„Sara/Mara”. Sau de-a râsu’/plânsu’ despre noul normal/anormal. Live. Online.
La doar o literă distanță, alt destin, altă poveste pentru o altă nevoie a noastră din aceeași realitate. Atât de ușor de înlocuit. O mică poveste cutremurătoare despre culise. Despre noul spectacol al existenței. Despre viața din spatele vieții care se lasă anume văzută. Dezvăluită. Filmată. Împărtășită. Așa cum ne-o închipuim. Sau cum ne dorim să o vedem, ignorând cu bună știință toate nevăzutele ei. O poveste despre granița fină dintre public și privat și dintre adevăr și minciună în era mistificărilor posibile ori necesare pentru a mai îndulci puțin realitatea în care nu ne mai regăsim ori cu care nu mai putem să ținem pasul. Dar și o avertizare asupra dramelor care se petrec dincolo de ochii curioșilor, când cei mai idolatrizați semeni ai noștri rămân în conștiința goală. Tragedii care se nasc din foamea noastră de nou. De diferit. De altceva. De provocare continuă care să ne asigure senzaționalul de care e nevoie doar ca să mai spargem din când în când plictisul și să asigurăm audiența și buzunarele altora.
Într-o lume în care ne facem selfie-uri cu prăjitura preferată. Cu ingredientele și apoi cu rețeta ei. Cu prima încercare la noi în bucătărie. Și îmbunătățirile ulterioare. Cu kilogramele pe care le-am căpătat repetându-i povestea. Cu dieta prin care putem scăpa de ele. Și sportul asortat. În sala corespunzătoare. Apoi, reveniți la forma inițială, cu crizele economice, sociale sau politice în care trebuie să ne-o păstrăm și cu care trebuie să conviețuim. Cu iubirea. Cu trădarea. Cu dezamăgirea. Cu boala. Cu suferința. Cu moartea. Cu războiul. Ne plictisim pe rând de tot ce ne-a fost servit pe tavă și căutăm mereu ceva nou, mitraliați și bombardați în permanență, fără posibilitatea de a exploda cumsecade pentru a ne învăța lecțiile. Cei slabi dispar fără urmă și sunt repede dați uitării. Cei puternici rezistă. Și își fac vlog, ca să ne-nvețe cum se face corect un selfie cu prăjitura preferată. Cu ingredientele și apoi cu rețeta ei. Și cu toate etapele prin care trecem cu ea și toate amintirile ei, până la război. Și mult după.
„Sara/Mara”. Un text dramatic foarte bine scris, semnat de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae, despre lumea de azi. Despre noul nostru superficial. Sau artificial. A brand new reality în constatări amare despre feliile consistente de virtual vândute pe post de cea mai râvnită realitate, consemnate prin povești și eroi care modelează emoționalul și trasează idealurile noilor generații, crescute online după ce au fost mai întâi născute dintr-o meme ce naște pui vii și-i hrănește cu informații de pe google și idealuri copy-paste. O nouă genă egoistă, cu care se măsoară azi universul socio-cultural, o genă informațională, mentală, replicativă, purtătoare specifică de informație neoculturală, care se transmite indiscutabil în toate mediile și se propagă rapid în tot universul cunoscut, astăzi tot mai mult o mare familie din care e musai să facem și noi parte.
Patru vloggeri și managerul agenției lor aleargă care încotro după faimă și fericire. Pe spinarea fiecărui privitor al lor. Apăsând butonul de pauză de la viața personală de câte ori apasă REC (sau pocnesc din deget!) ca să stea de vorbă cu nesătulul public, ce-i așteaptă negreșit în fața unui ecran. Dacă întârzie, ori, Doamne ferește!, lipsesc măcar o dată îl pot pierde. Definitiv. Consumator frenetic de conținut, oricât de lipsit de substanță, publicul cere. Tot mai mult și mai mult în fiecare zi. Să fii parte dintr-o comunitate e mai întâi obligatoriu. Apoi devine cuvenit și-n cele din urmă doar un capriciu, printre zecile de atracții de abonare cu care se îmbogățește mereu oferta. Online-ul înflorește și provoacă întruna. Se pot câștiga bani frumoși doar din curajul de a te filma, trăncănind pe orice subiect și vânzând sfaturi despre orice celor care nu au avut același curaj.
Vlogger. O ocupație tot mai râvnită sau o alternativă tot mai serioasă pentru cei foarte tineri de a se lansa în viață și de a câștiga rapid, cu eforturi mici. Faimă, relații, chiar și foarte mulți bani. Ascensiunea e de cele mai multe ori rapidă, se găsește aproape oricând public pentru aproape orice. Adevărata provocare este însă să te menții acolo unde ai fost propulsat. Și unde începe, de fapt, adevărata dramă.
Mara, Denny, Aurora și Sara sunt doar patru dintre vânzătorii de iluzii angajați de Mircea. Cu cifrele în față, el trebuie să negocieze drastic, cu fiecare dintre ei, pentru a se menține pe piață și a produce profit din canalele lor video. Explorând inteligent relațiile pe care le presupune o astfel de activitate, Bogdan Theodor Olteanu (care semnează și regia spectacolului) și Adrian Nicolae (un excelent Mircea, într-una dintre cele două variante de distribuție) au reușit un text pertinent, deloc pretențios, cu doze consistente de recognoscibil (replicând superficialul din relațiile sociale ale zilelor noastre, al căror fini cunoscători se dovedesc) și limbaj adecvat pentru specificul domeniului propus, coborât însă și el într-un colocvial pieptănat suficient de mult ca să-i asigure inteligibilul și să provoace serioase partide de râs, mereu la limita plânsului (un mare merit al textului!).
Subscribe. Un buton pe care-l ai brusc la îndemână pentru viețile lor offline, ce-ți asigură accesul la raporturi de putere, povești de dragoste, trădări, credințe și idealuri, datorii și sisteme de pedepse și recompense, obișnuințe și proceduri de lucru, dar și răsturnări de situație care le scurtcircuitează monotonia. Recompusă din frânturi de dialog între sesiunile lor live, existența capătă multe nuanțe, în care cei nouă actori din cele două distribuții reușesc să le îmbrace, asemănător și totuși diferit.
Foarte interesantă opțiunea de a o distribui pe Mădălina Stoica în cea mai solidă construcție caracterială din scenă – Mara într-o distribuție, Sara în cealaltă –, roluri destul de diferite de care actrița se achită minunat, făcând apel la resurse complinitoare din arsenalul actoricesc cu care a fost înzestrată, reușind să le imprime fiecăruia o energie distinctă, foarte bine armonizată cu cea a partenerelor ei de scenă, o articulată Ștefania Cîrcu (Mara din distribuția în care o joacă pe Sara), candidă, visătoare, feminină, fragilă și categorică în același timp, impunătoare în pofida staturii ei minione, și o cameleonică Ioana Bugarin (Sara din distribuția în care o joacă pe Mara), o ingenuă absolută, o ființă dulce și gingașă care te vrăjește și-ți păcălește intuiția, din care țâșnește surprinzător, din când în când, o Sara sigură pe ea, bine ascunsă sub masca frumuseții inocente și zâmbetului ei dezarmant, care-și domină partenerii de scenă numai din priviri, foarte bine controlate și absolut usturătoare. În ambele variante, tragedia Marei e dinadins pusă în valoare de prestația Sarei, complicitatea cea mai atent studiată și elaborată dintre toate relațiile din scenă, ce asigură coerență narativului și permite un fir epic Sara/Mara, cu tot cu întorsătura despre care nu voi face dezvăuiri, în ciuda „notificărilor” care vin prin intermediul vloggerilor de pe celelalte canale, anume parcă să-i întrerupă vreo inutilă alunecare în melodramatic.
Coleg de suferință în eter, Denny, cel exuberant al lui Carol Ionescu, mai simpatic decât cel răzvrătit al lui Vlad Ionuț Popescu (ambii actori bine folosiți în distribuțiile din care fac parte), e prezentat în două variante cumva complementare, ale uneia și aceleiași revolte adolescentine, cu tot superficialul și vehemența pe care le presupune. În timp ce Carol Ionescu rămâne într-un registru naiv, vesel, spontan, Vlad Ionuț Popescu se prezintă într-o cheie de rebel controlat, ce virează în paranoic și vag agresiv, ambele energii foarte bine dozate în raporturile cu partenerii de scenă în care se înfiletează ingenios diferit, reușind să atragă, în moduri aproape opuse, empatia publicului.
Aurora Dariei Pentelie (Ramona Niculae este singura actriță pe care nu am văzut-o dintre cei nouă, Daria Pentelie a interpretat-o pe Aurora în ambele distribuții la spectacolele la care am fost martor) este definiția influenceriței perfecte, a superficialului comercial, trendy, strălucitor și zâmbitor, o energie perfect pliabilă pe cotidianul nostru facil (dacă pentru Mara plasarea de produse și mesaje de la sponsori sunt vădit forțate, pentru Aurora e floare la ureche să vireze brusc în publicitar, cum se întâmplă adeseori în timpul vizionării de materiale video online) și shortcut-urile consumatorilor către cele mai puțin studiate produse care ajung iremediabil, prin intermediul unei astfel de prezențe ademenitoare, înainte de vreun proces rațional, în viețile și casele lor.
Mircea, managerul agenției, și-a găsit în Adrian Nicolae și Alexandru Ion două interpretări solide, și ele pe tonuri destul de diferite deși în aceeași energie (și prin natura rolului). Alexandru Ion e varianta mai gravă, mai reținut reproșabilă a șefului nemulțumit și hotărât să pună piciorul în prag, în timp ce Adrian Nicolae (cred că se și simte că și-a scris singur rolul) e varianta lui mai șmecheră, mai zgomotoasă, mai autoritară, mai stridentă, ambele interpretări asigurând plauzibilul relațiilor ce se nasc și se dezvoltă în spatele webcam-urilor închise. Și prejudecăților de toate felurile, care stârnesc și întrețin conflicte mocnite în culise, pe teme ținute departe de ochii iscoditori ai publicului, ce impun intoleranțe născute din ignoranță, nepăsare și lipsă de educație, care pot fi catalogate ori pot degenera oricând în repulsie, xenofobie, misoginism, hărțuire, homofobie, incorectitudine politică, etc.. Amendabil și absolut periculos pentru afacerea lor.
O miză uriașă pe o temă foarte serioasă trimisă intenționat în banal, cu suficientă detașare și chiar cu destul umor ca să o putem digera, într-un vizual minimalist, aproape schițat de scenografa Alexandra Panaite în contururi de neon (care asigură, prin schimbarea culorii luminilor, dinamica necesară, deloc obositoare, pentru a delimita spațiile de video-chat ale celor patru vloggeri, pentru a face trecerile de la o scenă la alta – nu foarte bine gestionate prin alte mijloace de avertizare care să acopere lipsa de cursivitate ce rezultă din fragmentarea poveștii prin timpul necesar schimbului de costume și logistică -, și pentru a creiona atmosfera LIVE-ului, ca un concept vizual lait-motiv al întregii montări – cuvânt scris și pe canapeaua managerului -), reflectate inteligent în blatul lucios al mesei/mise en scène-i vlogului/catafalcului Marei, ce-i asigură adâncime în alte dimensiuni, în oglindă, într-o prelungire tristă și nepăsătoare a lumii-spectator la acest râs tragic, isteric și sarcastic deopotrivă, un strigăt de disperare peste doliul ce se va ridica de sub tot negrul ăsta care i-a asigurat altădată strălucirea.
„Sara/Mara” de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae
o producție Ideo Ideis și Apollo 111, cu sprijinul Rusu + Borțun
Regie: Bogdan Theodor Olteanu
Scenografie: Alexandra Panaite
Costume: Gabriela Pițurlea
Lumini: Marius Nițu
Asistent regie: Alexandru Mircioi
DISTRIBUȚIA:
Mara: Ștefania Cîrcu / Mădălina Stoica
Sara: Ioana Bugarin / Mădălina Stoica
Mircea: Alexandru Ion / Adrian Nicolae
Denny: Carol Ionescu / Vlad Ionuț Popescu
Aurora: Ramona Niculae / Daria Pentelie
Luciana Antofi 