Se ia o funie. Se folosește în cel mai mârșav mod cu putință. În jurul gâtului unui om. Apoi se ascund. Sau nu. Omul. Și/sau funia. Se pot lăsa la vedere, la îndemână ori chiar folosi dinadins pentru a amplifica suspansul. Și emoția. Asta dacă te pricepi cât de cât dramatic.
Nu, nu orice funie, cea a lui Patrick Hamilton. La un capăt a fost legată acum multe decenii de intriga cinematografică a lui Alfred Hitchcock (1948). La celălalt e învârtită teatral azi de Matei Lucaci-Grünberg cu trupa „Jamais Vu” pe o scenă privată bucureșteană, ca un lasou care-și pregătește abil lațul pentru a prinde în el mințile mai agere, cele în care se învârt pentru mai bine de o oră și jumătate fel de fel de soluții, dinainte ticluite și abil plasate acolo de cei opt actori (șapte băieți și-o ștrengăriță – bine, bine, aproape două ștrengărițe!…) ai trupei „Jamais Vu”. Pricopsiți cu niște roluri bestiale (de antagonist, „într-un fel”, de antagonist, „în alt fel”, de profunzime, de travesti, de îndrăgostit, de candid, și chiar un surprinzător rol feminin, la care se adaugă un rolișor greu de descris!), și un text excelent cosmetizat pentru a fabrica o realitate sută la sută românească, ei se așează pertinent în perioada interbelică în Bucureștiul cel mai iubit de istorie. După ce i s-a extras precis acestuia din urmă o mână de intelectuali ai epocii și i s-a pus (ascuns!) sub nas, și într-o pălărie neglijată, o excelentă premiză dramatică, în jurul căreia cei opt sunt legați fedeleș cu obiectul din titlu de Matei Lucaci-Grünberg, ce o învârte cu umor pe toate părțile până când reușesc partida perfectă de șah dramatic cu spectatorul angajat în deslușirea misterelor policier-ului.
Dacă în filmul lui Hitchcock de la jumătatea secolului trecut suspansul este rege, în montarea lui Lucaci-Grünberg umorul este cel urcat pe tron. Transformat deștept într-o comedie neagră de cea mai bună calitate, policier-ul lui Patrick Hamilton este prilej de înscenare fermecătoare a misterului dispariției unui om, a cărui lipsă va fi observată abia la sfârșitul unei petreceri ciudate, organizate pentru acesta de cei doi criminali tocmai pentru a-și ascunde fapta.
Crima perfectă. Un joc al minții devenit fapt real de omor. Care se cere tăinuit pentru totdeauna pentru a-și împlini definiția. Asta presupune un joc pe cât de complex (uman și intelectual), pe atât de ofertant dramatic: nicio greșeală.
Este ceea ce reușește Matei Lucaci-Grünberg cu compania „Jamais Vu”. Provocat să construiască o poveste interbelică eminamente românească (de care s-au îngrijit cu multă migală Ariana Miron-Presan, scenograful și costumierul acestei povești, care a surprins inteligent epoca – interior burghez cu mobilier, pian, elemente de décor și obiecte de servire a mesei specifice, dar și costume, coafuri și machiaje prin care plasează precis personajele în acele timpuri – și Sever Bârzan cu muzica lui non-diegetică, ale cărei ritmuri învelește pertinent părțile dinadins descoperite și iute acoperite de fiecare dată ale acesteia), el reușește să creeze o comedie neagră savuroasă, la care se râde în hohote de la un capăt la altul. Pentru că toți cei șapte (și ceva!) actori sunt plini de energie, au verbul la ei și știu să-l învârtă răspicat pe toate părțile ca să provoace mereu râsul.
În centrul poveștii sunt așezați inspirat Andrei Huțuleac (excelent amfitrion al întregului spectacol) și Iosif Paștina, pe numele personajelor lor Leopold și Camil, doi „antagoniști”, unul „într-un fel”, altul „în alt fel”, după cum se autoprezintă, cei doi criminali care-și joacă stăpânirea de sine și scapă situația de sub control în moduri absolut diferite, antagonice, prezentând complementar portretul criminalului ce se dorește perfect, inteligent, vigilent, controlat și precis, marcat însă de emoția umanului ce-l va dovedi până la urmă. Leopold al lui Andrei Huțuleac este energic, omniprezent, angajat în relații și discuții sofisticate cu fiecare dintre invitați, în timp ce se ocupă temeinic de fiecare amănunt logic, spațial, narativ și discursiv pentru a risipi suspiciunile de orice fel, după ce mai întâi le-a fabricat inteligent și le-a ridicat anume la fileu celorlalți. Ceea ce-i produce o foarte vizibilă stare de excitare mentală, din care Andrei Huțuleac își hrănește neobosit fermecătorul lui personaj, invitând continuu la relaxare și bună dispoziție, atmosferă pe care reușește să o creeze mereu și care-i oferă cadrul necesar lansării celor mai năstrușnice idei, minunat împlinite dramatic la nivel de rostire, mișcare și gestual. La polul opus, Camil al lui Iosif Paștina, și el foarte bine construit și ținut în hățuri, e timorat, speriat, precipitat, de multe ori chiar copleșit de emoționalul pe care reușește să-l țină sub control doar legând un pahar de altul, împrăștiindu-și astfel aiurea gesturile (foarte bun pe gestual), amețindu-și simțurile și riscând să se dea de gol la fiecare pas, provocat constant de tovarășul lui de crimă ce se joacă întruna cu focul. Arbitrul celor doi este profesorul lor de filosofie, Nae Rădulescu al unui excelent Alexandru Papadopol, într-un rol de profunzime, un tip energic, impozant, care împrăștie generos în jur cinism și sarcasm, contribuind decisiv la fiecare confruntare de idei, fără a-și pierde nicio clipă atenția la detalii, luciditatea și vigilența în a dezlega misterul care simte că se țese în jurul lui, alimentând chiar foarte precis conflictele pentru a extrage din ele bucățile de adevăr de care are nevoie pentru a construi puzzle-ul descifrării lui. Alexandru Papadopol stăpânește perfect tehnicile dedublării și folosirii sensurilor bipolare ale personajului său, devenind un egal în perspectiva amfitrionară pentru redutabilul său rival de idei Andrei Huțuleac (cu care împărtășește, nu însă până la capăt, aceleași idei filosofice), erijându-se încetul cu încetul în gazde ideatice echilibrate ale conversațiilor de salon pe toate temele abordate. Din care desprind însă iscusit, fiecare dintre ei în chipuri diferite spre a-și construi argumentativul, pe cele despre Übermensch, despre om și supraom, idei care au adus fiori reci pe multe șire ale spinărilor epocii, în timp ce capetele mai înfierbântate (care au făcut posibile ororile hitlerismului) au cochetat și chiar au sfârșit cu punerea lor în practică.
Pe cei doi criminali (și colegi de apartament) îi servește savuros o delicioasă doamnă Popescu reușită de Ștefan Huluba într-un rol de travesti (personajul lui a fost construit din două personaje distincte ale scenariului dramatic, doamna Wilson, aici Popescu, și doamna Anita Atwater, astrolog amator, cumnata lui Henry Kentley, aici Sebastian, tatăl victimei, a cărui soție bolnavă a trebuit să rămână acasă). Condimentându-și mereu aparițiile cu paranteze savuroase de astrologie, chiromanție și esoterism, Ștefan Huluba reușește să construiască un personaj solid, colorat, jovial, pe alocuri fâstâcit, mereu efervescent, prin care regia apasă precis butoanele publicului.
Primului invitat sosit la petrecere, Mircea, fost coleg de studii cu Leopold, Camil și David, îi dă simpatic viață Sever Bârzan, într-un rol de îndrăgostit ușor tâmp, complet fâstâcit în preajma fostei iubite de care nu s-a despărțit de foarte multă vreme, un tip nu prea integrat în grup, care nu are deloc simțul momentului (glumele lui nereușite opresc acțiunea în loc, reușind câteva foarte populare scene de tăcere perplexă, care fac deliciul spectatorilor).
Logodnica dispărutului, o încântătoare Leny a Teodorei Dincă, naivă și melodramatică, plină de truisme și deloc sigură pe umorul ei (a cărui lipsă e îmbracată mereu cu un delicios râs molipsitor), o mică autoare de articolașe plictisitoare într-o rubrică despre siluetă la o mică revistă mondenă, o fetișcană destul de obrăznicuță, de moravuri nu prea grele, a fost pe rând iubita lui Leopold, a lui Mircea și în cele din urmă a prietenului lor David („e greu să ținem pasul cu aventurile tale”, remarcă sarcastic unul dintre personaje).
Vitalie Bichir, într-un rol de-a dreptul candid – Dl. Sebastian, tatăl dispărutului -, oripilat de macabrul ideilor filosofice care se vehiculează la petrecere, se remarcă printr-o defensivă tremurată, foarte bine controlată, explorată punctual într-un moment plimbat abil între siguranță și groază, în care nu reușește să decidă dacă se vorbește serios sau nu, punând capăt delirului în care se angajaseră filosofii.
Un regal de șarm intelectual pe câteva voci minunat împletite, într-un ping-pong atent de idei și pericole ideologice, lingvistice, dramatice și criminologice care pândesc la tot pasul, ce întrețin suspansul și umorul, învelite acustic cu puțină muzică ambientală (cu efecte pe termen lung!), vor duce în cele din urmă la descoperirea faptelor și reașezarea ordinii morale. Pentru că unora pur și simplu nu le stă în caracter să fie omorâți. Românii mor de obicei pentru independența lor, pentru idei mărețe, la Mărăști, Mărășești, Oituz sau Nămoloasa (!)… Ori victima perfectă pentru crima perfectă nu părea genul… Adică Alexandru Mănăilă, într-un rol greu de descris…
Restul e magie.
„FUNIA“ de Patrick Hamilton, adaptare: Matei Lucaci-Grünberg
Trupa „Jamais Vu“
La Teatru Infinit (Eminescu, 127)
Regia: Matei Lucaci-Grünberg
Scenografia și costumele: Ariana Miron-Presan
Muzica non-diegetică: Sever Bârzan
DISTRIBUȚIE:
Leopold – Andrei Huțuleac, într-un rol de antagonist, „într-un fel”
Camil – Iosif Paștina, într-un rol de antagonist, „în alt fel”
Nae Rădulescu – Alexandru Papadopol, într-un rol de profunzime
Dl. Sebastian – Vitalie Bichir, într-un rol candid
Dna. Popescu – Ștefan Huluba – într-un rol de travesti
Leny – Teodora Dincă, într-un rol feminin
Mircea – Sever Bârzan, într-un rol de îndrăgostit
David Sebastian – Alexandru Mănăilă, într-un rol greu de descris
Durata: 1 oră și 38 de minute (fără pauză)
Luciana Antofi 