaje, păstrând mereu undeva la mijloc invitația către empatie, care pare să-și miște abil centrul de greutate de la un personaj spre celălalt, lăsând în seama spectatorului să stabilească limita între acceptabil și respingător, chiar și față de propriile proiecții în legătură cu sfârșitul.
Variațiuni savuroase dintr-o întrebare retorică de tipul „Ce-a fost mai întâi, omul sau rața?”, care nu impune stabilirea vreunui adevăr și în niciun caz supremația unei specii, un comentariu sarcastic despre efemer și condiția umană, la nivel filosofic cu nimic superioară celorlalte viețuitoare, ba chiar dimpotrivă, a cărei singură ameliorare existențială rezidă în posibilitatea de a clasifica savuros ceilalți participanți la viața de pe planetă, arhivându-i în dosare pe care le așează pe rafturile pe care le consideră potrivite, fără să le integreze real în universul lor fizic, anatomic sau ideatic decât în măsura în care le servesc unor scopuri meschine, de moment, prin care își pot dovedi autoritatea de necontestat în circuitul rațelor în natura umană (!).
Superioritatea rămâne doar o aroganță agățată de reverul unui costum de carnaval purtat obligatoriu la sărbătorile fastuoase ale mulțumirilor de sine, mereu consemnate la limita activismului cu stagnarea ori neimplicarea socială la un alt nivel decât cel discursiv, până când atingem cu toții, inevitabil, un fel de bătrânețe, cumva tânjită ca premiză a tinereții și invers, în care respectabilul nu are alt argument decât vârsta. Și totuși se impune.
E respectabilul implacabil care se relevă de sub folia de plastic încă de la începutul acestui spectacol, în care se scaldă cele două bătrâne ce te iscodesc de pe bancă (de nerecunoscut cele două actrițe, adânc înfipte în derma ostenită a personajelor lor) pe două tonuri de privire, una îngăduitoare, naivă, cealaltă revoltată, recalcitrant din ochii uneia și aceleiași bătrâneți, forțând în tine comparația și nevoia de consonanță (evident, ba chiar strident respingătoare una dintre opțiuni). Absolut savuroasă Ilinca Manolache, care reușește o excelentă Georgette bătrână, elegantă, tipicară, scoasă de la naftalină în deux pieces, cu mărgele sidefate asortate la răbdarea așezată precis în sertărașele ei didactico-pedagocice (excelent folosite în monologul despre bâtlanul albastru), atent învelite și la nivel de rostire și la nivel de gesturi (minunat controlat și susținut tremurul Parkinsonului de care suferă), profesoară de banalități și truisme despre singurătate, despre puterea conversației, natură, politică și știință, construite drepte teze exstențiale din frânturi de informații adunate de-a lungul vieții din rețele informale de documentare și ghiduri turistice (foarte interesant parcursul ei către propria esență). Ei i se opune o Emily enervantă a Dianei Cavallioti, un incomod partener de conversație, o bătrână insuportabilă, neglijentă (vestimentar, cosmetic, comportamental), exagerat respingătoare, ultrareligioasă (cu credința la vedere, crucea așezată cu grijă peste bluza de trening și cartea de rugăciuni trasă peste piept într-un strigăt disperat de ajutor). Două bătrâne ce-și însoțesc singurătățile în discuții sterile, prin care vor dezvălui infirmitatea și fragilitatea concepțiilor, sentimentelor și părerilor despre lume. Și despre viață, care luată în sens invers (surprinzătorul turn back-around al spectacolului), capătă sensurile pe care și le-a pregătit pentru finalul inițial. Pentru că exact când îți vine să te plângi de inconsecvența și exagerările unor gesturi ale celor două actrițe, viața pare să o ia brusc în sens invers, permițându-le să-și demonstreze o plajă mult mai largă de tehnici, pe care le stăpânesc foarte bine, și posibilități cu care sunt înzestrate de la mama natură, foarte generoasă cu fiecare dintre ele. De sub latexul care le-a asigurat îmbătrânirea dermei sunt scoase încet la lumină două actrițe articulate, complexe, lansate într-o conversație permanent inteligentă la nivel de interpretare, foarte atente la schimburile de ștafetă și așezarea accentelor pe punctele cheie din demonstrațiile argumentative ale textului care le oferă un context de spumos conflict pe toate temele atacate. Gânduri dintr-o viață la pătrat adunate grămadă și rostogolite pe scenă într-un emoționant dialog, marcat deopotrivă de disperările neaducerilor aminte și preamultul amintirilor care dau năvală peste frica lor de sfârșit. Pe care caută s-o ascundă după păreri despre motoare, bărci, mașini și echipamente militare, cămine de apă, glande sudoripare, stratosferă, gunoaie, gaze eșapate și fum de țigară, încercând să-și facă loc și ele printre chiștoace și rațe împușcate fără motiv, într-o lume autodistructivă, care nici măcar nu-și poate ține străzile curate. Și în care moartea pare doar o îndeletnicire firească a vieții pentru ființele care oricum nu au de ales, cu toate grijile lor, simple variațiuni din nesfârșita luptă dintre gene și mediu, numai pentru ca unii să moară ca alții să trăiască puțin mai mult numai ca să moară ca alții să trăiască puțin și mai mult ca să moară…
Variațiuni de stări și discursuri despre iubire, nostalgie, curaj, cruzime, plăcere, legalitate, compromis, corupție, sezoane de vânătoare fără noimă (excelentă scena despre vânătoare a Dianei Cavallioti, cea mai puternică din întregul spectacol), care toate se încheie inevitabil în stufăriș, unde cade nevinovată rața ce vrea acasă, doborâtă de vânătorul mereu pregătit din tine, strigându-și moartea, pe două voci, cătând să salveze ultima zbatere a ultimei bătăi de aripă din ultima bătaie de pușcă de care a avut parte. Și măcar de dragul conversației. Înainte să se întoarcă înapoi în vid, în tăvița bine împachetată în plasticul de sub care ascultă povești despre vechii greci care privesc la păsări până se lasă întunericul…
Hai c-am privit destul!…
„The Duck Variations – Variațiuni pe tema raței” de David Mamet, Traducerea: Bogdan Budeș
Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni
Regia: Alex Bogdan
Scenografia: Tudor Prodan
Soundtrack: Andrei Sava
Visuals: Noetic
Producator delegate: Alois Chiriță
Distribuție :
Emily: Diana Cavallioti
Georgette: Ilinca Manolache
Credit ședință-foto: Marius Bărăgăn
Credit foto: Matto Rodriguez
Durata: 1 h 30 min
Data premierei: 08 mai 2022
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.
Luciana Antofi 