Arta independentă.
O ceață densă din care iese la miez de noapte Cenușăreasa, fără rochie de bal, dar cu călcâiul potrivit de Ahile pentru un condur ce încă-și mai caută pașii unui dans nemaiîntâlnit la ora la care noaptea culturală e amenințată de bătaia oficială a gongului. Chiar dacă n-a fost încă găsită de prințul cu care încă-și mai visează valsul sub brațele pline de lumină ale candelabrelor de cristal, ea nu dispare și nu disperă. Doar se retrage cuminte în hainele sărăcăcioase ce-i ascund uneori strălucirea printre tejghelele barurilor și băncuțele de lemn din pivnițele ori mansardele în care încă se înghesuie muritorii să-i admire deja recunoscuta frumusețe. Și unde țâșnește uneori în explozii de emoții necontrolat, uimind, amuțind, năucind. Se dezvoltă în paralel cu arta oficială, recunoscută, organizată, instituționalizată, urmând atent ritmurile contemporanului și însoțindu-i cu grijă și iubire respirațiile ca să-i dea încrederea atât de necesară supraviețurii. Publicul o cunoaște și o recunoaște. Prin spațiile ei întunecate și retrase au ajuns încetul cu încetul și marile nume de artiși angajați în marea artă oficială, admițându-i șarmul, iubindu-i altfelul, validând-o ireversibil pe piața culturală pe care și-a găsit cu ambiție locul.
Teatrul underground. O alternativă a unor visători care încă se mai încumetă să creadă în idealurile lor. Nu țin de foame. Nu țin de cald. Țin de un fel de a fi. De un mod de a trăi. El s-a impus prin răbdare, prin infinită credință și prin foarte multă iubire. Sunt valori pe care publicul le simte și care nu pot fi disimulate.
„(In)dependenții”. Un spectacol necesar, care ar trebui vizitat de toți slujitorii Thaliei, de pe marile și micile noastre scene. Pentru a înțelege. Un eseu performativ dedicat de Catinca Drăgănescu artiștilor și lucrătorilor culturali, mânați în luptă de nu se știe exact ce. Dar care caută să afle. Pe vocile a două minunate actrițe, Mihaela Rădescu și Florina Gleznea, bune cunoscătoare și slujitoare ale scândurii independente, însoțite de la pupitru de Andrei Raicu.
Printr-o fabulă dramatică inteligentă despre lumea asta sălbatică în care trăim cu toții, cu privirea îndreptată atent in- și outside the box. Înăuntru, în ograda plină de lighioane și orătănii care-și disimulează perfect domesticul de care au nevoie pentru a supraviețui și a rămâne la adăpost, în ogradă, departe de junglă, hrănite negreșit de mâna mai mult sau mai puțin generoasă a stăpânului, s-au pierdut și unele mai visătoare ce au nimerit poate din greșeală aici, care vor ceva mai mult decât să primească de mâncare, orice și oricum. Și privesc curioase printre ostrețe și uluci adulmecând, admirând și visând la tot spațiul infinit ce se deschide în afara ei. Cu toată teama de necunoscut, cu toate riscurile de a nu mai găsi vreodată o ogradă primitoare, ele fac pasul afară convinse că-și vor împlini destinul. Asta doar cele mai norocoase.
Pe ulițele largi ale sălbăticiei ce li se deschide în față, ogrăzi mai mici sau mai mari, împrejmuite cu garduri din marmură, scânduri colorate ori sârmă ghimpată, au toate porțile ferecate în fața privirilor curioase ale trecătorilor. Doar unele cu îngrăditurile mai dărăpănate și-au lăsat căscat către stradă câte vreun intrând mai ciudat, ce duce direct către vreo pivniță rece și întunecoasă, parcă invitându-le să le cunoască și să le lumineze beciul în care nu a mai coborât de multă vreme nimeni. Și-n tot întunericul în care s-au trezit orbecăind brusc, parcă apare de undeva un licăr de lumină. E speranța tremurândă din căușul altor palme care s-au lăsat purtate de drum și s-au pomenit aici, ale altor visători ce s-au încumetat să-și părăsească ograda. Și apare un sentiment de bine. De „nu suntem singuri”. Și o preocupare să încălzească și să lumineze împreună beciul, până când li se duce buhul prin târg, aducând către micul lor univers pașii suratelor din tot felul de ogrăzi, mirate să descopere că există viață și în afara celei pe care au cunoscut-o până acum.
În excelenta metaforă (în versuri!) a Catincăi Drăgănescu, fiecare își găsește locul potrivit în fabulă. Independenții chiar în morala ei. Nu fără amărăciune. Pentru că soarta acestor visători nu este (și nu a fost niciodată) tocmai ușoară. Ținute în corzi pe toată desfășurarea spectacolului (impresionant efortul fizic la care se supun), cele două minunate actrițe, Mihaela Rădescu și Florina Gleznea, care ne încântă de mulți ani sufletele pe scândura scenelor independente, sunt provocate la adevăr. Căruia îi fac față cu brio, instigate savuros și acompaniate de pe margine de Andrei Raicu. Ele vorbesc răspicat, din toată cunoștința lor de cauză, despre cele două lumi care se dezvoltă de ani de zile în două realități ce par paralele, deși împart același cer cultural. Cu amărăciune, cu umor, cu auto-ironie, cu sarcasm, pe alocurii cu blândețe, în general cu dragoste, însă, cel mai important, cu foarte mult talent. Ridicând din start ștacheta la două voci absolut calificate (uman, profesional, artistic) să abordeze o astfel de temă. Apelând chiar la numele lor adevărate și la situații în care s-au regăsit de-a lungul activității lor artistice în slujba proiectelor independente și agățând inteligent în jocul lor câteva elemente din public, Florina Gleznea și Mihaela Rădescu se impun printr-un ton confesional, plin de nuanțe și adevăruri dureroase, extrem de emoționant, cu care reușesc să te țină pentru o oră și ceva cu sufletul la gură, smulgând cu ușurință zâmbete și hohote de râs, dar și lacrimi de tristețe și chiar de deznădejde pentru soarta atât de încercată a acestor artiști talentați, ce se străduiesc să supraviețuiască într-o țară care nu dă doi bani pe cultură.
Excelentă Florina Gleznea în verva cu care îmbracă personajele din ogradă, un regal de tonuri și voci multiple pe care actrița este în stare să le țină în frâu și să le alterneze cu pricepere într-un ritm amețitor, un delir de rostire iscusită pe care îl completează priceput cu alt registru fascinant pe care este stăpână, cel șarmant auto-ironic, în monologul despre vizita la ANAF sau convorbirile cu părinții. Ba chiar are ocazia să-și etaleze și minunatele calități vocale cu care a fost înzestrată, într-o excelentă surpriză muzicală înșurubată emoționant în toată durerea personajului ei.
Minunată și Mihaela Rădescu, care ne pune în față într-un chip absolut fermecător obtuzitatea, sărăcia sufletească și aroganța autorității, a celor ce țin azi (și au ținut mereu după ‘89) în mână frâiele culturii. Și ea o actriță versatilă în rostire, foarte stăpână pe constructul vocilor cu care-și îmbracă personajele, reușește o fidelă portretizare a funcționarului bugetar dezinteresat (care nu a coborât niciodată în subsoluri să cunoască arta independentă, pe care o detestă, e prea frig, doar a acceptat să i se povestească despre ea!…), cu o mentalitate învechită, moștenită de la predecesorii lui, de șef de plantație, de reprezentant iresponsabil al banului public, prin care-și întreține privilegiile, ignorând cu bună știință drepturile celor pe care a fost chemat (sau încă numit!) să-i reprezinte.
Împreună cu un Andrei Raicu mereu cu bățul prin gard, care le provoacă, le agită și le servește la fileu tot felul de mingi tematice, cele două actrițe imaginează discuții în spatele ușilor închise pe care le prezintă spumos publicului printre reprizele de autocritică din care alungă cu bună știință autocompătimirea, păstrându-și intacte demnitatea și valorile, pe care le apără până în ultima clipă, și ea imaginată de Catinca Drăgănescu ca o interogație ce va să rămână posterității, nu se știe dacă pentru a găsi un răspuns, dar cu siguranță pentru a nu se opri din a căuta unul, într-o lume în care independenții continuă să existe și să fie vizitați de publicul care-i iubește și-i urmează prin subsoluri, baruri, mansarde și alte spații convenționale. Nu oricum și pe oricine (și aici se deschid straturi discursive importante și incitante ce merită încă studiate, pe care spectacolul nu le trece cu vederea).
Validat de echipa acestui spectacol, regizoarea independentă Catinca Drăgănescu, actrița Mihaela Rădescu (membru fondator în echipele primelor sau celor mai cunoscute inițiative de teatru independent, Teatrul Luni de la Green Hours, mai apoi Centrul de Teatru Educațional Replika) și mai tânăra ei parteneră de scenă, Florina Gleznea, una dintre cele mai talentate actrițe ale spațiului independent, susținută tehnic și muzical de alți artiști liberi (muzica – Andrei Raicu, orchestrația vocală Andrei Dinescu), performance-ul „(In)dependenții – homo sapiens non urinat in ventum” vorbește pertinent despre suferințele acestui sector cultural.
Un sector pentru care pandemia a funcționat invers decât pentru angajații sistemului, aducându-i mai în față reprezentanții (ce-i drept, online) cu care cei înainte menționați au început chiar să empatizeze tot mai mult, făcându-i mai cunoscuți și chiar mai utili, demonstrându-și parcă mai abitir creativitatea, fiind de felul lor mult mai adaptabili la nou și puțin, artiști obișnuiți să lucreze cu minimum de resurse din care reușesc de multe ori să facă bici (un comentariu discursiv important în economia spectacolului, susținut și de viziunea regizorală, care a optat pentru o scenografie austeră, specifică proiectelor de gen, exploatată însă inteligent, la maximum, cu efect garantat – confetti, măștile de latex, costumele personajelor –).
Restul e un joc pertinent și inteligent dramatic de-a râsu’-plânsu’, o lecție despre rezistență, profesionalism, iubire, sacrificiu și abnegație, care te trece abil printr-o sumedenie de stări, cum îi șade bine oricărui spectacol bun. Și, cel mai important, groaznic de necesar. Pentru noi toți, nebunii care încă mai îndrăznim să ne iubim nebunii. Ca să ne împingem și să ne tragem unii pe alții către înainte. Către mâine.
„(In)dependenții – homo sapiens non urinat in ventum” un eseu performativ de Catinca Drăgănescu
unteatru
Distribuția:
Florina Gleznea, Mihaela Rădescu, Andrei Raicu
Regia: Catinca Drăgănescu
Grafică: Maria Drăghici
Muzică și sound design: Andrei Raicu
Orchestrație vocală: Andrei Dinescu
Light design: Alexandros Raptis
Suport tehnic: Alexandru Medveghi / Dragoș Mărgineanu
O inițiativă Idea77 realizată în parteneriat cu unteatru, Centrul Replika și Teatrul LUNI de la Green Hours
Proiectul face parte din platforma „Microistoria performativă a lucrătorului cultural independent ȋn România” și reprezintă un demers de auto-reprezentare cu mijloace artistice și arhivare performativă.
Durata: 1h 20min
Luciana Antofi 