Calea ți-e deschisă. Faci primii pași, înveți să-i așezi cuminte unul după altul, mergi, întețești pe zi ce trece umbletul tot mai sigur și, pe nesimțite, te trezești alergând. Fără să te fi gândit măcar o clipă la toată mișcarea asta către înainte, nu se știe exact către ce. Până-ntr-o zi, când te oprești brusc în mijlocul drumului să arunci o privire peste umăr. Te uiți la calea străbătută până acum și știi că până aici a fost cumva responsabilitatea altora. Ca tu să faci tot ce se presupune că trebuia să faci pentru a hrăni gura lumii, doar-doar s-o închide știind-o cu saț. De-acum încolo e treaba ta cum o potolești, cum faci să-i oferi tot ceea ce știi (și mai ales ai fost învățat!) că are nevoie ca să te lase să trăiești în tihnă. Și atunci începi să-ți dai seama că trebuie să faci foarte multe pentru ea dacă vrei să ai pace și, mai ales, că indiferent ce-ai face va rămâne mereu flămândă. Crudă și nesătulă, începe să emită pretenții. O facultate, un job bun, o familie fericită, o casă, o mașină, un pom, așa, pentru început… S-o asculți sau nu? Și tu unde ești în toată ecuația asta? E prea devreme? Dacă se va face prea târziu?… Oricum ar fi, orice ai face, oricât de mult sau de puțin noroc ai avea, trebuie să-ți dai seama la timp că e o loterie. Și că tu ești singurul tău loz câștigător. Doar trebuie să-ți iei bilet și să joci de fiecare dată, convins că te vei putea întâlni.
„Hai, să vorbim despre viață!”.
Cu Greta, care se simte norocoasă că încă mai poate să viseze. Chiar nu crede că va ține vreodată în mână cheile de la casa ei mare cu ipotecă pe viață ori de la noua ei mașină cumpărată în leasing. Nici pe cele de la biroul la care se duce negreșit în fiecare dimineață pentru a ieși de acolo după mai mult de douăsprezece ore de muncă istovitoare, când se va grăbi cât se poate de tare să ajungă acasă, agățând în drum câte ceva din cele necesare de prin cele câteva magazine care au mai rămas deschise la această oră târzie, cu speranța că mai prinde încă treji copiii, să schimbe cu ei două-trei vorbe, pentru că nu mai e timp și e oricum prea obosită să se mai joace. Și mai sunt atâtea de făcut până la ora culcării, pentru ca a doua zi să o poată lua liniștită de la capăt…
Pe toate astea nu le-ar face în ruptul capului Greta. Iar dacă te aștepți să afli ce ar face exact, vei fi profund dezamăgit. Pentru că monologul dramatic „Hai, să vorbim despre viață!”, onorat cu premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă” a anului 2019, semnat de tânăra actriță și scriitoare Ana Sorina Corneanu, a devenit prilej pentru regizoarea Zsuzsánna Kovács de a spune pe scena Sălii Atelier a Naționalului povestea Gretei într-un performance despre solitudine de un franc copleșitor, căruia îi dă viață asumat Florentina Țilea.
Chiar așa, ca-n titlu. Sec. „Hai, să vorbim despre viață!”. Fără pregătiri speciale, fără menajamente, fără abțineri și reprimări, fără grija de a fi judecat, exact ca Greta. Ea nu e absurdă să creadă că poate schimba lumea ta. Vrea doar să nu se intersecteze cu a ei, dacă nu e musai nevoie. Nu-ți cere să faci ca ea și nu trebuie să o îngădui dacă nu ai chef. Dacă nici tu nu-i ceri să facă așa cum crezi tu că e mai bine pentru ea. E o invitație la respect reciproc. Și la prețuirea alegerilor pe care fiecare dintre noi suntem liberi să le facem, câtă vreme nu îngrădim libertatea celui de lângă noi de a le face întocmai ori a opta pentru oricare altele.
Greta Florentinei Țilea caută să-și păstreze curată proximitatea, să fie sigură că nu se va impregna de boala asta conformă a lumii de i se spune de obicei viață. Într-un recital actoricesc și emoțional cutremurător, a cărui intensitate se măsoară mai ales prin tăcerile asurzitoare din virgulele dramatice și regizorale, excelent antrenată și explorată fizic și înarmată cu o bogată gamă de nuanțe în care-și zugrăvește emoțiile gestuale și de rostire, proprii și sociale (pe cele din urmă le trece abil prin sine pentru a le analiza și compara cu ale ei, dovedind o încântătoare versatilitate în numeroasele prilejuri de a-și demonstra calitățile pe frecvențe foarte lungi), Florentina Țilea învârte abil cele câteva idei esențiale despre raportarea la lume și despre propria ei existență. Din care-și construiește solid libertatea și anxietatea deopotrivă.
Îndoiala, o stare emoțională esențială pentru oamenii inteligenți precum Greta, este motorul întregului text dramatic al Anei Sorina Corneanu, care l-a lăsat dinadins într-o atmosferă interogativ-introspectivă în care predomină ambiguitatea, ceea ce-l face foarte ofertant pentru montarea one-woman-show-ului pe care-l presupune, atât pentru protagonistă cât și pentru regizor, cărora le rămân deschise destule căi pentru a ataca subiectul. Zsuzsánna Kovács a optat pentru o eroină destul de reținută per ansamblu, făcând din Florentina Țilea un introspector iscusit, răbdător și așezat analitic, o ființă ironică și autoironică, ce învârte abil și controlat cuțitul în cicatricile rănilor ei (și ale noastre!) sociale, dispusă să le redeschidă în fața noastră ca să ne ferească pe noi de durere, colorat răzvrătită însă fără stridențe, ceea ce face cu atât mai spectaculoase momentele ei explozive, întreținute într-un registru înalt-grav de sunetele pertinent construite de Călin Țopa pentru a-i îmbrăca emoționalul în angoase, suspansuri și atacuri de panică, ori a-i însoți mișcările coregrafice de revoltă, asumare, îmblânzire și acceptare, atent construite și deconstruite de Florin Fieroiu și luminate de Mircea Mitroi ca să-i pună în valoare lupta cu propriile umbre, cu proprii demoni, care se descătușează controlat în decorul lui Gabi Albu. Scenografa a mers pe un décor simplu în care predomină albul, inclusiv două panouri pentru proiecții, prin care jonglează inteligent cu elementele primordiale (pământul, aerul – sau lipsa lui! –, apa şi focul) compuse din lumina cu care se joacă în întregul spațiu ori în anumite zone ale lui, în funcție de nevoile narative, sau cu care îmbracă obiecte, legând-o pe Greta de rădăcini și de misterele vieții, de unde poate ridica liniștită problema dumnezeirii.
Ea nu știe ce va face peste cinci ani, vrea să se lase în voia destinului. Îi plac surprizele. E o idealistă. Vrea doar să danseze și să ne invite și pe noi la dans.
„Prinsă între ceea ce își dorește și ceea ce societatea consideră a fi indispensabil, Greta își construiește, minuțios, un plan de evadare psihologic, care se schimbă în fiecare moment. Un roller coaster al minții umane, o introspecție a sufletului în căutările adevărului, o piesă despre cine suntem… atunci când nu ne raportăm la ceea ce se așteaptă ceilalți să fim”. Așa arată Greta în viziunea creatoarei ei, Ana Sorina Corneanu.
„Greta se destramă în frânturi ale existenței ei, ca să dea voce umbrelor ascunse în interior și să facă auzite și vocile lumii care o acompaniază la fiecare pas. Ea narează propriul proces de gândire la persoana a treia. Toate acestea nu sunt decât un truc, o unealtă plină de autoironie prin care își acordă șansa de a dezvălui tot, neascunzând nimic, pentru a se lovi, în final, de o singură întrebare: Va reuși ea oare să fie altfel?”, se întreabă regizoarea Zsuzsánna Kovács.
Le răspunde pertinent Florentina Țilea:
„Dansați, dansați, altfel suntem cu toții pierduți!… “.
„Hai, să vorbim despre viață!” de Ana Sorina Corneanu
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Atelier
spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”
Un performance susţinut de Florentina Ţilea (Greta)
Regie: Zsuzsánna Kovács
Scenografie: Gabi Albu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Muzica: Călin Țopa
Light design: Mircea Mitroi
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu
Luciana Antofi 