Feeling cool, celebrating theater, attending FNT.
Poate că Antigona lui Andrei Măjeri coborâtă din filosofie are dreptate. Poate că Lumea e doar schița rudimentară a vreunui zeu copilăros care a abandonat-o la jumătatea creației, rușinat de execuția deficientă, un zeu subaltern de care zeii superiori se amuză, luând peste picior producția lui confuză care poate i-a și grăbit sfârșitul, nu înainte de a reuși să-i inventeze și o rețea de socializare, la care să ne conectăm astăzi cu toții.
Check in: Piața Harmonia, Cetatea Tebei, Novi Sad, 2022.
O agora a naibii de posibilă, real/virtuală, numai bună pentru a studia geneza unei fatalități ce și-a dezvăluit mileniile de confirmări și reconfirmări mai mult sau mai puțin zgomotoase. Și un timp numai bun pentru o molimă ca oricare alta. Care să ne adune unii cu alții, să ne facă să ne ciocnim individualul, să ne întrebăm, să căutăm, să înțelegem. Să ne cotrobăim familialul, ancestralul, istoria și emoționalul, să le găsim lumina, să-i descompunem culorile și să le asortăm la un cotidian care am cam uitat de pe unde mai vine. Un cotidian în stare de urgență, carantinat între grilajele de lemn ale cuștii în care caută să-și țină problemele laolaltă, cât să nu molipsească de ele viitorul și să ne lase și pe noi să aruncăm un ochi înăuntru. Nu un ochi oarecare. Unul anume ghidat, bine țintit asupra tragediilor grecești. Și unul deștept căscat în scenă deasupra tuturor, în jurul orbului unor mituri strânse sub conturul circular luminos, coborâte dintr-un înalt care ne privește iscoditor prin globul plin de imagini răsturnate, în jurul căruia dau roată păsările, alarmate de iminența pericolului pe care-l prevestesc în timp ce privesc sarcastic la peripețiile dinăuntrul cuștii.
„Pata oarbă”. Un spectacol de un actual consistent pe texte de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu după motive din tragediile antice „Oedip Rege”, „Antigona” și „Bacantele”, montat de această dată la Teatrul Național Sârb din Novi Sad. Încă o revoltă teatrală a la Andrei Măjeri despre trecerea simbolică, dimpreună cu toată schimbarea necesară și complexă pe care o presupune, între două epoci, privind cu îngăduință către cea ce se încheie și cu speranță spre cea care-i urmează, cine știe, poate chiar cu lecțiile învățate pentru ca istoria să nu se mai repete niciodată întocmai. Regizorul nu e la prima abatere savuroasă de la calea scorțoasă a miturilor antice și înscenărilor cumva clasicizate ale tragediilor grecești. Cu unul dintre cei doi tineri dramaturgi care au realizat melanjul ăsta savuros între Sofocle și Euripide, Ionuț Sociu, Andrei Măjeri a mai scormonit nu demult prin textele antice euripidiene pentru textul excelentului spectacol „Medea`s Boys”, produs în urmă cu patru ani (și care încă se joacă la Apollo 111 cu mare succes), care le-a deschis calea către colaborarea cu trupa de la Novi Sad. Aș adăuga că nici celălalt dramaturg, Cosmin Stănilă, nu e la prima colaborare cu Andrei Măjeri (el e autorul textului unui alt spectacol foarte bun al tânărului regizor, „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”).
De data asta Euripide e mai degrabă decorativ, un accesoriu narativ, vizual și spectacular, un cor dionisiac dansant în Teba lui Sofocle în care și-a strecurat abil bacantele să fluidizeze istoria, să-i mute granițele în universal și să aducă o importantă pată de culoare pentru pata oarbă, simbolică și istorică, din mijlocul cetății. În care a fost trântită o sufragerie de palat fix în mijlocul anticului cel mai antic, excelent asortată pandemiei de secol XXI (împreună cu costumele, foarte ghiduș realizate de Adrian Balcău) de la porțile palatului, unde a fost izolată și carantinată, împreună cu jurnaliștii, familia lui Oedip, rege tânăr, pe genul balcanic, cu o Iocastă frumoasă, mereu dornică și ispititoare, două fete mici și neastâmpărate (Antigona și Ismena) și doi băieți mai mărișori (Polinike și Etéocle, ca unul!). Nevoiți cu toții să celebreze aici sărbătoarea Adormirii Sfinxului (excelent construit motivul, cu toate detaliile și picanteriile religioase balcanice, atât de cunoscute nouă, pentru preaslăvirea lui Oedip, în paralel cu invocarea lui Dionisos, trăgând deștept de marginile de timp către Antigona și Ismena zilelor noastre).
Printre interviuri, știri TV și conversații pe videochat, captate de tot felul de dispozitive multimedia și proiectate pe fundalul scenei, ținând-o mereu în frâiele actualului și recognoscibilului, printre basme, incursiuni mitice și jocuri familiale, cât să mai treacă din timpul ăsta groaznic petrecut împreună de niște eroi damnați la o izolare de rit nou, în care sunt nevoiți să-și construiască cu grijă tragediile cât să fie extras din ele tot ce e nevoie pentru a vorbi despre rolul femeii în societate, este adusă în față o excelentă Antigonă-narator, foarte bine condusă de Hana Selimović, amfitrionul tuturor festivităților și ceremonialurilor găzduite de cetatea Tebei. Confruntată violent cu traumele ce i-au marcat familia și viața, povestite inteligent în capitole de sine stătătoare, pe înțelesul tuturor, spre a-i clădi pertinent un background solid pentru sacrificiul la care a purces și cauza pe care continuă să o susțină chiar și după moarte, Antigona se lasă purtată deștept între epoci și teme, asigurând buna înțelegere a miturilor, dar și predarea de ștafetă către noua generație. Atunci și acum devin doar niște accesorii temporale insignifiante pentru subiecte care-și dovedesc cu prisosință actualitatea și necesitatea abordării lor pentru a vindeca traumele de ieri și de azi.
Excelentă în acest sens opțiunea de a construi unele scene cu câte două Antigone și două Ismene, scene în care Hanei Selimović și Sonjei Isailović le sunt prelungite gândurile și acțiunile de fetițele Iskra Šimon și Anđela Paščan, variantele personajelor lor în copilărie, cărora le predau și de la care preiau ștafeta (și care evoluează foarte bine și în scenele individuale, dar și împreună cu frații Polinice și Eteocle, încredințați lui Aljoša Đidić) într-o joacă inteligentă de-a viața și de-a rolurile ei, o confruntare aproape de canapeluță pentru fiecare dintre copiii condamnați să o trăiască într-un anume fel, confruntându-și direct (izolați în același timp/spațiu) traumele care le-au fost hărăzite, sparte acum dinadins întru ambiguizare pentru a transcede veacurile și a le extrage esența de păcate post-primordiale.
Tatăl lor, Oedip, este un lider de tip nou, pe care Branislav Jerković îl ține dinadins într-un registru aparent candid emoțional, ludic (mai ales în scenele cu fetele, foarte bun în nararea poveștii învingerii Sfinxului) cu accente narcisiste (augmentate în relatările TV prin transmisiuni live din propria reședință, unde stă închis alături de cea mai a naibii jurnalistă a vremii, întruchipată de omniprezenta Nikolina Spasić, elementul de legătură indestructibilă cu prezentul), ușor naiv, purtat abil de nas de puternica și senzuala Iocasta a Sanjei Mikitišin, pentru ca în finalul spectacolului, confruntat cu adevărul, să izbucnească senzațional, la limita nebuniei, dând de pământ cu tot Dionisos-ul din toate zeitățile și toți prorocii, într-o descătușare explozivă de energii acumulate de-a lungul tăcerilor ce i-au însoțit jocul de scenă prin care și-a definit relațiile cu celelalte personaje.
Cu Iocasta, o Sanja Mikitišin senzuală și ispititoare, o femeie întreținută a zilelor noastre, concentrată pe look și pe jocurile amoroase și sociale în defavoarea timpului alocat casei și copiilor, azvârlit fără vreo clipire doicii (Gordana Đurđević Dimić, care o construiește autoritar, aproape despotic) și bacantelor (însărcinate cu un fel de îmblânzire a asperităților și neajunsurilor casnice și conjugale), dar și o femeie puternică, adânc suferindă, care și-a trăit cu demnitate tragedia de a fi fost abuzată, agresată și despărțită cu forța de copilul abia născut (excelentă în monologul despre relația ei cu regele Laios).
Dar și cu simpaticul Creon al lui Milovan Filipović, cumnatul care conduce acum guvernul și se ține de șotii cu tinerele lui nepoate, în timp ce nu-și poate reține sarcasmul, aruncat verde-n față lui Oedip, în privința multelor și nefericitelor alegeri amoroase ale surorii sale. Tot în sarcina lui cade și mesajul, foarte îngrijit împachetat, privind finanțările teatrului și nevoia de artă a spectatorilor în timpul pandemiei. (!)
O figură foarte bună face Tiresias al lui Radoje Čupić, excelent distribuit în rolul vestitului prezicător din cetatea Tebei, eroul care confruntă lumea cu propriile adevăruri, în care se intuiește potențialul de a schimba lumea și legile după care ea funcționează. Poate tocmai de aceea inserat aici și în chip de aplicație (!), numai bună de instalat în telefoane de mișcarea nouă a femeilor întru mobilizare pentru acțiunile de protest ce trag nădejde că se vor tot organiza de acum înainte (de precizat că Tiresias a fost și unul dintre puținele personaje transsexuale din mitologie, o sursă de inspirație pentru operele în care s-a discutat aprins despre rolul femeilor și bărbaților în societate, mai ales în conjuncție cu mișcări socio-politice care au vizat egalitatea de drepturi și de șanse pentru ambele sexe).
Chemat de Oedip să dezvăluie cine e ucigașul, misteriosul personaj își impune statura mistică din spatele lentilelor fumurii ale ochelarilor, vorbind cu păsările prin orbul deschis deasupra capetelor înfierbântate de posibilul și probabilul care le va arunca existențele în aer. Tiresias al lui Radoje Čupić se dovedește un atent mânuitor al vorbelor și gesturilor teatrale (chiar prezentat în chip de director de Teatru al Cetății), un maestru al învârtirii meșteșugite a cuțitului în cele mai adânci răni, cu mult umor și tâlcuri atent revelate pentru a le aplica o ultimă lovitură înainte de a încerca să le bandajeze drumul către vindecare (minunat monologul în care reușește o savuroasă definiție a puterii așezate într-un bărbat, căruia, când îi pui coroana pe cap, trebuie să așezi în el și nebunia de care are nevoie pentru a putea să o poarte).
Și-n tot Sofocle-ul din jurul familiei lui Oedip sunt băgate mereu bacantele lui Euripide (Aleksandra Pejić, Danica Nikolić, Katarina Bradonjić, Mina Pavlica, Ivana Pančić, Simonida Mandić), care vrăjesc minunat la spectator (mai ales în episodul de teatru în teatrru, cariatide în mișcare ce-și însoțesc arabescurile executate de trupurile preschimbate în statui printr-o deșteaptă idee de costume!) împreună cu păsările ce se învârt pe deasupra și croncăne taman azi peste pomul vieții, cântând în vârf ce i se întâmplă la rădăcini. Menade dintr-un cortegiu de sine stătător, apărând savuros spiritul lui Dionisos, niște nimfe cu furie mistică și mișcări deștepte de dans contemporan, excelent antrenate de Andrea Gavriliu, care deretică prin casă, așează masa și se țin de serbări la aniversarea lui Oedip, susținând cu umor cauza feminismului și îmbrăcând în ritmuri inteligent alese de Adrian Piciorea toate motivele tragice din care își extrage seva. Doar ca Ismena (fata bună, perceptivă și naivă că, deh!, e rac! a unei actrițe cu mișcări suave și voce de înger, Sonja Isailović) să-și poată lansa liniștită mai apoi ultimul album, într-o eră în care femeile s-au obișnuit deja cu puterea și știu să o folosească în slujba mai binelui și armoniei, pentru care încă mai continuă să lupte. Însoțind abil trilurile păsării ce cântă metafizica disperării din plânsul Antigonei, pe care-l aud și îl împărtășesc celelalte femei care invadează cetatea, prevestind schimbarea pe obrazul ce încă mai caută să-și curețe pata socială.
„Pata oarbă”.
O remitizare zgomotoasă a unor demitizări savuroase. O joacă deșteaptă de-a iconograficul și bagatelizarea, cât să aluneci savuros pe gheața subțire a emoționalului, trăgând nădejde că nu se va sparge dar își va arăta pe ici pe colo copcile potrivite pentru undițele pregătite să-i culeagă din adâncuri hrana.
Conflicte de mileniu trei hrănite cu credințe și superstiții antice, promiscuități cotidiene cu origini în orgii mitice, habotnicii de Balcani născute din profeții ale antichității, pe scurt, un mental colorat, eminamente emoțional, pus dinadins în slujba celui mai nou tip de activism în anii cei mai de glorie pe care i-a cunoscut istoria în privința emancipărilor și apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale individului.
Azi totul e mai safe.
„Ieși tebanule afară, Sfinxul nu te mai omoară!… Așează-te lângă mine, să sângerăm același sânge”…
Dar limba e deja a lui Hades!…
Nu închideți ochii, nu ajută, ce e în spatele lor e mai rău!… Tot vezi, tot plângi, tot faci ce-ai făcut de când te-ai născut. Doar că privirea ta, lângă toate celelalte priviri, chiar ar putea să schimbe lumea.
Tot mai multe drone. Se lasă încet întunericul peste Piața Armoniei, Cetatea Tebei, Novi Sad / București, 2022.
Se mai aude doar vocea dulce și împăcată a Ismenei de pe insula Samothraki, îngânată de cor:
„It’s a good day to fight the system!… ”
Feeling cool, celebrating theater, attending FNT.
„Pata oarbă” de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, după motive din tragediile antice „Oedip Rege”, „Antigona” și „Bacantele”
Traducerea: Ioana Flora
Producător: Teatrul Național Sârb, Novi Sad
Regia: Andrei Măjeri
Scenografie și costume: Adrian Balcău
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound design: Adrian Piciorea
Video design: Siniša Cvetić
Asistent video design: Milorad Savanović
DISTRIBUȚIA:
Antigona: Hana Selimović
Oedip: Branislav Jerković
Iocasta: Sanja Mikitišin
Creon: Milovan Filipović
Tiresias: Radoje Čupić
Reporterul: Nikolina Spasić
Doica / Merope: Gordana Đurđević Dimić
Ismena: Sonja Isailović
Polinice / Eteocle: Aljoša Đidić
Antigona mică: Iskra Šimon
Ismena mică: Anđela Paščan
Corul:
Aleksandra Pejić
Danica Nikolić
Katarina Bradonjić
Mina Pavlica
Ivana Pančić
Simonida Mandić
Durata: 1h50min
Recomandare de vârstă: 16+
Luciana Antofi 