Un borcan colorat cu mirări, amintiri și lovituri de hârtie. Lovește-mă, ca să aflu cine ești! Lovește, până nu e prea târziu!
Și hârtia se strânge neputincioasă într-un pumn trimis direct în plex. Urmat de o pauză de respirație de o oră și ceva. De teatru de cea mai bună calitate.
Așa arată spectacolul semnat de Andrei și Andreea Grosu, cea mai nouă premieră unteatru, realizat în co-producție cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu.
„Mass”. O bijuterie actoricească. Un spectacol despre prea târziu. Și despre după prea târziu. Despre când s-a făcut prea târziu. Dar mai ales despre cum. Și despre cum ar fi putut fi evitat. Și cum ar fi putut rămâne încă devreme. Despre prea târziu-ul fiecăruia dintre noi, dar și despre prea târziu-rile altora. Despre fatalitatea de a popula același temporal al unui Univers care trebuie să-și asigure cumva echilibrul. Din vortexul unor erori de timp care aduc împreună prea târziu-rile unor suflete, fiecare caută să se elibereze cum poate. Evadarea nu este posibilă, dar poate se poate obține cumva măcar o ameliorare…
Născut din conștientizarea responsabilităților lui de părinte în urma unei tragedii ce i-a zguduit universul cunoscut, textul lui Fran Krantz, „Mass” (care și-a scris de fapt scenariul pentru debutul său cinematografic, materializat într-un film ieșit la lumină anul trecut, avându-i pe Reed Birney, Ann Dowd, Jason Isaacs și Martha Plimpton în rolurile principale), a fost inspirat de un eveniment tragic foarte mediatizat în februarie 2018 (fiica lui Krantz avea doar un an atunci) care a bântuit nopțile multor locuitori de pe planetă: masacrul de la liceul Marjory Stoneman Douglas din Parkland, Florida, în zona metropolitană Miami, în care au fost răniți 17 tineri și alți 17 și-au pierdut viața, omorâți cu sânge rece de un tânăr. Proaspăt tată, absolut șocat de tragedie, Fran Krantz a documentat de curiozitate cazul și a fost atât de mișcat de mărturiile părinților atacatorului și ai victimelor și de normalitatea poveștilor lor până la momentul fatidic încât a hotărât să exploreze în scris geneza răului la vârste foarte fragede într-un secol în care această tragedie nu a fost una singulară și cu speranța că o alta ar putea fi evitată dacă vom încerca să înțelegem și să acționăm mai devreme. Înainte de a fi prea târziu.
Filmul pe care l-a realizat pornind de la acest scenariu este o încercare de descompunere în gesturi și fapte a istoriilor unor complicate comportamente umane, construite pe baza unor greșeli dintre cele mai nevinovate, care, trecute cu vederea ori fără a zăbovi suficient de mult asupra lor au condus către o tragedie.
Părinții își iubesc necondiționat, irațional, obsesiv și chiar pasional uneori copiii. Prea ocupați cu munca și responsabilitățile de fiecare zi pe care le impune acest secol, ei lipsesc adesea mult timp din viața copiilor și pot lesne deveni chiar orbi la evenimente importante și alegeri nesănătoase pe care aceștia le fac la vârste fragede și care pot avea consecințe serioase mai târziu pentru viața lor și a celor din jur.
Este și cazul cuplurilor Gail-Jay și Richard-Linda, două perechi de părinți prinși în chingile celor mai grave dintre ele, învârtiți fără milă în malaxoarele durerilor, suferințelor, furiilor și acceptărilor individuale și de grup, de o parte și de alta a vinovățiilor ce pot sau nu fi dovedite și care-i țin legați fedeleș de destin în neputință, în încercarea dificilă de a înțelege, a se ierta și a merge mai departe.
Până la urmă, pentru iertare nu e nevoie decât de scaune, o masă rotundă și de Dumnezeu care să vegheze. Excelent rezolvată în acest sens scenografia, simplu și pertinent, trimisă inteligent de Vladimir Turturica în plafonul rotund ce tronează deasupra mesei – în film acțiunea se petrece într-o încăpere a unei biserici episcopale ce a mijlocit întâlnirea –, cu pictură bisericească discretă, în culori calde, pale, luminat blând de deasupra și deschis la mijloc într-un mic hublou prin care se va strădui să mai iasă din aerul dens ce va aduna sub el, cătând probabil să se strecoare pe lângă toată dumnezeirea ce se poate pogorî între timp prin el peste aceste suflete.
Patru suflete chinuite de o suferință comună și totuși atât de diferit așezată în fiecare. Una și aceeași răsuflare tăiată ce-și caută plămânul care să o ducă mai departe, să o scoată din amintirea unor trupuri și a contururilor lor țintuite în cretă în locurile unde Dumnezeu a hotărât să le prefacă iar în țărână. Biete suflete în care săgețile au fost slobozite mult prea devreme dintr-un arc ținut mult prea încordat înainte să învețe să se ferească din bătaia lor.
Sută la sută actorie într-o mostră de teatru psihologic solid, dens, duureros, în care cei patru își aduc precis aportul la buna citire printre rândurile și gândurile cele mai intime și mai înspăimântătoare ale personajelor lor. Concentrați pe munca serioasă cu actorii pe un text extrem de ofertant din punct de vedere al discursului dramatic și al partiturilor pe care protagoniștii le au la îndemână, Andrei și Andreea Grosu au mizat pe o distribuție puternică, un mix de energii cu care au mai lucrat în București și la Sibiu și pe care le-au combinat inteligent în scenă, exploatând la maximum forțele lor asemănătoare și cumva complementare, mergând atât pe echilibrul feminin/masculin cât și pe buna reprezentare a celor două tabere în scenă: cuplului-victimă Gail-Jay, încredințat Mihaelei Trofimov și sibianului Marius Turdeanu, îi este pusă în față oglinda cuplului-călău Richard-Linda, în care se avântă sibianca Ofelia Popii împreună cu Richard Bovnoczki.
Deși există un crescendo în rostire și un soi de alertă în gesturile și mișcarea lor scenică, trebuie remarcată o oarece reținere bine calculată, dublată regizoral de intenția de a le da libertate totală de mișcare, subliniată în primul rând de opțiunea de a-i ține aproape tot timpull în picioare. Din această poziție verticală, dincolo de coerența uluitoare cu care cei patru reușesc să țină spectacolul atât de sus conflictual-emoțional (aici trebuie precizat că e obligatorie purtarea batistei la îndemână în timpul spectacolului, altfel riști să deranjezi neliniștea cu care o caută pe a lui și cel de lângă tine), actorii izbutesc să transmită cumva (în ciuda conflictelor complexe pe care le stăpânesc cu rigoare și în care se lasă angrenați diferit, împletindu-le mai apoi ca într-un meci de ping-pong din care nimeni nu are să câștige, dar la care se pricep toți atât de bine) o familiaritate în care se regăsesc cu bucurie, deloc specifică unui astfel de spectacol și pe care regizorii au reușit cu siguranță să le-o imprime pe parcursul repetițiilor. Cred că aici se găsește esența jocului lor, atât de pur și verosimil din perspectiva vârstei și preocupărilor asemănătoare ale personajelor (în special în ceea ce privește educația individuală și școlară a copiilor și subtemele abordate – bullying, evadare în virtual, socializare, izolare, sistem de evaluare a competențelor, asistență psihologică, etc. –) care le apropie și le țin laolaltă pentru a aduce firescul deznodământului dramatic, deloc previzibil. Iar apropierea asta conferă validarea instinctelor și sentimentelor materne și paterne, fiecare pe două voci, până când nu mai contează subiectul iubit ci doar sentimentul, mereu același între apărare și acuză, la două extreme ale unuia și aceluiași emotional, ale uneia și aceleiași suferințe, fără leac și fără soluții reale de vindecare.
Procesul unor procese de conștiință aduse abil la un numitor comun pentru a înțelege uriașa însemnătate a contactului uman, dovedită prin întâlnirea însăși. În care patru adulți își ciocnesc violent dureri sfâșietoare, curabil și incurabil în termeni de succes social, străbătând în viteză drumul de la totdeauna către niciodată și invers.
Încă din aparentul schimb de complezențe de la începutul spectacolului, fiecare dintre cei patru actori caută să joace stăpânirea de sine, cotrobăind de fapt în tot arsenalul lor profesional, atât de bogat la fiecare în parte, după locul precis al gândului care le traversează personajul, căruia îi creează cu răbdare punțile de traversat către celelalte personaje, în ciuda timpului condensat și ritmului alert în care trebuie să le facă posibile. Soții Grosu au mizat exclusiv pe jocul și relațiile dintre ei și au câștigat, reușind să le compună verbal, gestual și chiar corporal trăsături complementare, prin care fiecare toarnă ceva specific în toată tensiunea dramatică incredibilă care nu pierde nicio clipă din intensitate. Dacă Ofelia Popii, personajul cel mai efervescent din scenă (asta și pentru că se consideră ori este cumva considerat cel mai vinovat), este într-o continuă mișcare, dublată de un parcurs retoric pe cele mai diverse tonalități, prin care își etalează excelentele calități de rostire, Mihaela Trofimov, cealaltă energie feminină, și ea o actriță de forță, este intenționat păstrată într-o efervescență mai mult interioară, care răbufnește însă cu precizie în câteva scene, asigurând echilibrul reprezentării celor două tabere. La fel se întâmplă și pe axa masculină, unde două energii asemănătoare din punct de vedere actoricesc sunt ținute și ele în colțuri diametral opuse ale ringului: un Richard Bovnoczki dur, pe alocuri interesant imberb, dar care trădează mereu credință și căldură în eleganța cu care se mișcă (cred că am mai scris, îl consider actorul cu cele mai expresive și neastâmpărate mâini, delicate și ferme deopotrivă, cu care-și însoțește mereu în planul secund gândul și vorba rostită), până când detonează cutremurător toată tensiunea căpătată din tot tumultul ce a trebuit ținut ascuns atât de multă vreme, și un Marius Turdeanu revoltat, cu lacrimi în gât, care-i controlează cu greu lui Jay accesele de furie, la care e cel mai predispus dintre toți, îmbrăcându-le abil în vorba răspicată și tonul care se plimbă abil între fermitate, determinare și sarcasm.
Până și tăcerile, murmurul sau șoaptele cele mai intime urlă a durere și neputință în pieptul fiecăruia dintre ei și nu puține sunt momentele în care liniștea din sală devine mormântală, doar nasurile trase și ele discret în batistă tulburând toată nemișcarea pe care perplexitatea cutremurătorului gând al intrării, Doamne ferește!, în pielea vreunuia dintre ei o impune. Și pe care toți cei patru sunt atât de pricepuți să o construiască și să o mențină. Adevărata forță creată în scenă e abținerea, dusă la rang de artă, care-i asigură o tensiune incredibilă, o încordare ce are parte de doar câteva răbufniri gălăgioase, deși decibelii nu sunt deloc puțini nicio clipă.
Între determinare, furie și sfială, energiile se balansează și contrabalansează continuu în scenă, într-o amușinare fără astâmpăr a unor suferințe pe care le intuiești și nu cutezi să ți le imaginezi în fiecare dintre ei și care se dezvăluie strat după strat în acomodări aproape firești la starea pe care o traversează, ce se fac rapid și abil, între atacuri și defensive complexe în permanentă mișcare, până la inversări spectaculoase, reglate din butoane de intensitate corect anticipate și folosite, dozând și armonizând perfect ritmurile interioare, în așa fel încât mesajele individuale și mesajul comun să ajungă nealterate la spectator.
Aratându-se și declarându-se dispuși fiecare în orice moment în a pune punct acestei întrevederi inconfortabile, către care au fost încurajați de terapeuți și consilieri pentru a căuta împreună o cale de vindecare. Și rămânând angrenați în mecanismul prin care-și caută salvarea, la limita dintre destăinuire și interogatoriu, într-un proces dureros de conștiință prin care ar trebui cu toții măcar să încercăm dacă nu chiar să înțelegem ce anume înseamnă vina și cum poate fi purtată, asumată, iertată și integrată în viețile noastre. Pentru că nu e de ajuns să atribuim un cuvânt unui lucru ca să pretindem că l-am înțeles.
Las bucuria descoperirii narativului (ce aduce pe masa dezbaterii perplexitățile despre care am scris) fiecărui viitor spectator care s-a încumetat să citească aceste rânduri, convinsă că interiorul lor nu va mai fi același după vizionarea unui spectacol important despre pericolele secolului pe care-l traversăm împreună.
„Mass”. Un spectacol despre culpă și disculpă, despre neglijență, expunerea la vină și la risc, despre regrete și greșeli individuale și instituționale, despre drumul scurt de la inocență la suicid și chiar mai departe, la omucidere.
Și mai ales despre cât de ușor se poate folosi arătătorul când vina nu ne aparține. Sau când nu credem că ne aparține, deși știm precis că undeva, dincoace de un deget arătător putem fi noi, cu toții, fără să ne dăm seama când s-a făcut prea târziu.
„Mass” de Fran Kranz
co-producție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și unteatru
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Foto: Andrei Văleanu, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu
Distribuție:
Linda: Ofelia Popii
Richard: Richard Bovnoczki
Gail: Mihaela Trofimov
Jay: Marius Turdeanu
Luciana Antofi 