În cușca ta. În așteptare. Mereu în gardă, mereu amenințat, mereu gata de atac.
Cauți pacea. Îți spui că viața poate fi și despre altceva decât despre a lovi și a para loviturile altuia. Dar singura pace de care poți avea parte este cea pe care ți-o câștigi singur. Luptând pentru ea. Iar în războiul ăsta pentru pace, ca-n toate războaiele, vor plăti nevinovații. Și trebuie să te angajezi și tu în cursă. Trebuie să fii printre cei mai buni. Apare o beregată, sari, ca să fii sigur. Pace.
Sapere aude!
Deviza mișcării iluministe de luptă împotriva absolutismului. Și o invitație la a îndrăzni să gândim cu capul nostru. Câine sau om, totuna. „Pacea eternă”, cel mai nou spectacol susținut de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” în cadrul programului „9G la TNB” a avut de curând premiera în Sala Mică a Naționalului bucureștean. După o piesă surprinzătoare a lui Juan Mayorga, care are în prim plan trei câini selectați pentru admiterea într-o unitate antiteroristă de elită, spectacolul montat de tânărul regizor columbian Alejandro Durán, absolvent al U.N.A.T.C., este o metaforă a luptei neîncetate a individului pentru căutarea locului și rolului în lume. Și a responsabilității uriașe asupra propriilor fapte, care pot avea consecințe nebănuite asupra celorlalți.
Dacă acționezi ca și cum acolo ar fi un om bun și acolo e un ticălos, poți ucide o grămadă de oameni buni. O interesantă perspectivă canină asupra ideilor filosofice ale lui Immanuel Kant (și nu numai) prin care se investighează dileme etice ale gândirii și acțiunii umane, într-o dezbatere pe viață și pe moarte despre putere, sacrificiu și capcanele morale ale luptei împotriva terorismului.
Inspirându-și piesa (și titlul ei) din lucrarea „Spre pacea eternă” („Zum ewigen Frieden”) din 1795 a filosofului Immanuel Kant, cea mai importantă figură a iluminismului german, Juan Mayorga extrage pentru demersul lui dramatic cele mai importante idei despre libertate, potrivit cărora nu se înțelege prin aceasta un liber arbitru lipsit de legi, ci deplinătate în autodeterminare, în respectarea conștientă a legilor, care derivă din rațiune. O societate liberă înseamnă cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber.
Immanuel Kant preconiza o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război, în care cetățeniii să beneficieze de liberă circulație, bazată pe un drept de ospitalitate, condiții în care ar fi posibil un tratat de pace universal bazat pe legea morală (relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi). Idealurile de libertate şi civilitate pe care le întruchipează filosofia kantiană, aparent utopice și totuși încă actuale în reaşezarea relațiilor umane în lumea contemporană, sunt raportate la o umanitate reconciliată cu ea însăşi, după stabilirea unei ordini juridice extinse. A gândi pacea este un ideal spre care umanitatea trebuie să tindă mereu, iar guvernarea trebuie să se facă în așa fel încât interesul statului să se întâlnească precis cu libertatea indivizilor, în republica de tip kantian cetățenia nefiind nici servitutea, nici libertatea absolută, ci consimțământul individului față de putere, acordat în mod liber.
Soluția utopică (și, evident, ironică) a lui Immanuel Kant privind pacea eternă, pe care nici chiar el nu o credea perfect realizabilă (în condițiile în care setea de onoruri şi avuții a indivizilor, guvernată exclusiv de orgoliu, nu ar putea ocroti marile mişcări prin intermediul cărora poporul ar ajunge la consens) avea la bază ideea că pacea se va statornici definitiv pe măsură ce libertatea popoarelor va fi câştigată, violența înlăturată şi războiul alungat pentru totdeauna. El a crezut foarte mult în progresul umanității, într-o vreme în care alții susțineau că numai individul poate progresa.
Contextualizându-și acțiunea piesei în ambiția kafkiană de a impinge omenirea către pace, Mayorga îi dă textului dramatic aerul unui eseu politico-filosofic, greu de citit în afara acestei convenții. În scenariul optimist al lui Kant, nimeni nu se va simți străin niciunde în lumea asta. În piesa lui Juan Mayorga, trei câini, întruchipând trei personalități umane distincte, dominate în chipuri diferite de sentimentul uman al pribegiei, se angajează într-o cursă pentru câștigarea celui mai râvnit premiu – admiterea într-o unitate antiteroristă de elită –, care le-ar putea valida rolul social, le-ar asigura sentimentul apartenenței și ideea unui acasă. Testele la care sunt supuși chestionează, din perspectiva animalului din noi, tot umanul pe care suntem în stare să-l punem la bătaie pentru a atinge un ideal (cunoaștere, asumare, încredere, dorință, temperanță, devotament, putere de luptă, spirit de echipă, spirit de sacrificiu). Împreună, așa diferiți cum suntem. Înainte să ne devorăm între noi. „Este o metaforă șocantă a lumii noastre, aflată sub amenințarea absurdă a terorismului”, susține tânărul regizor columbian Alejandro Durán.
Personajelor desprinse din această metaforă le revine greaua misiune de a demonstra acest absurd. Ideea folosirii câinilor face încă și mai greu acest demers, care-și găsește însă în această montare, încetul cu încetul, făgașul pentru a-și formula și transmite mesajul. Durán exploatează la maximum dubla măsură cu care se cântărește morala (din perspectiva umană și cea canină), această dualitate asigurând o luciditate asumată, cu care-și construiește migălos fiecare scenă, plimbându-le inteligent între glacial, rigoare, sensibilitate și umor, în doze diferite, asigurând un aer eminamente masculin atmosferei care are atâta nevoie de această amprentă pentru a vehicula și așeza la locul potrivit ideile filosofice cu care defilează.
Într-o atmosferă sumbră, metalică, gri, într-un spațiu de maximă securitate asigurat solid prin scenografia Deliei Ghizdăveț (care a mers pe un univers canin precis – cuști, lanțuri, zgarde, lese, hamuri, boluri de apă și mâncare, obiecte de dresaj și antrenament –, căruia i-a adăugat minimum de elemente de securitate care definesc pertinent convenția – liftul și cele trei ecrane de supraveghere) și sound-design (semnat de Adrian Piciorea, calculat, rece, scrâșnit, plin de frecvențe înalte, alarmante, de electroconvulsii high-tech integrate coerent în acustica ecourilor grave ale acestui templu de emoții glaciale, propice rațiunii, un sânge rece fonic dominat de reverberațiile loviturilor metalice în pereții cuștilor sau zgomotul roților lor, ce amplifică abil intensitatea unor scene de înfruntare între idei), care imprimă împreună o stare de asediu emoțional, senzația de subsol întunecat, izolat, închis aproape ermetic, totul este expus permanent iminenței pericolului.
Pericol care pândește la fiecare coborâre a liftului (ce asigură deștept trecerea de la o scenă la alta, întreținând suspansul) în această temniță de ecouri și sunete grele asupra fiecăruia dintre cei trei câini, închiși aici pe perioada derulării examenului final. Masculinul se împlinește articulat și prin distribuția aleasă. „Băieții” (câinii), actori tineri, bine antrenați și în formă fizică foarte bună, imprimă aerul milităresc anunțat în costumele de camuflaj, și ele alese deștept la limita om/câine (accesorizate cu hamuri, suficient cât să fixeze ideea).
Educați și formați în medii diferite, cu istorii personale intenționat complementare, distincte, însă specifice toate cotidianului și necesare asigurării rolurilor (și dezvoltării bipolare) în tabloul general, cei trei reprezintă tipologii recognoscibile, atent explorate pentru a obține rezonanța emoțională a publicului, prins în convenție.
Odin, un mercenar perfect, nu prea educat dar foarte inteligent și cu excepționale instincte native pe care și le-a cultivat fără încetare, minunat interpretat de Vlad Brumaru, este agresiv, intimidant, intrigant dar totuși echilibrat, priceput la micile înțelegeri sociale, la tocmelile reciproc avantajoase care asigură de obicei supraviețuirea, la complicități vremelnice ce-l ajută să treacă mereu puntea, este profesionistul perfect, cu experiență solidă, stăpân pe sine și obedient numai în sens disciplinar ierarhic, care crede că știe să facă diferența între un om și un vierme și că merită să lupți pentru ceva mai important decât stomacul. Părere nu tocmai împărtășită de cel mai cool dintre ei, John-John al unui șarmant Jawad Shahbazimoghadam, un combativ pur-sânge, născut să câștige, rezultatul unui experiment genetic de încrucișare de laborator între rase, totodată cel mai periculos și agresiv dintre cei trei, un tip arătos care își impune forța prin look -ul de invidiat și prin demonstrații de forță și aroganță (cred despre mine că sunt o grămadă de mușchi fără creier, un ticălos robust!, echivalentul lui „își arată mușchii” în rasa umană), neastâmpărat, energic, curios, paranoic, deloc sofisticat, în ciuda educației lui spartane, altfel foarte scumpe.
Între cei doi mediază în permanență pasiv/filosoful Immanuel (!) al lui Denis Imbrescu, păstrat într-un registru calm, aș spune exagerat de liniștit, fost câine-călăuză al unei stăpâne fără vedere pasionată de filosofie, generatorul tuturor intrigilor dramatice, al dilemelor și suspiciunilor morale ridicate mereu la fileu ca ceilalți să lovească în ele cu rachetele ignoranțelor lor, ce se mută abil de colo-colo, învârtind amețitor îndoielile asupra sinelui și asupra celorlalți, instigând la reflecție, la cumpătare, la transformare, la pace eternă, ridiculizând rolul individului în marea schemă a lucrurilor, avertizând asupra progresului tehnologic care amenință rasa umană și canină deopotrivă, după ce genetica a început să se dezvolte aproape ca o industrie, programând specimene îmbunătățite, superioare (desi adaugă că există calități naturale pe care nu le pot reproduce mașinăriile).
Cei trei sunt testați sub directa supraveghere a lui Casius (Cătălin Coșarcă), câinele veteran care a trăit pericolul și și-a dovedit vitejia până la sacrificiu, cel care conduce autoritar împreună cu Omul (Adrian Ionescu) acest proces de evaluare a competențelor pentru luptătorii de elită. Pentru ca proba decisivă, de departajare a călcâielor lui Ahile-câine, să revină în sarcina umanului.
Foarte abil condus discursul Omului, excelent controlat și dozat de Adrian Ionescu, și dialogul lui cu Immanuel, prin care se trag concluziile și se prezintă justificările necesare acțiunilor fiecăruia pentru supraviețuirea lumii. Lupta împotriva terorismului înseamnă lupta pentru viețile, dar și pentru valorile noastre, în fața cărora forța nu prea contează. Când trece pericolul, te judecă scandalizați aceeași ipocriți care înainte au închis ochii, în timp ce eroii trebuie să-și sacrifice sufletul. Fără ca ei să-și facă datoria, răul chiar poate învinge. Mulți dintre cei ce pun bombe spun că-l au pe Dumnezeu de partea lor. Și ucid în numele Lui.
Poate că Dumnezeu chiar e unul tăcut și îndepărtat, care nu intervine în istorie, care nu dă recompense și nu împarte pedepse, nu alină durerea lumii, nu mângâie și nu consolează. Care ne lasă pe noi să-L găsim, poate chiar înăuntrul nostru, în timp ce măsurăm vigilent micimea vieții și a rațiunii.
Să luptăm până vom găsi pacea. Chiar dacă cimitirul e unicul loc care garantează pacea eternă.
De partea cui ești, Immanuel?!…
„Pacea eternă” de Juan Mayorga, Traducerea: Luminița Voina-Răuț
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Mică
Producție realizată de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB
Regia: Alejandro Durán
Scenografia: Delia Ghizdăveț
Sound design: Adrian Piciorea
DISTRIBUȚIA:
Odin – Vlad Brumaru
Immanuel – Denis Imbrescu
John-John – Jawad Shahbazimoghadam
Casius – Cătălin Coșarcă
Omul – Adrian Ionescu
Durata: 1 h 30 min
Pauză: Nu
Luciana Antofi 