O rază de lumină către nopțile întunecate ale zilelor fără vedere petrecute de Saul în rugăciune în Cetatea Damascului. O ultimă încercare de redare a demnitățior pierdute aiurea prin istorie ale unor oameni care încă iși mai caută identitatea prin colbul jumătății comuniste de secol a unei Românii în derivă.
„Noi nu suntem nimica-n lume, luptăm ca totul noi să fim”!…
Un crez. Din spatele unor tăceri decapitate recent de Mihai Măniuțiu la Teatrul Dramaturgilor. De o parte și de cealaltă a strigătului ascuțit al terorii, două conștiințe separate nemilos de satârul istoriei, care le-a așezat de-a stânga și de-a dreapta aceluiași adevăr, trecut sub tăcere preț de decenii și scos apoi timid la lumină pentru a-i rescrie paginile. Spre a evita repetarea greșelilor.
Doar o clipă. Câteva rânduri pentru una dintre atât de multele clipe cu care s-au scris pagini de sânge din delirul necunoscut al unor oameni care și-au așteptat cuminți execuția în celula condamnaților la moarte în temnițele comuniste, care-și revendică azi recuperarea de pe roata proaspăt întoarsă a istoriei. De care nu mai pare nimeni interesat. În lipsa unui Nürenberg al comunismului, a unui proces solid prin care să condamnăm odată pentru totdeauna mecanismele criminale ale sistemului ideologic și politic care a exterminat în Europa până în 1990 mii și mii de ființe omenești, crimele comise în numele acestuia încă își caută criminalii.
De partea întunecată a terorii, cea dotată cu tot arsenalul nemilos pentru smulgerea unor mărturii compromițătoare, adevărate sau nu, și distrugerea prin teroare a demnității celui interogat până la exterminare, un om ca mulți alții crescut în lipsuri, în neștiință și în frică, numai bun de racolat de sistemul torționar prin care s-a clădit autoritatea regimului totalitar. Dramatizat după volumul Doinei Jela „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” (în paginile căruia este găzduit interviul cu Franț Țandără, torționarul comunist care a cerut să fie judecat pentru crimele sale), textul spectacolului montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Dramaturgilor Români reușește o extracție tulburătoare a esenței unui sistem de teroare, dusă la rang de artă printr-un sistem opresiv ale cărui mecanisme de intimidare, amenințare și spaimă s-au dezvoltat sublim prin complicitatea tăcerilor tuturor.
La intersecția cărărilor nebănuite ale Domnului, „Drumul Damascului” este o propunere neobișnuită de condamnare a comunismului pentru acest colț de lume, confesiunea torționarului, altfel un act documentar cutremurător pentru o perioadă rușinoasă a ororilor din țara noastră (anii ‘50-’60 ai veacului trecut, după ce puterea a fost preluată de comuniști), dorindu-se o instigare la autodenunțare a actelor criminale comise de torționari împotriva miilor de români arestați, închiși și uciși de regimul odios după 1945.
Dincolo de valoarea documentară a textului Doinei Jela, povestea are o uriașă dimensiune umană, conține inteligent un fel de retorică introspectivă pe care a explorat-o atent Mihai Măniuțiu printr-o trecere implicită prin fiecare conștiință căreia i se deschide a amintirilor, percepțiilor și sentimentelor proprii față de această noapte neagră a sufletului românesc, dezvoltate în timpul regimului comunist sau după căderea acestuia, pe baza mărturiilor îngrozitoare despre faptele inimaginabile din spatele gratiilor care au șters cu totul din albumele de amintiri ale unor familii chipurile unor oameni, înveliți în rogojini și aruncați noaptea în groapa săpată ziua cu escavatoarele indiferenței noastre.
Desprins dintr-un univers dostoievskian, călău și victimă deopotrivă, torționarul Franț Țandără, încredințat inspirat lui Răzvan Vasilescu, șochează prin umanul de care dă dovadă. Din cele mai bine de 12 ore de confesiune înregistrare de Doina Jela pe un reportofon și transformate mai apoi în carte, în care acesta deconspiră obtuzitatea, intoleranța și cruzimea unui sistem absurd, au fost extrase abil în susținerea acestui demers dramatic pertinent de pe scena Teatrului Dramaturgilor doar episoadele eminamente umane, cele care demonstrează că sistemul s-a clădit pe indivizi, pe executanți care au activat fără să clipească la ordinele partidului.
Este motivul pentru care construcția acestui uman nereținut, natural, firesc, se face aproape exclusiv prin jocul actorilor. Răzvan Vasilescu reușește o construcție complexă din punct de vedere interpretativ a „simplității” personajului său. Prin scurte și intense momente, inserate abil din bestiarul său memorial (o antologie altfel sofisticată de cruzimi impregnate în fanatismul lui psihopat, răsărit din sufletul de copil de trupă compromis încă de la vârsta de 12 ani, când a început să servească unui regiment de infanterie, și desăvârșit prin uciderea propriului părinte) în toată candoarea pocăită a bătrâneților sale și naivității specifice lipsei lui de educație, actorul apasă dibaci pedalele, pe care le folosește desăvârșit, de care și spectatorul are atâta nevoie pentru iertare și neiertare, alternativ emoțional, în doze optime pentru a dezveli ororile, a le accepta, a le digera și, în cele din urmă, a le așeza în sertarele potrivite în care s-a hotărât să-și păstreze istoria, acum mai luminată cu toată tulburarea asta aproape murmurată, cu mărturisirea asta de la suflet la suflet pe un ton nerăstit, la limita candidului, pe care nu i s-au citit niciodată astfel de povești. Răzvan Vasilescu reușește să ne mute abil dincolo și dincoace de gratii, din temnița interioară către cea exterioară și invers, fără zdruncinări de empatie sau de raționament care să ne conducă la o risipă de sentințe morale, erijându-se inteligent de aceeași parte a baricadei, tot confesionalul lui, mai ales gestual (actorul este atât de stăpân pe fiecare gest cu care-și însoțește rostirea, încât aproape că nu te poți extrage din poveste pentru a încerca o privire obiectivă), demonstrând constant că personajul pe care ni-l dezvăluie e unul de-ai noștri, cerând și chiar implorând (niciodată patetic) o judecată dreaptă care să așeze faptele istoriei la locul lor, luptând aproape singur cu uitarea din ultimele decenii și ignoranța acestui secol, care nu mai e aproape deloc interesat de vreo condamnare.
Îl ajută însă îndeaproape, în același registru al firescului, o foarte precisă Doina Jela a Maiei Morgenstern, un „anchetator” vertical profesional, un jurnalist echilibrat, ponderat și pertinent, care urmărește cu migală firul roșu al poveștii, preocupându-se constant de asigurarea unui climat de încredere pentru a nu altera confesiunea torționarului și a încuraja obținerea de informații cât mai obiective pentru documentarea sa, erijându-se în contrapunctul rațional al acestui spectacol, ce ține piept cu pricepere, cu măsură și cu sânge rece emoționalului ăsta copleșitor pe care ni-l livrează povestea torționarului.
Și nu numai. Pentru că, oarecum surprinzător, acestuia i se adaugă registrul colocvial în care este ținut profesorul Fronea Bădulescu al lui Mircea Rusu. O caricatură care levitează deasupra cruzimilor istoriei, un suflet alienat, pierdut în reverie, nu doar stăpânit, resemnat și neresentimentar în calitatea lui de victimă concretă a sistemului opresiv care i-a furat, dimpreună cu spiritul critic, cea mai mare parte a vieții, ci de-a dreptul compasiv, pe alocuri chiar relaxat, jovial ori admirativ față de acest călău care a găsit în el puterea de a-și mărturisi crimele. Și pe care-l crede demn de a-și primi, dacă nu iertarea, măcar dreptul la căință, lăsându-i lui Dumnezeu sarcina de a-i aplica pedeapsa cuvenită, cu măsura numai de El știută și cu care noi nu am putea evalua niciodată faptele sale. Îngăduind toată uitarea noastră și permițându-i cu toții libertatea, care face încă și mai dureroasă ispășirea păcatelor întru mântuire.
Pe „Drumul Damascului”, în spațiul gândit de Adrian Damian ca locuință a lui Țandără, ori doar ca un domiciliu temporar pentru un episod rușinos din istoria noastră, capitonat cu paginile ușor îngălbenite în care a fost consemnată și împachetată atât de multe decenii, o sală de judecată documentară, aproape albă, prelungită prin contrast în cenușiul din costumele actorilor, ca în negativul unei pelicule ce le permite acestora să se integreze și să se decupeze firesc din interiorul, tot mai puțin răsfoit astăzi, al acestui greu dosar politic din care se desprind paginile cutremurătoare și personajele acestei povești. Transformând, sub atenta supraveghere muzicală a lui Mihai Dobre, care păstrează acusticul într-un registru de rugă și pocăință (ce facilitează deopotrivă confesionalul personajelor, dar și acceptarea noastră), întrerupt fulgerător, prin video și light design (asigurate de Mircea Ilaș, Ioana Bodale și Cristian Șimon) spre a amplifica intensitatea unor momente pentru a le fixa precis în emoționalul nostru, intervenind punctual împreună în acest interior de celuloză ce încă își așteaptă, ca o uriașă ciornă mototolită și cuminte, transformarea în pagini de hârtie pe care se va tipări odată și-odată adevărata carte de istorie a acestui neam, recuperând realitatea din toată ficțiunea asta pe care tăcerile noastre complice o preferă încă oricărei forme de adevăr.
Un spațiu din care nu s-a uscat încă cerneala biblică a Faptelor Sfinţilor Apostoli, o casă a lui Iuda de pe Ulița Dreaptă în care Anania a fost trimis de Domnul spre a-i reda vederea tocmai lui Franț, torționarul lăsat fără vedere în cetatea Damascului spre a-și dovedi credința (după ce bărbatul acesta s-a auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor în Ierusalim!), care așteaptă probabil și acum, într-o altă lume, căderea solzilor de pe ochi și primirea botezului luminii.
P.S.
Franț Țandără a murit în 2004, după ce a fost blamat și persecutat, paradoxal, nu pentru crimele comise cu decenii în urmă, ci pentru că a vorbit despre ele, fără să fie prea mult ascultat, ba chiar fiind încurajat să tacă. Tristă indiferența noastră față de mărturisirea lui. Ori poate doar o formă sublimă de pedeapsă…
„Drumul Damascului” de Doina Jela, adaptare scenică: Mihai Măniuțiu
Teatrul Dramaturgilor Români, Sala „Ion Băieșu”
Regie: Mihai Măniuțiu
Scenografie: Adrian Damian
Video design: Mircea Ilaș și Ioana Bodale
Sound design: Mihai Dobre
Light design: Cristian Șimon
Foto: Adi Bulboacă
DISTRIBUȚIE:
Scriitoarea Doina Jela: Maia Morgenstern
Torționarul Franț Țandără: Răzvan Vasilescu
Profesorul Fronea Bădulescu: Mircea Rusu
Vârsta recomandată: 14 +
Luciana Antofi 