Prima porție de fericire dramatică în 17 tablouri la reactor-ul clujean: „Partea 1. Iubirea”

De unde începe „împreună” și încotro ne îndreaptă? Pășim singuri sau așteptăm și alți pași să se apropie, să ne însoțească? Dacă ne împiedică mersul drept? Dacă ne-mpleticim atât de mult pașii încât nu mai știm care sunt ai noștri, care ai celuilalt? E oare important să simțțim mereu pământul sub picioare sau e mai bine să încercăm din când în când câte un zbor? Să riscăm desprinderea, să uităm calea dreaptă, să ne lăsăm purtați de tot ce ne va duce, negreșit, spre neant?

Dau viața mea pentr-o Iubire!…

Singura cale. Punctul pe „i”, de unde începe totul. Nici nu contează unde te duce, important e să te lași purtat. Orice iubire, furată de ici, de colo, de peste tot de pe unde se poate, din toate spațiile pe care le putem purta cu noi, cu toate încăperile în care ea există în alții și în noi înșine. Și în care ne dorim să simțim că aparținem. Tânjim după o vorbă bună, după o atingere, după un sărut, după o îmbrățișare caldă. Când le primim pare că ni se cuvin. Abia când le pierdem ne dăm seama că sunt singurele motive de care avem nevoie și după care am alergat întotdeauna. Și o căutăm din nou.

E o chestiune de viață și de moarte. Supraviețuirea, specia și chiar planeta noastră depind de asta. Să avem, să știm că avem, să fim siguri că nu rămânem fără. Nu pentru stomac. Ci pentru toți fluturii din el…

Și de ce mă rog nu s-ar putea găsi Iubirea cotrobăind într-un eclectic dramatic și vizual, printre lucruri vechi, ponosite, strecurate de Alexandra Budianu ca să ne permită să scotocim prin strălucirea gata compromisă a kitsch-urilor, prin traumele de familie și rănile sufletului care și-a căutat mereu un motiv de a merge mai departe? Prin tot stereotipicul și clișeisticul singurului motor care pune în mișcare sângele, mintea și sufletul omului? La masa (excelentă ideea!) la care se spală rufele murdare, departe de ochii curioși ai lumii, propovăduind și servind Iubirea cu tacâmurile asortate felului prezentat pe farfuria de emoții dinadins gătite ca să le recunoști gustul?

„Partea 1. Iubirea”. Prima parte din „Trilogia Solidarității”¸ un proiect promițător al regizoarei Petro Ionescu (prin care-și marchează debutul regizoral), parte a programului multianual „Perspective”, derulat de Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca. Și o reconfirmare (a câta oare?) a bucuriei cu care Reactor-ul clujean abordează proiectele dramatice, cooptând în laboratorul său creativ toate energiile de care dispune pentru a alchimiza teatral în cele mai fericite chipuri temele atacate.

DJ Cupidon & The Love Hoarders. Un dans al stomacului alergând după nevoile primare, continuat în creier și în capul golit isteț de Alexandru Condurat („să trăiești, puiule!”, zic să răspund la „sărumâna!”) pentru a așeza în el sunete dintre cele mai neașteptate, spre a mângâia cu ele cotloane nebănuite ale iubirii care zace în noi. Și  un punct de plecare pentru o muncă solidă de echipă, în care fiecare aduce de acasă câtă iubire a găsit, a înțeles și este dispus să împărtășească, din care vine negreșit valoarea de adevăr a spectacolului, contemporanul, verosimilul, recognoscibilul, adică tot ce te poate face să fii „in” (ca mai toate spectacolele reactor-ului). Care te trage precis înăuntru, cu toată  senzația de familiar, de cald și de acasă, fără niciun rabat de la calitatea mesajului actului artistic, alchimizată inteligent într-un tip de teatru casual, altfel foarte consistent, născut dintr-o joacă asumată de-a teatrul. De-a muzica. De-a performance-ul. Acum și de-a Iubirea.

DJ Cupidon & The Love Hoarders.

Amfitrion și entertaineri pentru niște bieți îndrăgostiți, condamnați cu toții să supraviețuim prin iubire. Ea trece precis prin stomac. Doar ca să se preschimbe în fluturi și să ne hrănească iubirea deja mestecată, numai ca ea să crească și mai mare. Să năpustească pe străzi, prin casele și în viețile oamenilor. În rigoarea zilnică a răsăritului și apusului de care ne bucurăm fără un motiv anume. În coada din care dă câinele mângâiat care te urmează credincios în plimbare. În saluturile oamenilor fericiți să se-ntâlnească. În maternități, unde apare mereu viața și speranța. În paturile din care piciorul cald iese de sub plapumă, dezvelindu-și cu încredere iubirea…

Iubirea servită în excelenta scenă a mesei, în care se apelează la o voce a povestitorului (mai degrabă a unui anunțător de „zice”, plimbat deștept de la unul la altul până îi leagă fedeleș),  care nu face altceva decât să mute ștafeta dialogului de la un membru la altul al familiei, prin care se permite așezarea împreună la aceeași masă (o metaforă ingenios susținută prin soluția scenografică, o față uriașă de masă în care au fost prinși cu toții și pe care o susțin prin poziția corporală), deasupra căreia își intersectează războaiele recognoscibile tot felul de familii, legate indestructibil de replici-clișeu și de mișcările emoționale abrupte, strecurate într-un fascinant crescendo de reproșuri din care pare că s-a construit iubirea în aceste familii, culminat cu o  uluitoare scenă de isterie, un delir pentru un râs copios cu care sigur se pricopsește de la public.

Și în toți cei marcați de astfel de amintiri de familie, cu iubirea lor cu tot. Adonis Tanța, cu farmecul deja cunoscut, reușește să facă și aici, ca în fiecare poveste-puzzle cu care are de-a face în acest tip de spectacol, o confesiune emoționantă despre iubire, așa cum arată ea rostogolită prin familie, cu care înfășoară atent amintiri despre dragostea primită de la cei dragi, mai ales de la mama (impresionant și în scena despre iubirea maternă care o are în prim plan pe Andrada Balea, poate o fată care a învățat prea puțin despre afecțiune!, așa cum va dovedi în monologul prinzătoarei de păr), culminate cu scena spălatului confesional pe cap, pe emoții și pe gândurile pe care pare că le aude mai bine șoptind în liniștea tocmai construită. Despre o iubire dinăuntru, pe care o poartă apoi mândru pe străzi, printre toate dovezile de iubire pe care le culege cu grijă Cătălin Filip, hoinărind emoționant pe căile  cele mai bătătorite, la ora la care ele au devenit pustii tocmai ca să se audă mai bine ecoul iubirii. De la pupitru se anunță tablourile 10-14, petrecute între pereții plini de vibrații ai clubului, unde și-o fi descătușat toată tensiunea acumulată până acum și o fi reușit să-și verse prea-plinul. Ca să facă loc poveștii naive a Degețicăi contemporane (a delicioasei Alina Mișoc), care are nevoie de timpul, grija, protecția și atenția celorlalți, pe care le primește din plin în chipuri nebănuite, ce vor stârni și ele hohote de râs. Puțin înainte să primească în freză pumnul dulcegăriilor special pregătite de Octavian Voina în scrisorile schimbate cu iubita lui din liceu, păstrate la loc de cinste în colecția de corespondență de dragoste. Între ele se va remarca și ultima scrisoare a Nadejdei Iakovlevna Mandelștam către iubitul ei Osia (Iosif), care va aplica pumnul în plex și va așeza lacrimile la locul lor, stabilind supremul preț pe care-l poate un om plăti (Adonis Tanța…), cum îi șade bine oricărei iubiri care se respectă.

E tot ce avem. O viață. Și o invitație să o umplem cu iubire prin fragmente de iubire din viața unor oameni care ar face orice pentru iubirea lor. În lipsa ei, doar o absență care se tot cască și crapă pe la colțuri!… Poate până va face loc, printre crăpăturile ce-i vor amenința neprezența, altor colaje de momente și povești personale ori imaginare în promisele „Partea 2. Puterea” și „Partea 3. Solidaritatea” din trilogie.

M-am născut pentru a iubi. Și dacă m-ai găsit, înseamnă că m-ai căutat.

Dansezi?…

„Partea 1. Iubirea”

REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca

Pe texte ale întregii echipe, Dramatizarea: Cosmin Stănilă, Petro Ionescu

Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța, Octavian Voina

Regia: Petro Ionescu

Scenografia: Alexandra Budianu

Muzica originală și sound design: Alexandru Condurat

Light design: Cătălin Filip

Asistență de regie: Dominik M. Iabloncic, Ioana Toloargă, Roxana Țentea

Foto: Vlad Braga

---

Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Perspective”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Durata: 1h 40min
Vârsta recomandată: 14+

Cavalerul ultimei șanse în căutarea sclavului perfect: „Emigranți” la Teatrul Mic

Nu fugim mai niciodată spre ceva, fugim mereu de ceva.

Cel mai  adesea de multele forme de sclavie pe care le-a cunoscut istoria de-a lungul secolelor zbuciumate în care și-a căutat mâinele prin puterea celor ce au reușit până la urmă să o scrie. Forța lor s-a bazat însă întotdeauna pe spinările celor mulți, dispuși să le îndoaie și să-și așeze pe cocoașă poveri despre care nu s-a știut niciodată, pe care le-au cărat cu sânge și sudoare și pe care paginile nu le-au consemnat nici măcar în notele de subsol. Destine frânte adeseori sub roțile uriașe îmbrăcate în lanțuri și înmuiate în cerneala timpului ca să aștearnă negreșit rândurile în urma carului triumfal, din care mai-marii lor făceau cu mâna către mulțime, așteptând și ovații pentru asta.

În epoca modernă, sclavia a devenit tot mai sofisticată. Pe măsură ce drepturile și libertățile cetățenești au început să fie câștigate, chipurile în care ea s-a schimbat au devenit inimaginabile pentru mult pretinsa atmosferă de libertate în care individul își închipuia să se va scălda. Printre gratiile pe care nu intuise că le va avea la ferestre, libertatea și-a arătat colții exact acolo unde se aștepta mai puțin: în mintea lui. Așa se face că, în timp ce s-a ocupat excesiv de asigurarea confortului personal ce s-a impus ca urmare a progresului tehnologic și material, individul a început să fie tot mai puțin preocupat de minte și de suflet, puse aproape exclusiv în eforturile de asigurare a celor necesare pentru satisfacerea tot mai multor nevoi ce au început să devină stringente, devenind sclavul lor.

Printre cele mai importante libertăți câștigate, cea de mișcare a adus cu sine și cea mai nouă și elaborată formă de sclavie: a emigrantului. Diferită de la individ la individ în funcție de rațiunile care i-au împins spre emigrare (politice, economice, sociale), formele de sclavie în care s-au trezit prinși fără drept de apel toți emigranții au ceva în comun: închisoarea mentală. Din care fiecare să străduiește mereu să evadeze cum poate.

Publicată în anul 1974, una dintre cele mai renumite scrieri ale autorului polonez Sławomir Mrożek, dramă morală și filosofică, piesa de teatru „Emigranții” este de o actualitate frapantă pentru publicul românesc, obișnuit în ultimele decenii cu tot felul de povești reale sau ficționale învârtite narativ de mirajul străinătății, pe care, dacă nu l-a experimentat direct, cu siguranță l-a fascinat prin intermediul cuiva cunoscut sau măcar i s-a vorbit despre el ori l-a întâlnit prin reportaje sau filme documentare. El a venit de cele mai multe ori la pachet cu deziluziile pe care așteptările prea mari le-au presupus, dar și cu micile victorii pe care emigranții le-au contabilizat după întoarcerea acasă, mândri că sacrificiul lor nu a fost în zadar. Tot mai multe sunt mărturiile, de obicei cutremurătoare, despre costul renunțărilor voluntare al căror preț a fost plătit cu vârf și îndesat de cei care au luat calea Occidentului să se căpătuiască, cătând să scape de cele mai multe ori de sărăcie, sperând la un viitor mai bun pentru copiii lor. Asta e partea contemporană, recognoscibilă, a poveștii. Pentru că la momentul apariției ei, în deceniul al optulea al veacului trecut, într-o Europă vestică închistată, care s-a reconstruit greu după război, definiția emigrării era foarte diferită, puțini fiind cei care reușeau să-i treacă granițele dacă veneau din spațiul blocului comunist din est. În primul rând pentru că regimurile totalitare sub care trăiau nu le eliberau cetățenilor obișnuiți pașapoarte care să le permită un minimum de mobilitate. Iar în cazurile, destul de rare, în care unii mai răsăriți, de obicei intelectuali sau oameni cu stare materială bună, reușeau să obțină unul, căutau să rămână la destinația aleasă, unde cereau și uneori chiar primeau azil politic. Și unde se aciuau astfel recunoscători pentru că își căpătau (și își puteau folosi brusc) libertatea de expresie.

E o precizare necesară pentru a înțelege calitatea montării lui Claudiu Istodor cu spectacolul „Emigranții” în subsolul Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, care a reușit să surprindă și să aducă împreună foarte natural ambele epoci, trăgând deștept de elementele lor comune, aduse la un interesant numitor românesc de traducerea lui Stan Velea și într-un important contemporan de interpretarea celor doi actori.

„E o poveste despre doi emigranți dintr-o țară din est într-una din vest. În secolul al XX lea. Unul muncește și nu gândește, iar celălalt viceversa. Și până la urmă, e vorba de noi. Noi, noii oameni ai secolului XXI. Mai superiori într-un secol mai superior. Dar, nu disperați, e de râs.”, mărturisește Claudiu Istodor.

Și este. Efectul garantat al ciocnirii savuroase de idei între două personaje diametral opuse, nevoite să împartă, în pribegia lor, aerul greu și dens al unui subsolul occidental. În dialogul savuros între AA și XX, un intelectual sofisticat, aproape sobru în toată mizeria lui, de fel taciturn (pare că face conversație de cele mai multe ori din complezență, agasat de multe ori de felul și motivele pentru care rupe tăcerea colegul lui de cameră), anxios și singuratic, pe care Tudor Istodor îl conduce rece și calculat, cu mare atenție la detaliile de tot felul (narative, spațiale, temporale și, mai ales, argumentative) din care-i construiește abil retorica pentru a domina conversația, și un proletar necioplit, un oltean șugubăț al unui excelent Cuzin Toma (savuros felul în care folosește perfectul simplu, integrat inteligent în limbajul lui golănesc, colorat și spumos), vorbăreț și clevetitor, cu o ascuțită inteligență nativă, imaginație bogată și un suflet mare, care ține spectacolul foarte sus pe tot parcursul lui, însărcinat cu umorul și buna dispoziție pe care le produce cu aproape fiecare gest, mișcare și cuvânt ale personajului său.

Excelentă opțiunea lui Claudiu Isodor de a-l lăsa pe Cuzin Toma să facă spectacol din fiecare banalitate livrată de XX, construind anume poveștile pentru a-i capta atenția camaradului său conjunctural AA, fabulând delicios în timp ce așează suspansul la locul lui pentru a-l atrage și a-l păstra în conversație pe ursuzul său colocatar (excelentă scena de început despre povestea din gară, rostogolită în feluri diferite de la cele două capete narative de cei doi, ca și cea a polemicii pe tema muștelor, ce-i așează pertinent de o parte și de alta a unei granițe reale și totuși aproape invizibilă, ce se va dovedi în cele din urmă destul de permisivă pentru a inversa, de câteva ori bune, raportul de putere). Lăsând în sarcina lui Tudor Istodor să scrie acastă pagină de istorie și filosofie din istoriile disparate ale celor doi, câutând întâlnirea la mijoc, în uman, între toate antagonismele personajelor lor, sudate implacabil mental și emoțional într-o relație de copendență, din care nici unul nu poate (și nici nu prea vrea) să iasă. Într-un spațiu atent construit de Ioana Pashca să creeze în noi repulsie și empatie deopotrivă, un subsol aglomerat în care a înghesuit, deloc întâmplător, printre cutii de pizza și navete de Coca-Cola, obiecte care-i asigură firescul, împărțindu-le deștept între cei doi locatari care și-au pus diferit amprenta asupra locului.

Două corpuri străine silite să împartă aceleași organe ale supraviețuirii, două personalități incompatibile damnate să rămână împreună, doi jongleri de teorii filosofico-sociale, despre care celălalt pare că știe mult mai multe decât pare, doi condamnați la plata unei karme ancestrale, doi sclavi perfecți care beau împreună pentru păcatele strămoșilor lor care n-au băut niciodată împreună.

Sclavi fiecare ai propriei conștiințe și promisiunii pe care și-au făcut-o față de sine în ziua în care au ales calea pribegiei, sclavi împreună ai unui context care i-a scos pe amândoi la marginea lumii, sclavi ai unei istorii tăinuite de ochii viitorilor tălmăcitori, în subsolul (nu și în nota de subsol!) din care au acces prin țevi la sunetele normalității din marea istorie, din intimitatea oamenilor care intră, ies și iubesc în casele lor, în timp ce-i tolerează aici, în burtă, poate într-un apendice neglijat, ca pe niște microorganisme de care măruntaiele lor au nevoie doar pentru a-și valida și întări astfel imunitatea.

Ne înșelăm mereu încercând să înfrumusețăm realitatea, confundând-o cu dorințele evlavioase și visele noastre irealizabile, lăsând astfel să se nască un viitor mereu bolnav.

Iar istoria se răzbună. Noroc că are simțul umorului.

„Emigranți” de Sławomir Mrożek, Traducerea: Stan Velea

Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni

Regia: Claudiu Istodor

Scenografia: Ioana Pashca

Credit foto: Alois Chiriță

---

DISTRIBUȚIE:

AA: Tudor Istodor

XX: Cuzin Toma

Florentina Țilea deschide fereastra singurătății în Sala Atelier a Naționalului: „Hai, să vorbim despre viață!”

Calea ți-e deschisă. Faci primii pași, înveți să-i așezi cuminte unul după altul, mergi, întețești pe zi ce trece umbletul tot mai sigur și, pe nesimțite, te trezești alergând. Fără să te fi gândit măcar o clipă la toată mișcarea asta către înainte, nu se știe exact către ce. Până-ntr-o zi, când te oprești brusc în mijlocul drumului să arunci o privire peste umăr. Te uiți la calea străbătută până acum și știi că până aici a fost cumva responsabilitatea altora. Ca tu să faci tot ce se presupune că trebuia să faci pentru a hrăni gura lumii, doar-doar s-o închide știind-o cu saț. De-acum încolo e treaba ta cum o potolești, cum faci să-i oferi tot ceea ce știi (și mai ales ai fost învățat!) că are nevoie ca să te lase să trăiești în tihnă. Și atunci începi să-ți dai seama că trebuie să faci foarte multe pentru ea dacă vrei să ai pace și, mai ales, că indiferent ce-ai face va rămâne mereu flămândă. Crudă și nesătulă, începe să emită pretenții. O facultate, un job bun, o familie fericită, o casă, o mașină, un pom, așa, pentru început… S-o asculți sau nu? Și tu unde ești în toată ecuația asta? E prea devreme? Dacă se va face prea târziu?… Oricum ar fi, orice ai face, oricât de mult sau de puțin noroc ai avea, trebuie să-ți dai seama la timp că e o loterie. Și că tu ești singurul tău loz câștigător. Doar trebuie să-ți iei bilet și să joci de fiecare dată, convins că te vei putea întâlni.

„Hai, să vorbim despre viață!”.

Cu Greta, care se simte norocoasă că încă mai poate să viseze. Chiar nu crede că va ține vreodată în mână cheile de la casa ei mare cu ipotecă pe viață ori de la noua ei mașină cumpărată în leasing. Nici pe cele de la biroul la care se duce negreșit în fiecare dimineață pentru a ieși de acolo după mai mult de douăsprezece ore de muncă istovitoare, când se va grăbi cât se poate de tare să ajungă acasă, agățând în drum câte ceva din cele necesare de prin cele câteva magazine care au mai rămas deschise la această oră târzie, cu speranța că mai prinde încă treji copiii, să schimbe cu ei două-trei vorbe, pentru că nu mai e timp și e oricum prea obosită să se mai joace. Și mai sunt atâtea de făcut până la ora culcării, pentru ca a doua zi să o poată lua liniștită de la capăt…

Pe toate astea nu le-ar face în ruptul capului Greta. Iar dacă te aștepți să afli ce ar face exact, vei fi profund dezamăgit. Pentru că monologul dramatic „Hai, să vorbim despre viață!”, onorat  cu premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă” a anului 2019, semnat de tânăra actriță și scriitoare Ana Sorina Corneanu, a devenit prilej pentru regizoarea Zsuzsánna Kovács de a spune pe scena Sălii Atelier a Naționalului povestea Gretei într-un performance despre solitudine de un franc copleșitor, căruia îi dă viață asumat Florentina Țilea.

Chiar așa, ca-n titlu. Sec. „Hai, să vorbim despre viață!”. Fără pregătiri speciale, fără menajamente, fără abțineri și reprimări, fără grija de a fi judecat, exact ca Greta. Ea nu e absurdă să creadă că poate schimba lumea ta. Vrea doar să nu se intersecteze cu a ei, dacă nu e musai nevoie. Nu-ți cere să faci ca ea și nu trebuie să o îngădui dacă nu ai chef. Dacă nici tu nu-i ceri să facă așa cum crezi tu că e mai bine pentru ea. E o invitație la respect reciproc. Și la prețuirea alegerilor pe care fiecare dintre noi suntem liberi să le facem, câtă vreme nu îngrădim libertatea celui de lângă noi de a le face întocmai ori a opta pentru oricare altele.

Greta Florentinei Țilea caută să-și păstreze curată proximitatea, să fie sigură că nu se va impregna de boala asta conformă a lumii de i se spune de obicei viață. Într-un recital actoricesc și emoțional cutremurător, a cărui intensitate se măsoară mai ales prin tăcerile asurzitoare din virgulele dramatice și regizorale, excelent antrenată și explorată fizic și înarmată cu o bogată gamă de nuanțe în care-și zugrăvește emoțiile gestuale și de rostire, proprii și sociale (pe cele din urmă le trece abil prin sine pentru a le analiza și compara cu ale ei, dovedind o încântătoare versatilitate în numeroasele prilejuri de a-și demonstra calitățile pe frecvențe foarte lungi), Florentina Țilea învârte abil cele câteva idei esențiale despre raportarea la lume și despre propria ei existență. Din care-și construiește solid libertatea și anxietatea deopotrivă.

Îndoiala, o stare emoțională esențială pentru oamenii inteligenți precum Greta, este motorul întregului text dramatic al Anei Sorina Corneanu, care l-a lăsat dinadins într-o atmosferă interogativ-introspectivă în care predomină ambiguitatea, ceea ce-l face foarte ofertant pentru montarea one-woman-show-ului pe care-l presupune, atât pentru protagonistă cât și pentru regizor, cărora le rămân deschise destule căi pentru a ataca subiectul. Zsuzsánna Kovács a optat pentru o eroină destul de reținută per ansamblu, făcând din Florentina Țilea un introspector iscusit, răbdător și așezat analitic, o ființă ironică și autoironică, ce învârte abil și controlat cuțitul în cicatricile rănilor ei (și ale noastre!) sociale, dispusă să le redeschidă în fața noastră ca să ne ferească pe noi de durere, colorat răzvrătită însă fără stridențe, ceea ce face cu atât mai spectaculoase momentele ei explozive, întreținute într-un  registru înalt-grav de sunetele pertinent construite de Călin Țopa pentru a-i îmbrăca emoționalul în angoase, suspansuri și atacuri de panică, ori a-i însoți mișcările coregrafice de revoltă,  asumare, îmblânzire și acceptare, atent construite și deconstruite de Florin Fieroiu și luminate de Mircea Mitroi ca să-i pună în valoare lupta cu propriile umbre, cu proprii demoni, care se descătușează controlat în decorul lui Gabi Albu. Scenografa a mers pe un décor simplu în care predomină albul, inclusiv două panouri pentru proiecții, prin care jonglează  inteligent cu elementele primordiale (pământul, aerul – sau lipsa lui! –, apa şi focul) compuse din lumina cu care se joacă în întregul spațiu ori în anumite zone ale lui, în funcție de nevoile narative, sau cu care îmbracă obiecte, legând-o pe Greta de rădăcini și de misterele vieții, de unde poate ridica liniștită problema dumnezeirii.

Ea nu știe ce va face peste cinci ani, vrea să se lase în voia destinului. Îi plac surprizele. E o idealistă. Vrea doar să danseze și să ne invite și pe noi la dans.

„Prinsă între ceea ce își dorește și ceea ce societatea consideră a fi indispensabil, Greta își construiește, minuțios, un plan de evadare psihologic, care se schimbă în fiecare moment. Un roller coaster al minții umane, o introspecție a sufletului în căutările adevărului, o piesă despre cine suntem… atunci când nu ne raportăm la ceea ce se așteaptă ceilalți să fim”. Așa arată Greta în viziunea creatoarei ei, Ana Sorina Corneanu.

„Greta se destramă în frânturi ale existenței ei, ca să dea voce umbrelor ascunse în interior și să facă auzite și vocile lumii care o acompaniază la fiecare pas. Ea narează propriul proces de gândire la persoana a treia. Toate acestea nu sunt decât un truc, o unealtă plină de autoironie prin care își acordă șansa de a dezvălui tot, neascunzând nimic, pentru a se lovi, în final, de o singură întrebare: Va reuși ea oare să fie altfel?”, se întreabă  regizoarea Zsuzsánna Kovács.

Le răspunde pertinent Florentina Țilea:

„Dansați, dansați, altfel suntem cu toții pierduți!… “.

„Hai, să vorbim despre viață!” de Ana Sorina Corneanu

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Atelier

spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”

Un performance susţinut de Florentina Ţilea (Greta)

---

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Muzica: Călin Țopa

Light design: Mircea Mitroi

Regia tehnică: Adrian Ionescu

---

Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu

Homo sapiens non urinat in ventum: „(IN)DEPENDENȚII”, acești nebuni frumoși care nu luptă împotriva curentului

Arta independentă.

O ceață densă din care iese la miez de noapte Cenușăreasa, fără rochie de bal, dar cu călcâiul potrivit de Ahile pentru un condur ce încă-și mai caută pașii unui dans nemaiîntâlnit la ora la care noaptea culturală e amenințată de bătaia oficială a gongului. Chiar dacă n-a fost încă găsită de prințul cu care încă-și mai visează valsul sub brațele pline de lumină ale candelabrelor de cristal, ea nu dispare și nu disperă. Doar se retrage cuminte în hainele sărăcăcioase ce-i ascund uneori strălucirea printre tejghelele barurilor și băncuțele de lemn din pivnițele ori mansardele în care încă se înghesuie muritorii să-i admire deja recunoscuta frumusețe. Și unde țâșnește uneori în explozii de emoții necontrolat, uimind, amuțind, năucind. Se dezvoltă în paralel cu arta oficială, recunoscută, organizată, instituționalizată, urmând atent ritmurile contemporanului și însoțindu-i cu grijă și iubire respirațiile ca să-i dea încrederea atât de necesară supraviețurii. Publicul o cunoaște și o recunoaște. Prin spațiile ei întunecate și retrase au ajuns încetul cu încetul și marile nume de artiși angajați în marea artă oficială, admițându-i șarmul, iubindu-i altfelul, validând-o ireversibil pe piața culturală pe care și-a găsit cu ambiție locul.

Teatrul underground. O alternativă a unor visători care încă se mai încumetă să creadă în idealurile lor. Nu țin de foame. Nu țin de cald. Țin de un fel de a fi. De un mod de a trăi. El s-a impus prin răbdare, prin infinită credință și prin foarte multă iubire. Sunt valori pe care publicul le simte și care nu pot fi disimulate.

„(In)dependenții”. Un spectacol necesar, care ar trebui vizitat de toți slujitorii Thaliei, de pe marile și micile noastre scene. Pentru a înțelege. Un eseu performativ dedicat de Catinca Drăgănescu artiștilor și lucrătorilor culturali, mânați în luptă de nu se știe exact ce. Dar care caută să afle. Pe vocile a două minunate actrițe, Mihaela Rădescu și Florina Gleznea, bune cunoscătoare și slujitoare ale scândurii independente, însoțite de la pupitru de Andrei Raicu.

Printr-o fabulă dramatică inteligentă despre lumea asta sălbatică în care trăim cu toții, cu privirea îndreptată atent in- și outside the box. Înăuntru, în ograda plină de lighioane și orătănii care-și disimulează perfect domesticul de care au nevoie pentru a supraviețui și a rămâne la adăpost, în ogradă, departe de junglă, hrănite negreșit de mâna mai mult sau mai puțin generoasă a stăpânului, s-au pierdut și unele mai visătoare ce au nimerit poate din greșeală aici, care vor ceva mai mult decât să primească de mâncare, orice și oricum. Și privesc curioase printre ostrețe și uluci adulmecând, admirând și visând la tot spațiul infinit ce se deschide în afara ei. Cu toată teama de necunoscut, cu toate riscurile de a nu mai găsi vreodată o ogradă primitoare, ele fac pasul afară convinse că-și vor împlini destinul. Asta doar cele mai norocoase.

Pe ulițele largi ale sălbăticiei ce li se deschide în față, ogrăzi mai mici sau  mai mari, împrejmuite cu garduri din marmură, scânduri colorate ori sârmă ghimpată, au toate porțile ferecate în fața privirilor curioase ale trecătorilor. Doar unele cu îngrăditurile mai dărăpănate și-au lăsat căscat către stradă câte vreun intrând mai ciudat, ce duce direct către vreo pivniță rece și întunecoasă, parcă invitându-le să le cunoască și să le lumineze beciul în care nu a mai coborât de multă vreme nimeni. Și-n tot întunericul în care s-au trezit orbecăind brusc, parcă apare de undeva un licăr de lumină. E speranța tremurândă din căușul altor palme care s-au lăsat purtate de drum și s-au pomenit aici, ale altor visători ce s-au încumetat să-și părăsească ograda. Și apare un sentiment de bine. De „nu suntem singuri”. Și o preocupare să încălzească și să lumineze împreună beciul, până când li se duce buhul prin târg, aducând către micul lor univers pașii suratelor din tot felul de ogrăzi, mirate să descopere că există viață și în afara celei pe care au cunoscut-o până acum.

În excelenta metaforă (în versuri!) a Catincăi Drăgănescu, fiecare își găsește locul potrivit în fabulă. Independenții chiar în morala ei. Nu fără amărăciune. Pentru că soarta acestor visători nu este (și nu a fost niciodată) tocmai ușoară. Ținute în corzi pe toată desfășurarea spectacolului (impresionant efortul fizic la care se supun), cele două minunate actrițe, Mihaela Rădescu și Florina Gleznea, care ne încântă de mulți ani sufletele pe scândura scenelor independente, sunt provocate la adevăr. Căruia îi fac față cu brio, instigate savuros și acompaniate de pe margine de Andrei Raicu.  Ele vorbesc răspicat, din toată cunoștința lor de cauză, despre cele două lumi care se dezvoltă de ani de zile în două realități ce par paralele, deși împart același cer cultural. Cu amărăciune, cu umor, cu auto-ironie, cu sarcasm, pe alocurii cu blândețe, în general cu dragoste, însă, cel mai important, cu foarte mult talent. Ridicând din start ștacheta la două voci absolut calificate (uman, profesional, artistic) să abordeze o astfel de temă. Apelând chiar la numele lor  adevărate și la situații în care s-au regăsit de-a lungul activității lor artistice în slujba proiectelor independente și agățând inteligent în jocul lor câteva  elemente din public, Florina Gleznea și Mihaela Rădescu se impun printr-un ton confesional, plin de nuanțe și adevăruri dureroase, extrem de emoționant, cu care reușesc să te țină pentru o oră și ceva cu sufletul la gură, smulgând cu ușurință zâmbete și hohote de râs, dar și lacrimi de tristețe și chiar de deznădejde pentru soarta atât de încercată a acestor artiști talentați, ce se străduiesc să supraviețuiască într-o țară care nu dă doi bani pe cultură.

Excelentă Florina Gleznea în verva cu care îmbracă personajele din ogradă, un regal de tonuri și voci multiple pe care actrița este în stare să le țină în frâu și să le alterneze cu pricepere într-un ritm amețitor, un delir de rostire iscusită pe  care îl completează priceput cu alt registru fascinant pe care este stăpână, cel șarmant auto-ironic, în monologul despre vizita la ANAF sau convorbirile cu părinții. Ba chiar are ocazia să-și etaleze și minunatele calități vocale cu care a fost înzestrată, într-o excelentă surpriză muzicală înșurubată emoționant în toată durerea personajului ei.

Minunată și Mihaela Rădescu, care ne pune în față într-un chip absolut fermecător obtuzitatea, sărăcia sufletească și  aroganța autorității, a celor ce țin azi (și au ținut mereu după ‘89) în mână frâiele culturii. Și ea o actriță versatilă în rostire, foarte stăpână pe constructul vocilor cu care-și îmbracă personajele, reușește o fidelă portretizare a funcționarului bugetar dezinteresat (care nu a coborât niciodată în subsoluri să cunoască arta independentă, pe care o detestă, e prea frig, doar a acceptat să i se povestească despre ea!…), cu o mentalitate învechită, moștenită de la predecesorii lui, de șef de plantație, de reprezentant iresponsabil al banului public, prin care-și întreține privilegiile, ignorând cu bună știință drepturile celor pe care a fost chemat (sau încă numit!) să-i reprezinte.

Împreună cu un Andrei Raicu mereu cu bățul prin gard, care le provoacă, le agită și le servește la fileu tot felul de mingi tematice, cele două actrițe imaginează discuții în spatele ușilor închise pe care le prezintă spumos publicului printre reprizele de autocritică din care alungă cu bună știință autocompătimirea, păstrându-și intacte demnitatea și valorile, pe care le apără până în ultima clipă, și ea imaginată de Catinca Drăgănescu ca o interogație ce va să rămână posterității, nu se știe dacă pentru a găsi un răspuns, dar cu siguranță pentru a nu se opri din a căuta unul, într-o lume în care independenții continuă să existe și să fie vizitați de publicul care-i iubește și-i urmează prin subsoluri, baruri, mansarde și alte spații convenționale. Nu oricum și pe oricine (și aici se deschid straturi discursive importante și incitante ce merită încă studiate, pe care spectacolul nu le trece cu vederea).

Validat de echipa acestui spectacol, regizoarea independentă Catinca Drăgănescu, actrița  Mihaela Rădescu (membru fondator în echipele primelor sau celor mai cunoscute inițiative de teatru independent, Teatrul Luni de la Green Hours, mai apoi Centrul de Teatru Educațional Replika) și mai tânăra ei parteneră de scenă, Florina Gleznea, una dintre cele mai talentate actrițe ale spațiului independent, susținută tehnic și muzical de alți artiști liberi (muzica – Andrei Raicu, orchestrația vocală Andrei Dinescu), performance-ul „(In)dependenții – homo sapiens non urinat in ventum” vorbește pertinent despre suferințele acestui sector cultural.

Un sector pentru care pandemia a funcționat invers decât pentru angajații sistemului, aducându-i mai în față reprezentanții (ce-i drept, online) cu care cei înainte menționați au început chiar să empatizeze tot mai mult, făcându-i mai cunoscuți și chiar mai utili, demonstrându-și parcă mai abitir creativitatea, fiind de felul lor mult mai adaptabili la nou și puțin, artiști obișnuiți să lucreze cu minimum de resurse din care reușesc de multe ori să facă bici (un comentariu discursiv important în economia spectacolului, susținut și de viziunea regizorală, care a optat pentru o scenografie austeră, specifică proiectelor de gen, exploatată însă inteligent, la maximum, cu efect garantat – confetti, măștile de latex, costumele personajelor –).

Restul e un joc pertinent și inteligent dramatic de-a râsu’-plânsu’, o lecție despre rezistență, profesionalism, iubire, sacrificiu și abnegație, care te trece abil printr-o sumedenie de stări, cum îi șade bine oricărui spectacol bun. Și, cel mai important, groaznic de necesar. Pentru noi toți, nebunii care încă mai îndrăznim să ne iubim nebunii. Ca să ne împingem și să ne tragem unii pe alții către înainte. Către mâine.

„(In)dependenții – homo sapiens non urinat in ventum” un eseu performativ de Catinca Drăgănescu

unteatru

Distribuția:

Florina Gleznea, Mihaela Rădescu,  Andrei Raicu

Regia: Catinca Drăgănescu

Grafică: Maria Drăghici

Muzică și sound design: Andrei Raicu

Orchestrație vocală: Andrei Dinescu

Light design: Alexandros Raptis

Suport tehnic: Alexandru Medveghi / Dragoș Mărgineanu

O inițiativă Idea77 realizată în parteneriat cu unteatru, Centrul Replika și Teatrul LUNI de la Green Hours

Proiectul face parte din platforma „Microistoria performativă a lucrătorului cultural independent ȋn România” și reprezintă un demers de auto-reprezentare cu mijloace artistice și arhivare performativă.

Durata: 1h 20min

Cenzură peste un surâs dramatic sau cum (nu) se poate renunța la comedie: „Universitatea de râsete”. Amare.

Te-ai întrebat vreodată ce au în comun râsul și plânsul?

Nimic mai simplu: lacrimile. De la primul scâncet până închizi ochii, ele îți însoțesc cu fidelitate obrazul emoțiilor cele mai puternice, alunecă precis pe pielea fină și întinsă și se strecoară apoi tot mai abil în crăpăturile ce i se deschid în cale, zăbovind mirate prin șanțurile pe care le-a săpat nemilos în alb-rozul promisiunilor ei deșarte, până se hotărăsc să se scurgă încet către bărbie, de unde se vor rostogoli neîndurătoare peste paginile cărții vieții tale, ștergându-i și amestecându-i parcă anume literele așternute acolo ca să nu mai rămână din ele decât amintirile unor emoții.

Te străduiești să recompui din ele doar pe cele care ți-au adus fericire, care ți-au așezat pe chip zâmbetul, surâsul, ori, chiar mai grav, spasmele unor hohote sănătoase de râs ce te-au ajutat să treci prin capitolele mai grele așternute până acum. Începi să scrii. Vrei să-ți aduci aminte. Vrei să râzi. Și să-i faci și pe alții să râdă. Apoi  trebuie să obții și aprobare  pentru asta. Pentru  ca râsul tău să ajungă la public.

Japonia, 1940.

Tânăr dramaturg de comedie, destul de îndoit asupra valorii textului proaspăt așternut. Și a puterii lui de a convinge. Se prezintă la biroul cenzorului pentru a i se aproba cel mai nou text. Miza e mare. Fără această aprobare, premiera (și chiar existența teatrului) este pusă în pericol, deci presiunea asupra dramaturgului este uriașă. La fel și flexibilitatea lui în concesii dramatice pe care ar fi dispus să le facă și care i-ar putea asigura mult râvnita rezolvare favorabilă a cererii de aprobare.

Iar când entuziasmul tineresc se lovește nemilos de zidul emoțional ridicat de un redutabil inamic al comediei, un tip matur, fără simțul umorului, care trebuie musai să iscălească textul ca să treacă în producție, este nevoie de foarte multă răbdare pentru a înlătura, una câte una, cărămizile glacialului pentru a săpa în el o atât de așteptată fereastră către râs.

În Sala Mare a ARCUB Gabroveni, câteva acorduri promițătoare de vals peste care se prăbușește amenințător liniștea. O liniște densă și scurtă, pe care un arcuș iscusit o taie brusc în două, agățând în corzi prima întâlnire dintre cenzorul necruțător al unui impozant Răzvan Vasilescu și timidul dramaturg al ingenuului Alexandru Voicu. Ale căror căi s-au intersectat promițător în „Universitatea de râsete”, înființată de Teodora Petre și WonderTheatre în parteneriat cu Primăria Capitelei prin ARCUB într-un spectacol deștept din care comedia trebuie să iasă neșifonată.

Inițial un text pentru o dramă radiofonică (1994), „Warai no daigaku” („Universitatea de râsete”),  devenită piesă de teatru (și chiar film) în 2004, dezvoltă tema conflictului care se creează între libertatea de expresie a artistului și forța implacabilă a cenzurii, din a căror ciocnire se produc de obicei adevărate laboratoare de creație, în care obtuzitatea celei din urmă lucrează activ, ca un motor de idei, pentru cea dintâi, ce caută să răzbată și să se exprime cât mai aproape de propriul adevăr pentru a ieși la lumină.

Plasate în timpul celui de-al doilea Război Mondial în Japonia imperială, cele două personaje, impregnate de ceva nuanțe specific orientale, sunt lăsate să-și dezvolte relația într-un cadru narativ și emoțional general uman, într-o abordare parodic-sarcastică asupra valorilor universale (învârtite în jurul „Tragediei lui Juleo și Romiet”!) ce caută să împrietenească nevoia de artă a individului cu limitele de resurse ale creatorului, primindu-le generos într-un laborator de creație rigid, în care se caută forma de expresie cea mai adecvată pentru a echilibra relația între consumul cultural și procesul de producție al evenimentului artistic.

După ce regimul a decis să se aplece mai mult asupra artelor, la teatrul „Universitatea de râsete” ajunge un nou inspector, Mutsuo Sakisaka, însărcinat cu avizarea producțiilor. Convins că pentru Imperiul aflat în criză nu folosesc la nimic comediile și distracția și că orice proiect în domeniu trebuie refuzat categoric, el începe mai întâi cu refuzul brioșelor cu alune pe care dramaturgul angajat al teatrului, Hajime Tsubaki, i le oferă când se prezintă  cu noul proiect dramatic la avizat. Calificat drept comportament inacceptabil, acest prim contact definește relația de putere între cei doi, așezându-i iremediabil la un capăt și la celălalt al unui fir invizibil al râsului, ce va trebui să le lege cumva zâmbetele acum perplexe când se vor întâlni la mijloc.

Răzvan Vasilescu dă viață cu precizie unui solid inspector al Artelor, dinadins erijat într-un personaj zeflemitor, puternic, impozant,  pe care nu-l califică doar ochiul sever și vigilent al autorității, care i-a asigurat o frumoasă carieră profesională în slujba Imperiului, ci și o extraordinară rezistență umană la ispitele la care a fost mereu invitat, numeroasele lui forțări ale limitelor adversarului și respingeri tot mai zgomotoase ale concesiilor tot mai importante la care acesta este dispus devenind din ce în ce mai absurde, nu doar ca limitări politice și ideologice, ci și profund umane din momentul în care se declanșează conflictul interior al personajului lui. Asta reușește magistral în acest spectacol Răzvan Vasilescu, să lase să i se vadă (și chiar să i se admire) constructul interior, excelent controlat prin rostire și bine susținut prin mimica feței, care intră de multe  ori în antiteză cu gestualul și corporalul pe care-l construiește separat, probabil în conformitate cu disciplina militară de care a avut nevoie personajul său pentru a accede și a se menține în slujbba serviciului guvernamental.

Adevăratul conducător al jocului se dovedește însă timidul dramaturg al lui Alexandru Voicu, care se impune delicios în fața autorității tocmai prin felul candid în care reușește să-i construiască autoritatea morală personajului său, rămânând mereu conciliant, foarte atent la fiecare mișcare a partenerului lui, preluându-i abil până și gesturile pentru a le continua în registrul  său timorat, reușind astfel să creeze în adversar reacțiile inverse pe care le anticipează, desi în realitate îi e cumva recunoscător acestuia pentru că reușește să preschimbe abil toate ambiguitățile în fraze tot mai clare pe care apoi le dezambiguizează mult mai ușor, transformând toate vulnerabilitățile lui în puncte forte care vor schimba încetul cu încetul raportul de putere.

Clădit din compromisurile delicioase la mijlocul cărora se întâlnesc savuros cei doi, învățându-se unul pe altul despre diferențe, despre respectul reciproc, despre puterea râsului de a vindeca și mai ales despre pericolele îngrozitoare ale lipsei lui și, împreună, învățându-ne pe noi toți despre puterea teatrului de a schimba lumea, spectacolul ne așează deștept pe față zâmbet după zâmbet până le transformă în râs.

Într-un décor auster (inspirată scenografia extrem de simplă pe care s-a mers în a construi autoritatea – inclusiv a teatrului –, dominată de un birou lung, un cuier și câteva scaune de vizitator, care are în prim plan dosarele cu manuscrisele a sute și sute de pagini de dramaturgie ce se cer analizate, aprobate, poate chiar jucate, mângâiate încurajator de luminile inteligent folosite și acordurile muzicale fermecătoare, doar doar or trece de semnele roșii ale cenzurii), râsul își croiește drumul împrietenirii cu teatrul și dedesubturile lui dramatice, un teatru dispus la modificări și revizuiri importante pentru a agrea noi și noi acorduri cu cenzorii lui, încăpățânându-se să existe, să lupte cu armele pe care le are la îndemână pentru a vedea luminile rampei, într-un spectacol al aprobării, nu al corecturii. Al lecturii angajate, al cititului printre rânduri și printre vremuri, pe care numai  istoria le poate contabiliza. Până să ne ia valul și să uităm care ne sunt locurile.

Acum se ocupă  precis de comedie. Și învață să râdă la Universitate. Și râde. Și numără. Poate chiar până la 87.

„Universitatea de râsete” de Kōki Mitani

WonderTheatre în Stagiunea Artelor Performative de la ARCUB

Regie: Teodora Petre

---

DISTRIBUȚIA:

Inspectorul Mutsuo Sakisaka: Răzvan Vasilescu

Dramaturgul Hajime Tsubaki: Alexandru Voicu

---

Durata spectacolului: 90 min

Cum să-ți furi singur pălăria cu Jamais Vu: „FUNIA“, spectacol într-un act cu funie, suspans și pian

Se ia o funie. Se folosește în cel mai mârșav mod cu putință. În jurul gâtului unui om. Apoi se ascund. Sau nu. Omul. Și/sau funia. Se pot lăsa la vedere, la îndemână ori chiar folosi dinadins pentru a amplifica suspansul. Și emoția. Asta dacă te pricepi cât de cât dramatic.

Nu, nu orice funie, cea a lui Patrick Hamilton. La un capăt a fost legată acum multe decenii de intriga cinematografică a lui Alfred Hitchcock (1948). La celălalt e învârtită teatral azi de Matei Lucaci-Grünberg cu trupa „Jamais Vu” pe o scenă privată bucureșteană, ca un lasou care-și pregătește abil lațul pentru a prinde în el mințile mai agere, cele în care se învârt pentru mai bine de o oră și jumătate fel de fel de soluții, dinainte ticluite și abil plasate acolo de cei opt actori (șapte băieți și-o ștrengăriță – bine, bine, aproape două ștrengărițe!…) ai trupei „Jamais Vu”. Pricopsiți cu niște roluri bestiale (de antagonist, „într-un fel”, de antagonist, „în alt fel”, de profunzime, de travesti, de îndrăgostit, de candid, și chiar un surprinzător rol feminin, la care se adaugă un rolișor greu de descris!), și un text excelent cosmetizat pentru a fabrica o realitate sută la sută românească, ei se așează pertinent în perioada interbelică în Bucureștiul cel mai iubit de istorie. După ce i s-a extras precis acestuia din urmă o mână de intelectuali ai epocii și i s-a pus (ascuns!) sub nas, și într-o pălărie neglijată, o excelentă premiză dramatică, în jurul căreia cei opt sunt legați fedeleș cu obiectul din titlu de Matei Lucaci-Grünberg, ce o învârte cu umor pe toate părțile până când reușesc partida perfectă de șah dramatic cu spectatorul angajat în deslușirea misterelor policier-ului.

Dacă în filmul lui Hitchcock de la jumătatea secolului trecut suspansul este rege, în montarea lui Lucaci-Grünberg umorul este cel urcat pe tron. Transformat deștept într-o comedie neagră de cea mai bună calitate, policier-ul lui Patrick Hamilton este prilej de înscenare fermecătoare a misterului dispariției unui om, a cărui lipsă va fi observată abia la sfârșitul unei petreceri  ciudate, organizate pentru acesta de cei doi criminali tocmai pentru a-și ascunde fapta.

Crima perfectă. Un joc al minții devenit fapt real de omor. Care se cere tăinuit pentru totdeauna pentru a-și împlini definiția. Asta presupune un joc pe cât de complex (uman și intelectual), pe atât de ofertant dramatic: nicio greșeală.

Este ceea ce reușește Matei Lucaci-Grünberg cu compania „Jamais Vu”. Provocat să construiască o poveste interbelică eminamente românească (de care s-au îngrijit cu multă migală Ariana Miron-Presan, scenograful și costumierul acestei povești, care a surprins inteligent epoca – interior burghez cu mobilier, pian, elemente de décor și obiecte de servire a mesei specifice, dar și costume, coafuri și machiaje prin care plasează precis personajele în acele timpuri  – și Sever Bârzan cu muzica lui non-diegetică, ale cărei ritmuri învelește pertinent părțile dinadins descoperite și iute acoperite de fiecare dată ale acesteia), el reușește să creeze o comedie neagră savuroasă, la care se râde în hohote de la un capăt  la altul. Pentru că toți cei șapte (și ceva!) actori sunt plini de energie, au verbul la ei și știu să-l învârtă răspicat pe toate părțile ca să provoace mereu râsul.

În centrul poveștii sunt așezați inspirat Andrei Huțuleac (excelent amfitrion al întregului spectacol) și Iosif Paștina, pe numele personajelor lor Leopold și Camil, doi „antagoniști”, unul „într-un fel”, altul „în alt fel”, după cum se autoprezintă, cei doi criminali care-și joacă stăpânirea de sine și scapă situația de sub control în moduri absolut diferite, antagonice, prezentând complementar portretul criminalului ce se dorește perfect, inteligent, vigilent, controlat și precis, marcat însă de emoția umanului ce-l va dovedi până la urmă. Leopold al lui Andrei Huțuleac este energic, omniprezent, angajat în relații și discuții sofisticate cu fiecare dintre invitați, în timp ce se ocupă temeinic de fiecare amănunt logic, spațial, narativ și discursiv pentru a risipi suspiciunile de orice fel, după ce mai întâi le-a fabricat inteligent și le-a ridicat anume la fileu celorlalți. Ceea ce-i produce o foarte  vizibilă stare de excitare mentală, din care Andrei Huțuleac își hrănește neobosit fermecătorul lui personaj, invitând continuu la relaxare și bună dispoziție, atmosferă pe care reușește să o creeze mereu și care-i oferă cadrul necesar lansării celor mai năstrușnice idei, minunat împlinite dramatic la nivel de rostire, mișcare și gestual. La polul opus, Camil al lui Iosif Paștina, și el foarte  bine construit și ținut în hățuri, e timorat, speriat, precipitat, de multe ori chiar copleșit de emoționalul pe care reușește să-l țină sub control doar legând un pahar de altul, împrăștiindu-și astfel aiurea gesturile (foarte bun pe gestual), amețindu-și simțurile și riscând să se dea de gol la fiecare pas, provocat constant de tovarășul lui de crimă ce se joacă întruna cu focul. Arbitrul celor doi este profesorul lor de filosofie, Nae Rădulescu al unui excelent Alexandru Papadopol, într-un rol de profunzime, un tip energic, impozant, care împrăștie generos în jur cinism și sarcasm, contribuind decisiv la fiecare confruntare de idei, fără a-și pierde nicio clipă atenția la detalii, luciditatea și vigilența în a dezlega  misterul  care simte că se țese în jurul lui, alimentând chiar foarte precis conflictele pentru a extrage din ele bucățile de adevăr de care are  nevoie pentru a construi puzzle-ul descifrării lui. Alexandru Papadopol stăpânește perfect tehnicile dedublării și folosirii sensurilor bipolare ale personajului său, devenind un egal în perspectiva amfitrionară pentru redutabilul său rival de idei Andrei Huțuleac (cu care împărtășește, nu însă până la capăt, aceleași idei filosofice), erijându-se încetul cu încetul în gazde ideatice echilibrate ale conversațiilor de salon pe toate temele abordate. Din care desprind însă iscusit, fiecare dintre ei în chipuri diferite spre a-și construi argumentativul, pe cele despre Übermensch, despre om și supraom, idei care au adus fiori  reci pe multe șire ale spinărilor epocii, în timp ce capetele mai înfierbântate (care au făcut posibile ororile hitlerismului) au cochetat și chiar au sfârșit cu punerea lor în practică.

Pe cei doi criminali (și colegi de apartament) îi servește savuros o delicioasă doamnă Popescu reușită de Ștefan Huluba într-un rol de travesti (personajul lui a fost construit din două personaje distincte ale scenariului dramatic, doamna Wilson, aici Popescu, și doamna Anita Atwater, astrolog amator, cumnata lui Henry Kentley, aici  Sebastian, tatăl victimei, a cărui soție bolnavă a trebuit să rămână acasă). Condimentându-și mereu aparițiile cu paranteze savuroase de astrologie, chiromanție și esoterism, Ștefan Huluba reușește să construiască un personaj solid, colorat, jovial, pe alocuri fâstâcit, mereu efervescent, prin care regia apasă precis butoanele publicului.

Primului invitat sosit la petrecere, Mircea, fost coleg de studii cu Leopold, Camil și David, îi dă simpatic viață Sever Bârzan, într-un rol de îndrăgostit ușor tâmp, complet fâstâcit în preajma fostei iubite de care nu s-a despărțit de foarte multă vreme, un tip nu prea integrat în grup, care nu are deloc simțul momentului (glumele lui nereușite opresc acțiunea în loc, reușind câteva foarte populare scene de tăcere perplexă, care fac deliciul spectatorilor).

Logodnica dispărutului, o încântătoare Leny a Teodorei Dincă, naivă și melodramatică, plină de truisme și deloc sigură pe umorul ei (a cărui lipsă e îmbracată mereu cu un delicios râs molipsitor), o mică autoare de articolașe plictisitoare într-o rubrică despre siluetă la o mică revistă mondenă, o fetișcană destul de obrăznicuță, de moravuri nu prea grele, a fost pe rând iubita lui Leopold, a lui Mircea și în cele din urmă a prietenului lor David („e greu să ținem pasul cu aventurile tale”, remarcă sarcastic unul dintre personaje).

Vitalie Bichir, într-un rol de-a dreptul candid – Dl. Sebastian, tatăl dispărutului -, oripilat de macabrul ideilor filosofice care se vehiculează la petrecere, se remarcă printr-o defensivă tremurată, foarte bine controlată,  explorată punctual într-un moment plimbat abil între siguranță și groază, în care nu reușește să decidă dacă se vorbește serios sau nu, punând capăt delirului în care se angajaseră filosofii.

Un regal de șarm intelectual pe câteva voci minunat împletite, într-un ping-pong atent de idei și pericole ideologice,  lingvistice, dramatice și criminologice care pândesc la tot pasul, ce întrețin suspansul și umorul, învelite acustic cu puțină muzică ambientală (cu efecte pe termen lung!), vor duce în cele din urmă la descoperirea faptelor și reașezarea ordinii morale. Pentru că unora pur și simplu nu le stă în caracter să fie omorâți. Românii mor de obicei pentru independența lor, pentru idei mărețe, la Mărăști, Mărășești, Oituz sau Nămoloasa (!)… Ori victima perfectă pentru crima perfectă nu părea genul… Adică Alexandru Mănăilă, într-un rol greu de descris…

Restul e magie.

„FUNIA“ de Patrick Hamilton, adaptare: Matei Lucaci-Grünberg

Trupa „Jamais Vu“

La Teatru Infinit (Eminescu, 127)

---

Regia: Matei Lucaci-Grünberg

Scenografia și costumele: Ariana Miron-Presan

Muzica non-diegetică: Sever Bârzan

---

DISTRIBUȚIE:

Leopold – Andrei Huțuleac, într-un rol de antagonist, „într-un fel”

Camil – Iosif Paștina, într-un rol de antagonist, „în alt fel”

Nae Rădulescu – Alexandru Papadopol, într-un rol de profunzime

Dl. Sebastian – Vitalie Bichir, într-un rol candid

Dna. Popescu – Ștefan Huluba – într-un rol de travesti

Leny – Teodora Dincă, într-un rol feminin

Mircea – Sever Bârzan, într-un rol de îndrăgostit

David Sebastian – Alexandru Mănăilă, într-un rol greu de descris

---

Durata: 1 oră și 38 de minute (fără pauză)

Hoinar fără țintă în propria viață: Ioan Andrei Ionescu „Zorro”, vagabondul de la Național

O clipă.

Atât durează prăbușirea. După o viață în care te-ai căznit să urci pas cu pas.

Ani de frică. De dragoste. De păcat.

Ani în care te-ai străduit să faci totul bine, să-ți asumi și să-ți îndrepți greșeală după greșeală, până când vei fi izbutit. Nu te-a învățat nimeni cum se face. Ai fi rămas poate nemișcat pe scaunul tău, mușcând cuminte din piersică, de frică să nu aluneci pe podeaua udă. Pentru ca apoi să fii nevoit să te ridici. Numai ca să cazi din nou și din nou, poate ai fi învățat totul despre asta…

Știai că nu poți rămâne pentru totdeauna pe scaun. Așa că ai riscat să aluneci. Și ai alunecat. Mulțumindu-te să te oprești în fiecare zi în mijlocul drumului, încercând să uiți de fiecare dată, pentru mai târziu, de ce te-ai oprit și la ce te-ai gândit. Să te scutești să afli că, orice ai face, e oricum (și totuși niciodată) la fel. Și că nu ești niciodată pregătit pentru prăbușire.

De la masa ta atent pregătită, pe care tocmai ai aprins lumânările după ce ai gătit cea mai gustoasă cină, din patul tău cald care-ți mângâie visele, dintre așternuturile tale răscolite de focul pasiunii, dintre coapsele fierbinți ce te-au găzduit primitoare sub promisiunea eternității, de lângă botul umed și blana moale a prietenului tău cel mai bun care-ți împiedică vesel picioarele după trezire, de sub hainele proaspăt îmbrăcate peste trupul tău curat, abia ieșit de sub duș, de la biroul tău sigur, unde te așteaptă negreșit în fiecare zi colegii de muncă, ori chiar de la volanul mașinii tale, ce te poartă pe unde ai nevoie în vreme ce gândurile hoinăresc și ele aiurea unde au ele nevoie, poate prin cu totul altă parte, te poți prăbuși, într-o singură clipă, pe banca unei gări.

„Zorro”. Tradus și montat pentru prima oară în România de Toma Dănilă pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean, textul italiencei Margaret Mazzantini, scriitoare și actriță, este un monolog de teatru scris în 2004 pentru soțul său, actorul și regizorul Sergio Castellitto (dezvoltat apoi chiar într-un roman), sub titlul original „Zorro, un pustnic pe trotuar”.

Încredințat inspirat actorului Ioan Andrei Ionescu, „Zorro” este un one-man-show fascinant, un duș rapid și rece, ca o ploaie de vară căzută din cer după ce atmosfera s-a încărcat de energia unui cotidian pe care nu a mai putut să-l ducă, în speranța că are să-i mai spele obrazul de frici și păcate, să-i lase dragostea curată ca să se poată trezi iar la viață a doua zi. Să o ia renăscută de la capăt.

Prezentat în cadrul Programului „Uși deschise pentru toți” la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”din Bucureşti, spectacolul lui Toma Dănilă, deja cunscut pentru montările lui în unul-două personaje („Ultima bandă a lui Krapp” cu Constantin Cojocaru și „Vârstele lunii” cu Gelu Nițu și Constantin Cojocaru la unteatru, „Cenușa” cu Gheorghe Visu și Ana-Ioana Macaria la Point) pe texte dramatice puternice, la limita filosoficului, despre destinul unor oameni în situații psihologice limită, confruntați cu adevărurile cele mai dure ale existențelor lor în căutarea unor răspunsuri care să le liniștească sufletul și să-i împace  cu ordinea universului, spectacolul „Zorro” este încă o dovadă că avem nevoie de terapie teatrală.

Construit (ca toate spectacolele lui Toma Dănilă) aproape exclusiv pe munca atentă cu actorul, „Zorro” este o confesiune dramatică tulburătoare în care canapeluța a fost înlocuită cu scaunele de așteptare din gara „Due Ponti”.

Locul în care Zorro s-a prăvălit brusc din tot confortul vieții sale lipsite de griji, în clipa în care o salopetă albastră cu plete negre i-a intersectat fatidic calea, schimbându-i pentru totdeauna datele călătoriei către bine cunoscuta destinație. Condus inteligent de Ioan Andrei Ionescu, acest monolog răscolitor aduce în prim plan ideea fatalității de care nu suntem nicio clipă conștienți. Ne purtăm mereu de parcă totul ni s-ar cuveni și nu ne oprim niciodată să mulțumim pentru ce avem. Fără să ne gândim că într-o clipă putem pierde totul. Exact ca Zorro.

Pe un text excelent tradus și adaptat la colocvialul zilelor noastre, actorul își poartă abil personajul prin câteva episoade din istoria existenței lui, care i-au marcat  emoționalul și l-au făcut omul care este acum în fața noastră, un om bun și integru în tot austerul în care-l întâlnim, încă demn (că doar „demnitatea nu e un ecuson pe care ți-l dă societatea, ci o sămânță pe care a sădit-o Dumnezeu în tine”), în ciuda cruntei lovituri pe care i-a aplicat-o nemilos destinul și l-a deraiat pentru totdeauna de pe șine. Aceste repere ale familiarului nostru ce ne trasează pașii în viață, la fel ca șinele pe care trec astăzi trenurile altor oameni, numărate fără greșeală în fiecare dimineață, o rutină ca oricare alta înainte de spălatul pe față, din care își extrage precis liniștea necesară conștiinței lui pentru a se simți împăcată, mulțumit de tot confortul (căldură, lumină, social) din gara atât de primitoare cu fărdelegile lui atât de umane. La fel ca baia comunală și cantina socială, destinațiile precise ale nevoilor lui, unde se și desfată emoțional admirând cu sinceritate singurele femei care-i mai populează acum afectivul, visând la dragoste (dar nu prea des, ca să se țină cât mai departe de suferință).  Aproape că nu știi dacă să tânjești după rutina stabilității tale sau să te lași purtat în viața simplă a lui Zorro, desfătat în libertatea singurătății, cu toate capcanele ei amenințătoare.

Așa cum ni le prezintă Ioan Andrei Ionescu, pe o voce mică, rar amenințătoare și parcă niciodată suficient răzvrătită (cred că cel mai mare atu al spectacolului), cu gesturi precise, pline de adevăr, care-i însoțesc rostirea curată și sinceră, dedublându-se mereu pentru a putea vorbi responsabil cu sinele său, nu exagerat, exact cât are nevoie orice firesc în a te convinge, atât de înțelept împăciuitor, cu mângâierea deja pregătită în timp ce-ți aplică temeinic, într-un construct în care integrează perfect recognoscibilul (traumele legate de familie, dragoste și trădare, precum și elemente comune din comportamentele și atitudinile sociale, individuale și de grup, într-un inventar de percepții succinct, esențial).

Trebuie doar să te lași purtat cu încredere în povestea lui, atent clădită narativ-regizoral, integrată perfect în scenografia simplă și pertinentă a Mariei Nicola (un perete de faianță, câteva scaune de așteptare și o tăbliță cu denumirea stației) care găzduiește în condiții optime singurătatea personajului, a cărui singură legătură cu umanul (doar sugerat de spațialul prin care nu trece de fapt nimeni) este valiza cu cele câteva lucruri de trebuință, păstrătoarea amintirilor unei vieți ce nu pare a fi fost vreodată trăită, devenită deștept animal de companie, confident și „acasă” pentru acest fermecător pribeag

„Zorro m-a ajutat să scot la iveală o teamă care este undeva a tuturor. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne ține ancorați de lumea obișnuită. Câți dintre noi, într-o noapte în care aveam sufletul gâtuit, adăpostindu-ne sub un portic, cu reverele ridicate, n-am simțit față de acel trup, față de acea grămadă de zdrențe sub care se ascunde un corp, posibilitatea de a fi chiar noi în locul lui? Vagabonzii sunt niște rătăcitori care au evadat din casele noastre, care au mirosul dulapurilor noastre, miros a ceea ce ei nu au, dar și a ceea ce ne lipsește nouă. Pentru că poate ne lipsește acel mers în deplină libertate și tăcere, acel mers deconcertant, uneori suspect, dar atât de firesc, atât de necesar, care nu dă doi bani pe vreme și pe timpul ireversibil al ceasurilor. Câți dintre noi nu am simțit dorința de a ne prăbuși pe stradă, ca o marionetă, cu picioarele larg desfăcute pe asfalt, cu capul rezemat de perna unui zid? Să lăsăm râul să-și urmeze cursul său măreț și plin de provocări. Pentru a ieși la suprafață, pentru a face pace cu noi înșine. O fărâmă tăcută de carne umană pe caldarâmul omenirii. Pentru că vagabonzii sunt ca niște câini, te privesc și tu îți vezi chipul tău care se uită la ei, dar nu chipul pe care îl ai, ci poate cel pe care îl aveai când erai copil sau pe cel pe care îl ai uneori când ești prost și trist.”,  mărturisea Margaret Mazzantini despre această scriere.

Toma Dănilă și Ioan Andrei Ionescu au reușit să identifice și să extragă frumos din textul ei exact acest raport potrivit între lipsă și preaplin, atât de impregnat de nuanțe de o parte și de alta a liniei care taie brusc în două cunoscutul, câtând și reușind să-i lipească înapoi jumătățile suferinde ale necunoscutului ce-l conțin.

S-au pironit pentru o clipă în mijlocul drumului să oprească timpul și să-l înduplece pe Dumnezeu. Și să închidă cercul în care viața se întoarce, în salopeta ei albastră cu plete brune și vise încă nevisate, din filme vechi, alb-negru, pe aripi de înger, pentru scurta ei clipă de licărire din care se șterge frica și păcatul și rămâne doar dragostea.

La vita breve dei coriandoli!…

„Zorro” de Margaret Mazzantini  Traducere și adaptare: Toma Dănilă

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Pictură

Spectacol prezentat în cadrul Programului „Uși deschise pentru toți“

Un one-man-show cu Ioan Andrei Ionescu

Regie: Toma Dănilă

Scenografie: Maria Nicola

Ilustrație muzicală: Toma Dănilă

Regia tehnică: Tudor Dobrescu

---

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Doar inima unui câine mai poate distinge azi între drept și nedrept: „Pacea eternă” sau cum să ne împăcăm cu animalul din noi

În cușca ta. În așteptare. Mereu în gardă, mereu  amenințat, mereu gata de atac.

Cauți pacea. Îți spui că viața poate fi și despre altceva decât despre a lovi și a para loviturile altuia. Dar singura pace de care poți avea parte este cea pe care ți-o câștigi singur. Luptând pentru ea. Iar în războiul ăsta pentru pace, ca-n toate războaiele, vor plăti nevinovații. Și trebuie să te angajezi și tu în cursă. Trebuie să fii printre cei mai buni. Apare o beregată, sari, ca să fii sigur. Pace.

Sapere aude!

Deviza mișcării iluministe de luptă împotriva absolutismului. Și o invitație la a îndrăzni să gândim cu capul nostru. Câine sau om, totuna. „Pacea eternă”, cel mai nou spectacol susținut de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” în cadrul programului „9G la TNB” a avut de curând premiera în Sala Mică a Naționalului bucureștean. După o piesă surprinzătoare a lui Juan Mayorga, care are în prim plan trei câini selectați pentru admiterea într-o unitate antiteroristă de elită, spectacolul montat de tânărul regizor columbian Alejandro Durán, absolvent al U.N.A.T.C., este o metaforă a luptei neîncetate a individului pentru căutarea locului și rolului în lume. Și a responsabilității uriașe asupra propriilor fapte, care pot avea consecințe nebănuite asupra celorlalți.

Dacă acționezi ca și cum acolo ar fi un om bun și acolo e un ticălos, poți ucide o grămadă de oameni buni. O interesantă perspectivă canină asupra ideilor filosofice ale lui Immanuel Kant (și nu numai) prin care se investighează dileme etice ale gândirii și acțiunii umane, într-o dezbatere pe viață și pe moarte despre putere, sacrificiu și capcanele morale ale luptei împotriva terorismului.

Inspirându-și piesa (și titlul ei) din lucrarea „Spre pacea eternă” („Zum ewigen Frieden”) din 1795 a filosofului Immanuel Kant, cea mai importantă figură a iluminismului german,  Juan Mayorga extrage pentru demersul lui dramatic cele mai importante idei despre libertate, potrivit cărora nu se înțelege prin aceasta un liber arbitru lipsit de legi, ci deplinătate în  autodeterminare, în respectarea conștientă a legilor, care derivă din rațiune. O societate liberă înseamnă cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber.

Immanuel Kant preconiza  o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război, în care cetățeniii să beneficieze de liberă circulație, bazată pe un drept de ospitalitate, condiții în care ar fi posibil un tratat de pace universal bazat pe legea morală (relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi). Idealurile de libertate şi civilitate pe care le întruchipează filosofia kantiană, aparent utopice și totuși încă actuale în reaşezarea relațiilor umane în lumea contemporană, sunt raportate la o umanitate reconciliată cu ea însăşi, după stabilirea unei ordini juridice extinse. A gândi pacea este un ideal spre care umanitatea trebuie să tindă mereu, iar guvernarea trebuie să se facă în așa fel încât interesul statului să se întâlnească precis cu libertatea indivizilor, în republica de tip kantian cetățenia  nefiind nici  servitutea, nici libertatea absolută, ci consimțământul individului față de putere, acordat în mod liber.

Soluția utopică (și, evident, ironică) a lui Immanuel Kant privind pacea eternă, pe care nici chiar el nu o credea perfect realizabilă (în condițiile în care setea de onoruri şi avuții a indivizilor, guvernată exclusiv de orgoliu, nu ar putea ocroti marile mişcări prin intermediul cărora poporul ar ajunge la consens) avea la bază ideea că pacea se va statornici definitiv pe măsură ce libertatea popoarelor va fi câştigată, violența înlăturată şi războiul alungat pentru totdeauna. El a crezut foarte mult în progresul umanității, într-o vreme în care alții susțineau că numai individul poate progresa.

Contextualizându-și acțiunea piesei în ambiția kafkiană de a impinge omenirea către pace, Mayorga îi dă textului dramatic aerul unui eseu politico-filosofic, greu de citit în afara acestei convenții. În scenariul optimist al lui Kant, nimeni nu se va simți străin niciunde în lumea asta. În piesa lui Juan Mayorga, trei câini, întruchipând trei personalități umane distincte, dominate în chipuri diferite de sentimentul uman al pribegiei, se angajează într-o cursă pentru câștigarea celui mai râvnit premiu – admiterea într-o unitate antiteroristă de elită –, care le-ar putea valida rolul social, le-ar asigura sentimentul apartenenței și ideea unui acasă. Testele la care sunt supuși chestionează, din perspectiva animalului din noi, tot umanul pe care suntem în stare să-l punem la bătaie pentru a atinge un ideal (cunoaștere, asumare, încredere, dorință, temperanță, devotament, putere de luptă, spirit de echipă, spirit de sacrificiu). Împreună, așa diferiți cum suntem. Înainte să ne devorăm între noi. „Este o metaforă șocantă a lumii noastre, aflată sub amenințarea absurdă a terorismului”, susține tânărul regizor columbian Alejandro  Durán.

Personajelor desprinse din această metaforă le revine greaua misiune de a demonstra acest absurd. Ideea folosirii câinilor face încă și mai greu acest demers, care-și găsește însă în această montare, încetul cu încetul, făgașul pentru a-și formula și transmite mesajul. Durán exploatează la maximum dubla măsură cu care se cântărește morala (din perspectiva umană și cea canină), această dualitate asigurând o luciditate asumată, cu care-și construiește migălos fiecare scenă, plimbându-le inteligent între glacial, rigoare, sensibilitate și umor, în doze diferite, asigurând un aer eminamente masculin atmosferei care are atâta  nevoie de această amprentă pentru a vehicula și așeza la locul potrivit ideile filosofice cu care defilează.

Într-o atmosferă sumbră, metalică, gri, într-un spațiu de maximă securitate asigurat solid prin scenografia Deliei  Ghizdăveț (care a mers pe un univers canin precis – cuști, lanțuri, zgarde, lese, hamuri, boluri de apă și mâncare, obiecte de dresaj și antrenament –, căruia i-a adăugat minimum de elemente de securitate care definesc pertinent convenția – liftul și cele trei ecrane de supraveghere) și sound-design (semnat de Adrian Piciorea, calculat, rece, scrâșnit, plin de frecvențe înalte, alarmante, de electroconvulsii high-tech integrate coerent în acustica ecourilor grave ale acestui templu de emoții glaciale, propice rațiunii, un sânge rece fonic dominat de reverberațiile loviturilor metalice în pereții cuștilor sau zgomotul roților lor, ce amplifică abil intensitatea unor scene de înfruntare între idei), care imprimă împreună o stare de asediu emoțional, senzația de subsol întunecat, izolat, închis aproape ermetic, totul este expus permanent iminenței pericolului.

Pericol care pândește la fiecare coborâre a liftului (ce asigură deștept trecerea de la o scenă la alta, întreținând suspansul) în această temniță de ecouri și sunete grele asupra fiecăruia dintre cei trei câini, închiși aici pe perioada derulării examenului final. Masculinul se  împlinește articulat și prin distribuția aleasă. „Băieții” (câinii), actori tineri, bine antrenați și în formă fizică foarte bună, imprimă aerul milităresc anunțat în costumele de camuflaj, și ele alese deștept la limita om/câine (accesorizate cu hamuri, suficient cât să fixeze ideea).

Educați și formați în medii diferite, cu istorii personale intenționat complementare, distincte, însă specifice toate cotidianului și necesare asigurării rolurilor (și dezvoltării  bipolare) în tabloul general, cei trei reprezintă tipologii recognoscibile, atent explorate pentru a obține rezonanța emoțională a publicului, prins în convenție.

Odin, un mercenar perfect, nu prea educat dar foarte inteligent și cu excepționale instincte native pe  care și le-a cultivat fără încetare, minunat interpretat  de Vlad Brumaru, este agresiv, intimidant, intrigant dar totuși echilibrat, priceput la micile înțelegeri sociale, la tocmelile reciproc avantajoase care asigură de obicei supraviețuirea, la complicități vremelnice ce-l ajută să treacă mereu puntea, este profesionistul perfect, cu experiență solidă, stăpân pe sine și obedient numai în sens disciplinar ierarhic, care crede că știe să facă diferența între un om și un vierme și că merită să lupți pentru ceva mai important decât stomacul. Părere nu tocmai împărtășită de cel mai cool dintre ei, John-John al unui șarmant Jawad Shahbazimoghadam, un combativ pur-sânge, născut să câștige, rezultatul unui experiment genetic de încrucișare de laborator între rase, totodată cel mai periculos și agresiv dintre cei trei, un tip arătos care își impune forța prin look -ul de invidiat și prin demonstrații de forță și aroganță (cred despre mine că sunt o grămadă de mușchi fără creier, un ticălos robust!, echivalentul lui „își arată mușchii” în rasa umană), neastâmpărat, energic, curios, paranoic, deloc sofisticat, în ciuda educației lui spartane, altfel foarte scumpe.

Între cei doi mediază în permanență pasiv/filosoful Immanuel (!) al lui Denis Imbrescu, păstrat într-un registru calm, aș spune exagerat de liniștit, fost câine-călăuză al unei stăpâne fără vedere pasionată de filosofie, generatorul tuturor intrigilor dramatice, al dilemelor și suspiciunilor morale ridicate mereu la fileu ca ceilalți să lovească în ele cu rachetele ignoranțelor lor, ce se mută abil de colo-colo, învârtind amețitor îndoielile asupra sinelui și asupra celorlalți, instigând la reflecție, la cumpătare, la transformare, la pace eternă, ridiculizând rolul individului în marea schemă a lucrurilor, avertizând asupra progresului tehnologic care amenință rasa umană și canină deopotrivă, după ce genetica a început să se dezvolte aproape ca o industrie, programând specimene îmbunătățite, superioare (desi adaugă că există calități naturale pe care nu le pot reproduce mașinăriile).

Cei trei sunt testați sub directa supraveghere a lui Casius (Cătălin Coșarcă), câinele veteran care a trăit pericolul și și-a dovedit vitejia până la sacrificiu, cel care conduce autoritar împreună cu Omul (Adrian Ionescu) acest proces de evaluare a competențelor pentru luptătorii de elită. Pentru ca proba decisivă, de departajare a călcâielor lui Ahile-câine, să revină în sarcina umanului.

Foarte  abil condus discursul Omului, excelent controlat și dozat de Adrian Ionescu, și dialogul lui cu Immanuel, prin care se trag concluziile și se prezintă justificările necesare acțiunilor fiecăruia pentru supraviețuirea lumii. Lupta împotriva terorismului înseamnă lupta pentru viețile, dar și pentru valorile noastre, în fața cărora forța nu prea contează. Când trece pericolul, te judecă scandalizați aceeași ipocriți care înainte au închis ochii, în timp ce eroii trebuie să-și sacrifice sufletul. Fără ca ei să-și facă datoria, răul chiar poate învinge. Mulți dintre cei ce pun bombe spun că-l au pe Dumnezeu de partea lor. Și ucid în numele Lui.

Poate că Dumnezeu chiar e unul tăcut și îndepărtat, care nu intervine în istorie, care nu dă recompense și nu împarte pedepse, nu alină durerea lumii, nu mângâie și nu consolează. Care ne lasă pe noi să-L găsim, poate chiar înăuntrul nostru, în timp ce măsurăm vigilent micimea vieții și a rațiunii.

Să luptăm până vom găsi pacea. Chiar dacă cimitirul e unicul loc care garantează pacea eternă.

De partea cui ești, Immanuel?!…

„Pacea eternă” de Juan Mayorga, Traducerea: Luminița Voina-Răuț

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Mică

Producție realizată de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB

Regia: Alejandro Durán

Scenografia: Delia Ghizdăveț

Sound design: Adrian Piciorea

---

DISTRIBUȚIA:

Odin – Vlad Brumaru

Immanuel – Denis Imbrescu

John-John – Jawad Shahbazimoghadam

Casius – Cătălin Coșarcă

Omul – Adrian Ionescu

---

Durata: 1 h 30 min

Pauză: Nu

Cărămizi de cuveneală din care ne-am construit aroganța libertății: „Interior/Exterior“, un test pentru zidurile ridicate între caldarâm și Cer

Viața între 16 martie și 14 mai 2020. Între imperativul „stați în casă! “ și timidul „puteți ieși din casă!…“. Două luni care au schimbat radical viețile noastre și ale oamenilor din jur, în chipuri în care nu ne-am imaginat că s-ar putea întâmpla vreodată. Și cu consecințe pe măsură.

Două luni comprimate interesant de Oana Răsuceanu pe scena unteatru într-un spectacol (radio)coregrafic al stării de urgență. Emoțională.

16 martie 2020. Interior.

Lockdown. Poate e mai ușor cu medicamente. Cu sedative, zic. Să se mai potolească din suta asta de sus-jos-uri zilnice, să se curețe puțin mentalul, să se mai scuture din sensibilitatea asta exagerată. Până rămâne doar muzica. Doar ritmurile pe care să poți suporta. Să poți dansa până la eliberare.

„Free“. Florence and the Machine. Un bobârnac de început de spectacol. Pandemic. O invitație sarcastică la autocompătimire, printr-un dans de acomodare cu strâmtoarea unui spațiu fizic și mental altădată infinit, mărginit brusc de patru pereți semitransparenți și populat de doar câteva prezențe albe, cu patru picioare, pe care să-și sprijine osteneala gândurilor dureroase ale izolării cele patru personaje/cobai, închise fiecare în cele patru locuințe paralele ce privesc curioase din scenă către ochiul iscoditor al publicului. După o reacție. După o validare. După o complicitate. După o confirmare a memoriei recente a fiecărui spectator care a cunoscut  izolarea în starea de urgență ce ne-a schimbat radical socialul în urmă cu doi  ani, în căutarea înțelegerii necesare pentru împărtășirea ce urmează să aibă loc. O invitație nefericită la distopie pentru  sufletele care s-au regăsit deodată într-o izolare impusă pe care nu au mai experimentat-o niciodată, după o prăbușire bruscă în interior care încă mai luptă să-și croiască drumul înapoi către exterior.

O confesiune emoționantă făcută coregrafic printr-o orchestră de patru instrumente senzuale, care-și armonizează perfect ritmurile trupului spre a surprinde și dărui privirilor noastre acordurile fine ale asemănărilor și diferențelor aceluiași sentiment, trecut abil prin cutii de rezonanță diferite. Pași de dans în sine, cu sine și către sine ale celor patru singurătăți de tip nou, mișcându-se neîncetat către ideea unui împreună pe care l-au cunoscut odată, cătând să-l definească, să și-l aducă aminte, să-l recompună și să-l exerseze ca să nu-l uite uite. Cu speranța că va mai fi vreodată nevoie de el.

Patru femei rupte brusc din realitatea multor altor femei ce-și confesează fricile, proiectate grosier pe tot fundalul scenei, traversându-le amenințător intimitatea și golul, țintuite fiecare în apartamentul ei, pendulând între safe și vulnerabil, între abțineri și izbucniri, între abis și extaz, izbindu-se violent de pereții care-i despart și care le țin gândurile separate unele de altele. Dimpreună cu toate fricile, toate întrebările nerostite și toate răspunsurile neprimite de-a lungul vieților ce le-au adus aici, într-o confruntare dură cu formularea tuturor neformulărilor și evitărilor, închise fiecare în câte un acvariu căruia caută să-i descopere granițele ce le-au izolat de celelalte, sperând să găsească undeva crăpătura prin care să se strecoare înapoi în social.

Socialul care le strigă amenințător din exterior, instigându-le la frică și deznădejde, din spatele ecranelor televizoarelor pe care autoritățile nu prididesc să le transmită mesaje privind noile dimmensiuni ale tragediei și măsurile extreme de prevenire a îmbolnăvirilor, în timp ce alte femei își mărturisesc frica, lehamitea și plictiseala care le-au însoțit și țintuit nevoile și emoțiile în interior, rostogolindu-le până la epuizare prin fosta libertate a spațiului familiar, transforrmat acum în închisoare afectivă.

Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu și Teodora Velescu, cele patru eroine izolate, desprinse deștept din această pustnicie declinată la genul feminin, excelent mânuite de Oana Răsuceanu printre scaunele albe, abil strecurate în dansul lor și în spațiile paralele care le găzduiesc, înguste și austere, despărțite prin pereți transparenți ce permit și o joacă deșteaptă de lumină, imaginate de scenografa Anca Lazăr pentru a spori emoția claustrării, atent descompusă și reconstruită complementar prin mișcarea (ce merge de la candid, senzual și spasmotic către revolta imposibilității de mișcare, inerție și invers) actrițelor, pe ritmuri tulburătoare prin care Mihai Dobre le provoacă la neliniște permanentă.

Neliniște întreținută prin proiecțiile înregistrărilor realizate de scenarista și coregrafa Oana Răsuceanu și regizoarea de film Iulia Rugină,  o serie de interviuri cu fete și femei de vârste diferite din România (între 10 și 70 de ani) despre viața lor reală, trăită în perioada martie-mai 2020, ale căror fragmente dau năvală în interioarele goale ale locuințelor paralele, inundându-le spațiul cu noi și noi angoase, augmentându-le anxietatea și nevoia de evadare.

Neliniște trecută de fiecare dintre cele patru actrițe prin specificul personajelor lor, bine individualizate și construite spre a se putea regăsi în ele categorii diferite de public, asigurând o formă solidă emoționalului astfel construit,  prin raportarea recognoscibilului la alte forme de exprimare, ale Celuilalt, într-o încercare  aproape disperată de instigare la empatie față de Aproape, atât de necesară dezvoltării noastre emoționale și mai ales trecerii prin momentele dificile ale vieții pentru a ne menține pe linia de plutire.

Teodora Velescu se angajează asumat într-un febril dans al scrisului, al însemnărilor esențiale pentru jurnalul  unui efemer care nu știe încă dacă va fi consemnat în paginile eternității către care pare a se îndrepta tot acest pustiu, căutând cel mai bun loc de atârnat pe peretele de plexiglas agenda izolării, care trebuie afișată musai undeva la vedere, să rămână mărturie generațiilor viitoare, cine știe, poate vor găsi ceva util între paginile ei.

Excelentă Mariana Gavriciuc, fata dotată cu cele mai multe scaune, poate și cea cu cea mai mare nevoie de socializare dintre toate, care se căznește să producă întâlniri fictive cu personajele imaginare ce i-au invadat locuința, străduindu-se să le așșeze pe scaune, să le dea o formă, să le materializeze jucându-le pe rând unele gesturi, pentru ca mai apoi să  exprime inteligent furia conștientizării lipsei lor, stivuind precipitat toate absențele ori neprezențele de care are parte.

Vecina ei gravidă (poate și motivul pentru care nevoia ei de a dezinfecta întruna spațiul e atât de mare), o minunată Eva Danciu, zugrăvește conștiincioasă toată lipsa de aglomerație din spațiul în care s-a trezit brusc singură, pregătind un loc mai prietenos viitorului prunc încă nenăscut, poate chiar desenându-i  cu trafaletul oamenii dragi la care accesul e momentan interzis.

În cel de-al patrulea apartament, Anastasia Preotu, varianta cea mai introvertită a acestor singurătăți, își exprimă emoționant frustrarea reținută a claustrării, într-un registru suav-răzvrătit, concentrat către interior, lăsând să se vadă în exterior doar contorsionările trupului ce se zvârcolește într-o nevoie disperată de a se ascunde, orbecăind în cele din urmă prin necunoscut de sub cutia care i-a înghițit capul.

La capătul răbdărilor acestor personaje, bătăile în pereții  vecinelor și în scaunele goale, trântite tot mai furios de dușumele, se transformă inteligent într-un dans sincron, mai întâi acustic, mai pe urmă corporal-acustic (cred că cel mai puternic moment al spectacolului), urmat inspirat de  un alt moment colectiv: spălatul și dezinfectatul compulsiv sincron, culminat cu amușinarea prin pereții ce se cer pătrunși și traversați, pentru a simți măcar o altă răsuflare, dacă nu chiar căldura unei mângâieri sau a unei atât de râvnite îmbrățișări.

Nevoi transformate în cele din urmă în punctul culminant în revoltă surdă, într-un zbucium haotic din care nu mai rămân decât cuvinte nerostite, aruncate aiurea prin universul ăsta strâmt, scrijelite cu majuscule pe pereții singurătății: DOR, IUBIRE, VOINȚĂ, RECUNOȘTINȚĂ, FURIE, LENE, SUS-JOS, ÎNCHIDERE…

Cuvinte dezbrăcate de Mihai Dobre de ritmurile însoțirilor fonice pline de insinuări de până acum, de gesturile muzicale repetitive ori compulsive, într-o căutare permanentă a locului potrivit în spațiul altădată atât de familiar care riscă să devină străin prin tot repulsivul de care s-a impregnat în clipele de disperare,  explodate cuminte într-un război al nervilor pierduți în lupta cu obsesia dezinfectării. Într-un exercițiu inteligent, coerent, armonios și pertinent despre numitorul comun: nimic nu va mai fi niciodată la fel.

Prima ușă se deschide. Și a doua. A treia. A patra. Și dacă nu o să se termine nici azi, nici mâine?…

14 mai 2020. Exterior.

Dansezi?!…

„Interior/Exterior“ de Oana Răsuceanu, Iulia Rugină și Ana Agopian

unteatru

Regia și coregrafia: Oana Răsuceanu

Creație video: Iulia Rugină

Muzica: Mihai Dobre

Scenografia: Anca Lazăr

Video design: Viorel Petric

Light Design: Alin Popa

---

Cu: Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu, Teodora Velescu

---

Interior/Exterior este un proiect organizat de Asociația Culturală Control N și Zbang Film, co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional*(AFCN) și de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului București afectiv 2022”.**

Partener: Teatrul UNTEATRU
Parteneri media: Ziarul Metropolis și Happ.ro
Partener de comunicare: Digital Heart

Când torționarii cer să fie judecați pentru crime: „Drumul Damascului”, un pas spre căință pentru o clipă de sublim preschimbată pe o viață de sclavie

O rază de lumină către nopțile întunecate ale zilelor fără vedere petrecute de Saul în rugăciune în Cetatea Damascului. O ultimă încercare de redare a demnitățior pierdute aiurea prin istorie ale unor oameni care încă iși mai caută identitatea prin colbul jumătății comuniste de secol a unei Românii în derivă.

„Noi nu suntem nimica-n lume, luptăm ca totul noi să fim”!…

Un crez. Din spatele unor tăceri decapitate recent de Mihai Măniuțiu la Teatrul Dramaturgilor. De o parte și de cealaltă a strigătului ascuțit al terorii, două conștiințe separate nemilos de satârul istoriei, care le-a așezat de-a stânga și de-a dreapta aceluiași adevăr, trecut sub tăcere preț de decenii și scos apoi timid la lumină pentru a-i rescrie paginile. Spre a evita repetarea greșelilor.

Doar o clipă. Câteva rânduri pentru una dintre atât de multele clipe cu care s-au scris pagini de sânge din delirul necunoscut al unor oameni care și-au așteptat cuminți execuția în celula condamnaților la moarte în temnițele comuniste, care-și revendică azi recuperarea de pe roata proaspăt întoarsă a istoriei. De care nu mai pare nimeni interesat. În lipsa unui Nürenberg al comunismului, a unui proces solid prin care să condamnăm odată pentru totdeauna mecanismele criminale ale sistemului ideologic și politic care a exterminat în Europa până  în 1990 mii și mii de ființe omenești, crimele comise în numele acestuia încă își caută criminalii.

De partea întunecată a terorii, cea dotată cu tot arsenalul nemilos pentru smulgerea unor mărturii compromițătoare, adevărate sau nu, și distrugerea prin teroare a demnității celui interogat până la exterminare, un om ca mulți alții crescut în lipsuri, în neștiință și în frică, numai bun de racolat de sistemul torționar prin care s-a clădit autoritatea regimului totalitar. Dramatizat după volumul Doinei Jela „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” (în paginile căruia este găzduit interviul cu Franț Țandără, torționarul comunist care a cerut să fie judecat pentru crimele sale), textul spectacolului montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Dramaturgilor Români reușește o extracție tulburătoare a esenței unui sistem de teroare, dusă la rang de artă printr-un sistem opresiv ale cărui mecanisme de intimidare, amenințare și spaimă s-au dezvoltat sublim prin complicitatea tăcerilor tuturor.

La intersecția cărărilor nebănuite ale Domnului, „Drumul Damascului” este o propunere neobișnuită de condamnare a comunismului pentru acest colț de lume, confesiunea torțio­na­rului, altfel un act documentar cutremurător pentru o perioadă rușinoasă a ororilor din țara noastră (anii ‘50-’60 ai veacului trecut, după ce puterea a fost preluată de comuniști), dorindu-se o instigare la autodenunțare a actelor criminale comise de torționari împotriva miilor de români arestați, închiși și uciși de regimul odios după 1945. 

Dincolo de valoarea documentară a textului Doinei Jela, povestea are o uriașă dimensiune umană, conține inteligent un fel de retorică introspectivă pe care a explorat-o atent Mihai Măniuțiu printr-o trecere implicită prin fiecare conștiință căreia i se deschide a amintirilor, percepțiilor și sentimentelor proprii față de această noapte neagră a sufletului românesc, dezvoltate în timpul regimului comunist sau după căderea acestuia, pe baza mărturiilor îngrozitoare despre faptele inimaginabile din spatele gratiilor care au șters cu totul din albumele de amintiri ale unor familii chipurile unor oameni, înveliți în rogojini și aruncați noaptea în groapa săpată ziua cu escavatoarele indiferenței noastre.

Desprins dintr-un univers dostoievskian, călău și victimă deopotrivă, torționarul Franț Țandără, încredințat inspirat lui Răzvan Vasilescu, șochează prin umanul de care dă dovadă. Din cele mai bine de 12 ore de confesiune înregistrare de Doina Jela pe un reportofon și transformate mai apoi în carte, în care acesta deconspiră obtuzitatea, intoleranța și cruzimea unui sistem absurd,  au fost extrase abil în susținerea acestui demers dramatic pertinent de pe scena Teatrului Dramaturgilor doar episoadele eminamente umane, cele care demonstrează că sistemul s-a clădit pe indivizi, pe executanți care au activat fără să clipească la ordinele partidului.

Este motivul pentru care construcția acestui uman nereținut, natural, firesc, se face aproape exclusiv prin jocul actorilor. Răzvan Vasilescu reușește o construcție complexă din punct de vedere interpretativ a „simplității” personajului său. Prin scurte și intense momente, inserate abil din bestiarul său memorial (o antologie altfel sofisticată de cruzimi impregnate în fanatismul lui psihopat, răsărit din sufletul de copil de trupă compromis încă de la vârsta de 12 ani, când a început să servească unui regiment de infanterie,  și desăvârșit prin uciderea propriului părinte) în toată candoarea pocăită a bătrâneților sale și naivității specifice lipsei lui de educație, actorul apasă dibaci pedalele, pe care le folosește desăvârșit, de care și spectatorul are atâta nevoie pentru iertare și neiertare, alternativ emoțional, în doze optime pentru a dezveli ororile, a le accepta, a le digera și, în cele din urmă, a le așeza în sertarele potrivite  în care s-a hotărât să-și păstreze istoria, acum mai luminată cu toată tulburarea asta aproape murmurată, cu mărturisirea asta de la suflet la suflet pe un ton nerăstit, la limita candidului, pe care nu i s-au citit niciodată astfel de povești. Răzvan Vasilescu reușește să ne mute abil dincolo și dincoace de gratii, din temnița interioară către cea exterioară și invers, fără zdruncinări de empatie sau de raționament care să ne conducă la o risipă de sentințe morale, erijându-se inteligent de aceeași parte a baricadei, tot confesionalul lui, mai ales gestual (actorul este atât de stăpân pe fiecare gest cu care-și însoțește rostirea, încât aproape că nu te poți extrage din poveste pentru a încerca o privire obiectivă), demonstrând constant că personajul pe care ni-l dezvăluie e unul de-ai noștri, cerând și chiar implorând (niciodată patetic) o judecată dreaptă care să așeze faptele istoriei la locul lor, luptând aproape singur cu uitarea din ultimele decenii și ignoranța acestui secol, care nu mai e aproape deloc interesat de vreo condamnare.

Îl ajută însă îndeaproape, în același registru al firescului, o foarte precisă Doina Jela a Maiei Morgenstern, un „anchetator” vertical profesional, un jurnalist echilibrat, ponderat și pertinent, care urmărește cu migală firul roșu al poveștii, preocupându-se constant de asigurarea unui climat de încredere pentru a nu altera confesiunea torționarului și a încuraja obținerea de informații cât mai obiective pentru documentarea sa, erijându-se în contrapunctul rațional al acestui spectacol, ce ține piept cu pricepere, cu măsură și cu sânge rece emoționalului ăsta copleșitor pe care ni-l livrează povestea torționarului.

Și nu numai. Pentru că, oarecum surprinzător, acestuia i se adaugă registrul colocvial în care este ținut profesorul Fronea Bădulescu al lui Mircea Rusu. O caricatură care levitează deasupra cruzimilor istoriei, un suflet alienat, pierdut în reverie, nu doar stăpânit, resemnat și neresentimentar în calitatea lui de victimă concretă a sistemului opresiv care i-a furat, dimpreună cu spiritul critic, cea mai mare parte a vieții, ci de-a dreptul compasiv, pe alocuri chiar relaxat, jovial ori admirativ față de acest călău care a găsit în el puterea de a-și mărturisi crimele. Și  pe care-l crede demn de a-și primi, dacă nu iertarea, măcar dreptul la căință, lăsându-i lui Dumnezeu sarcina de a-i aplica pedeapsa cuvenită, cu măsura numai  de El știută și cu care noi nu am putea evalua niciodată faptele sale. Îngăduind toată uitarea noastră și permițându-i cu toții libertatea, care face încă și mai dureroasă ispășirea păcatelor întru mântuire.

Pe „Drumul Damascului”, în spațiul gândit de Adrian Damian ca locuință a lui Țandără, ori doar ca un domiciliu temporar pentru un episod rușinos din istoria noastră, capitonat cu paginile ușor îngălbenite în care a fost consemnată și împachetată atât de multe decenii, o sală de judecată documentară, aproape albă, prelungită prin contrast în cenușiul din costumele actorilor, ca în negativul unei pelicule ce le permite acestora să se integreze și să se decupeze firesc din interiorul, tot mai puțin răsfoit astăzi, al acestui greu dosar politic din care se desprind paginile cutremurătoare și personajele acestei povești. Transformând, sub atenta supraveghere muzicală a lui Mihai Dobre, care păstrează acusticul într-un registru de rugă și pocăință (ce facilitează deopotrivă confesionalul personajelor, dar și acceptarea noastră), întrerupt fulgerător, prin video și light design (asigurate de Mircea Ilaș, Ioana Bodale și Cristian Șimon) spre a amplifica intensitatea unor momente pentru a le fixa precis în emoționalul nostru, intervenind punctual împreună în acest interior de celuloză ce încă își așteaptă, ca o uriașă ciornă mototolită și cuminte, transformarea în pagini de hârtie pe care se va tipări odată și-odată adevărata carte de istorie a acestui neam, recuperând realitatea din toată ficțiunea asta pe care tăcerile noastre complice o preferă încă oricărei forme de adevăr.

Un spațiu din care nu s-a uscat încă cerneala biblică a Faptelor Sfinţilor Apostoli, o casă a lui Iuda de pe Ulița Dreaptă în care Anania a fost trimis de Domnul spre a-i reda vederea tocmai lui Franț, torționarul lăsat fără vedere în cetatea Damascului spre a-și dovedi credința (după ce bărbatul acesta s-a auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor în Ierusalim!), care așteaptă probabil și acum, într-o altă lume, căderea solzilor de pe ochi și primirea botezului luminii.

P.S.

Franț Țandără a murit în 2004, după ce a fost blamat și persecutat, paradoxal, nu pentru crimele comise cu decenii în urmă, ci pentru că a vorbit despre ele, fără să fie prea mult ascultat, ba chiar fiind încurajat să tacă. Tristă indiferența noastră față de mărturisirea lui. Ori poate doar o formă sublimă de pedeapsă…

„Drumul Damascului” de Doina Jela, adaptare scenică: Mihai Măniuțiu

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala „Ion Băieșu”

Regie: Mihai Măniuțiu  

Scenografie: Adrian Damian

Video design: Mircea Ilaș și Ioana Bodale

Sound design: Mihai Dobre

Light design: Cristian Șimon

Foto: Adi Bulboacă

---

DISTRIBUȚIE:

Scriitoarea Doina Jela: Maia Morgenstern

Torționarul Franț Țandără: Răzvan Vasilescu

Profesorul Fronea Bădulescu: Mircea Rusu

Vârsta recomandată: 14 +