Într-o lume bipolară, ale cărei mereu alte două fețe se ciocnesc violent în contemporan una de cealaltă, revendicându-și supremația în chestiunea obrazului ce se cere întors, un mic bobârnac în nasul civilizației se poate oricând transforma într-o palmă serioasă peste ceafa ce n-a avut vreme să se ferească, din care ricoșează negreșit direct peste obrazul taberei adverse, prinsă și ea cu rușine-n vine.
Realității noastre îi este pusă mereu în față oglinda realității celuilalt, uneori complet diferită, în pofida aparentelor asemănări la o primă vedere. Și chiar după câteva revederi. De o parte și de alta a imaginii răsturnate stau mereu idei, convingeri, trăsături de caracter, educație, experiențe și medii diferite în care noi și celălalt credem și ne dezvoltăm, fără să avem timpul necesar să încercăm să ne punem unul în pielea celuilalt pentru a ne înțelege punctele diferite de vedere asupra acelorași teme (mai ales când ele sunt antagonice).
„Le Dieu du carnage”, piesa Yasminei Reza (premiată în 2009 cu un Tony pentru cea mai bună piesă de teatru, un Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie nouă și Premiul Cercului criticilor externi pentru cea mai bună piesă nouă pusă în scenă pe Broadway, devenită celebră și în afara scenelor de teatru după filmul lui Roman Polanski din 2012 , „Carnage”, pentru care autoarea și regizorul au adaptat textul, căpătând și un César pentru cel mai bun scenariu adaptat), aruncă între două cupluri o mică bombă ce le va zgâlțâi puțin interioarele și relațiile. Un conflict cu efecte nedorite între copiii lor urmează să fie tranșat cu responsabilitate, pentru a descuraja posibile alte manifestări violente în viitor. Dar va scoate la suprafață tot felul de secrete pe care fiecare dintre ei le-au păstrat cu grijă și pe care acum sunt puși în situația de a le scoate la suprafață și a le confrunta. Și care vor declanșa măcelul.
Montat de actrița Andreea Grămoșteanu pe scena Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, după traducerea semnată de Ionuț Grama a excelentului text al Yasminei Reza (care a cunoscut numeroase puneri în scenă în teatrele românești în ultimul deceniu), „Măcel” este un spectacol curat și onest, o comedie deloc ușoară, numai bună pentru o seară scurtă și plăcută de teatru, urmată de o dezbatere prietenească la un pahar de vin, cu zâmbetul pe buzele unora dintre cele mai importante și triste povești ale cotidianului nostru, pe care uităm ori refuzăm adesea să le mai răsfirăm.
Pe o temă mereu actuală, condusă cu asumare dinspre exteriorul conflictului către interiorul fiecăreia dintre părțile implicate, adică dinspre contractul social către comportamentul individului, deci și dinspre convenția și relațiile scenice spre actor, Andreea Grămoșteanu a reușit să desfacă împreună cu cei patru actori care dau viață personajelor (Andrei Seușan, Claudia Prec, Marin Grigore și Manuela Hărăbor) toate straturile în care sunt învelite acestea, descoperite cu răbdare de sub măștile pe care sunt nevoite să le poarte, în lume și în intimitate deopotrivă. Surprinzând atât provocările la care este supus individul în societatea noastră, din perspectiva feminină respectiv masculină, dar și relațiile care se stabilesc între indivizi, cu focusul nu atât pe dinamica familiei și a integrării ei în comunitate printre alte familii, cât pe dinamica actuală a cuplului, a străinilor pe care tot mai adesea îi țin mână în mână doar administrația și geografia.
Ne petrecem viețile mințindu-ne mereu că e totul bine. Mergem pe sârma subțire convinși că ea nu se va rupe niciodată, că noi nu ne vom împiedica ori că vântul nu o va zgâlțâi destul de tare ca să ne amenințe fragila stabilitate de care avem parte. Sperând la fiecare pas doar să rămânem în picioare. Sau măcar să nu lăsăm să se vadă toată lipsa noastră de echilibru, atât de greu ținută uneori ascunsă sub costumele de circ în care suntem nevoiți să o îndesăm, ca să-i acoperim tremurul și răsuflarea tăiată cu care ne-nsoțim înaintarea. E mai comod așa. De aici putem chiar să construim câte ceva în fiecare zi, să mai punem încă o cărămidă la zidul de minciună pe care-l construim precaut în jurul saltelei pregătită pentru impactul căderii, de teamă să nu i se vadă secretul în momentul fatidic.
Veronique și Michel Vallon, încredințați Claudiei Prec și lui Andrei Seușan, cuplul-gazdă, părinții părții vătămate, sunt personaje care lucrează continuu la plasa lor de siguranță, la calculul precis al distanțelor dintre sine și ceilalți dar și față de ei înșiși, în așa fel încât să nu se expună vreo clipă la vreo posibilă judecată, caz în care oricum se vor apăra foarte bine, pentru că și-au construit cu maximum de atenție plauzibilul și argumentele necesare, pe care caută să le scoată cu grijă din cutiile de carton în care și-au transportat viața atent împachetată de până acum și să le așeze precis în noul lor locuibil perfect, de unde vor livra lumii imaginea impecabilă a cuplului și familiei fericite.
Annette și Alain Reille, părinții copilului agresor interpretați de Manuela Hărăbor și Marin Grigore, sunt un cuplu sofisticat, oameni de succes pierduți fiecare în lumea lui strălucitoare, care merg pe aceeași sârmă subțire cu mai puțină prudență, preocupați obsesiv de imaginea lor în societate și de munca în care se cufundă fără să-și mai dea seama că a început să le umple atât de mult viața, încât povara pe care o poartă le poate produce în orice moment prăbușirea, care îi va prinde mult mai puțin pregătiți decât pe Valloni.
Două cupluri moderne, oglindă a multor cupluri din ziua de azi, trecând (pe patru voci distincte și complementare tipologic, pe care le veți descoperi pe parcurs) cu umor și sarcasm prin cele mai ofertante subiecte ale lumii contemporane (parenting, bullying, workoholism, burnout, dezvoltare personală, izolare, anxietate, depresie), aducând veridic fiecărei situații în care ne-am putea regăsi oricare dintre noi. Lecțiile de viață sunt predate cu meticulozitate, prin pilde și sudalme puse inteligent împreună între zâmbete de politețe și complezență și retorică verosimilă, ce urmărește cu maximum de atenție discursivă și gestuală corectitudinea pe care o impune situația, dezvăluind savuros frustrările din cuplu, rezultate din frustrările personale, în conversații moralizatoare și motivaționale delicioase, în care masculinul și femininul, atât de bine decupate și folosite, se răstoarnă și se echilibrează constant, în monolguri și alianțe temporare de gen, status ori folos argumentativ, într-o dinamică interesantă, ușor misogină la nivel discursiv și foarte alertă ca ritm narativ, în care tensiunea se acumulează continuu, stârnind adesea hohote de râs și ținând precis spectatorul în priză până la sfârșitul spectacolului.
Pedeapsa se aplică deopotrivă în ambele tabere după ce se dovedește că miezul problemei este mult mai mare decât s-a crezut inițial și se află la intersecția miezurilor de adevăr sângerând pe care fiecare dintre cei patru protagoniști le vor arunca, fără să-și dea seama, pe masa masacrului dramatic.
Pentru măcel.
„Măcel” de Yasmina Reza, Traducerea: Ionuț Grama
Teatrul Mic, Sala Studio
Coordonator proiect: Andreea Grămoșteanu
Consultant scenografie: Ioana Pashca
Producător delegat: Adina Chiriță
Credit foto: Bogdan Catargiu
Distribuție:
Veronique Vallon: Claudia Prec
Michel Vallon: Andrei Seușan
Annette Reille: Manuela Hărăbor
Alain Reille: Marin Grigore
Durata: 1 h 20 min
Luciana Antofi 