Toată marea din noi sau cum să ne iubim sărat: „SEASIDE STORIES“, povești cu toartă Afrim pentru toți cerceii din Vamă

Nicio liniște.

Un vânt șuieră aproape șoptit în lumina ca de lună ce se revarsă rece din cele șase ecrane de pe fundalul scenei, trecând prevestitor prin sufletele mirate ce-și așteaptă cuminți, pe două laturi, porția de soare dramatic promisă la picioarele trupurilor pregătite în spatele costumelor de baie colorate, întinse în semiîntuneric pe plajă. Străjuite în stânga de cabinele în care își vor ascunde vremelnic pudorile și din care-și vor revărsa apoi dezinhibițiile. Râsul sarcastic al pecărușului Relu (excelent Theodor Șoptelea, chiar și cu nume predestinat!) confirmă repede că a sosit momentul să-ți scoți nisipul de pe unde ți-a intrat deja. Înainte de orice, pare că se aude ecoul anticipat al unor clopote ca de catedrală, trase solemn în clipele sfinte în care vom învăța cum să ne iubim neiubindu-ne, aruncați după noi înșine în valuri după un amor pasional cu un om frumos ca moartea unui suflet drag. Poate chiar al nostru.

E destulă mare în fiecare pentru orice aruncare. Ne vom privi pielea încă netedă și nestrăvezie (înainte să învețe ordinea, disciplina, împachetatul și despachetatul ideal, la momentul  oportun) de pe mâna ce caută să se agațe de apă pentru a nu ne înghiți trupul doldora de dorinți, ori doar ne mângâie vremelnic, întru plăcere, părțile mai tinere și mai nevăzute de soare, cu calota încă netedă ori cu mușchii circulari încă fermi și antrenați, înainte să cunoască orice flasc, în amintirea extazelor celor mai vinovate din fiecare „va fi fost“ ce ne așteaptă, negreșit, la sfârșitul Marelui Sezon.

„Seaside Stories“. Teatrul de Stat din Constanţa. Foarte Radu Afrim.

Eclecticul unui suflet aplecat peste alte suflete, suflecate anume să-și depene poveștile de viață literară, prinse și încâlcite fără speranță în năvodul prozei scurte contemporane românești, aruncat pe plajă la risc, doar-doar își vor salva narativul de tot autohtonul ce le va invada, iremediabil, nostalgiile. De data asta dramatic. Prinse în piuneze colorate pe harta memoriilor lor litorale, la limita dintre banal și foarte personal, suficient cât să înțepe priceput unele piepturi gonflate necontrolat de respirațiile neîndrăznite ale emoționalului, ce-și lasă uneori aerul să-și sloboadă șuierător icnetele, în timp ce plutesc în derivă prin spațiul verilor de altădată, înainte să-și arunce în nisip derma descuamată de pe tinerețile lor eruptive și contagioase.

Doare. Doare ca o bucată de scoică înfiptă cu un țipăt ascuțit în talpa ce s-a agitat vinovată pe nisipul încins la soare să scape de durerea cu care o înțepa până acum numai fierbintele. Poate chiar din vremea când a iubit și cineva a uitat s-o mai iubească înapoi, deși a sărutat-o așa, sărată și plină de nisip, direct pe șchioapăt. Și despre care tot scriu autorii noștri de literatură contemporană, pe care Radu Afrim continuă să-i viziteze cu aceeași curiozitate dramatică pe care a afișat-o în ultimii ani, cătând să le extragă seva autohtonă care-i leagă și să le găsească teatralul potrivit. Atât de greu de vândut în astfel de cazuri multelor tipuri de public cu care cel mai probabil se va întâlni. Pentru că e, din nou, destul de chitit generațional. N-aș zice musai că li se adresează, dar este sigur integral înțeles doar de cei care-au ajuns la Nirvana, Omul cu Șobolani sau Direcția 5 trecând prin ABBA, Nana Mouskouri, Margareta Pâslaru, Al Bano și Romina Power. Adică au prins vremurile trecerii litoralului din comunism către capitalism, majoritatea referințelor (muzicale, vizuale, narative) putând fi lejer revendicate  de oamenii care au acum în jur de cincizeci de ani (aș risca să afirm că e mereu destul de multă vervă și contemporan în scenă ca să satisfacă și publicul mult mai tânăr și mai deschis la acest tip de eclectic pe care-l propune montarea afrimiană).

Sigur că la toate astea te vei gândi mult după ce Lili Aroganta va declara deschis sezonul estival. Cum care Lili Aroganta? Liliana Ghiță, într-un rol de profesoară de amor carnal de litoral, mâna de fier cu care sunt ținuți bețivii locali în oarece armonie cu vilegiaturiștii sezonieri, amfitrioana perfectă pentru cele mai triste povești estivale, fostă BeTeTistă, care face umbră plajei de cu mult înainte să se fi născut ăștia direct pe ignoranță, când toți morții era tineri și doar ea știa unde e robinetul prin care curge apa sărată la Techirghiol (!). S-a adaptat și la capitalism, imediat te face cu-n hot dog crăpat și-un whisky cu gheață de Groenlanda, numai bune de trecut în caiețel (dacă vrei să-ți deschidă și berea cu ochiu’, plătești 15 lei în plus).

Își împarte adesea tejgheaua cu Cătălin Bucur, MC la Radio Seaside Stories, iar în jurul ei se învârt Ștefan Mihai (ajutorul  Pegas) și Theodor Șoptelea (piscărușul), o pasăre populară, plină de sarcasme, care știe și să cocacolească pe pescărușește (!). Asta în scenele în care „la Aroganta“ e personaj principal de poveste (firma ei luminoasă rămâne mereu în scenă, să nu carecumva să uităm unde ne aflăm!), pentru că cei trei se mută lejer în alte roluri în care apare (sau se impune) nevoia de ei.

Liliana Ghiță a reușit să construiască acel tip de personaj care sfințește locul, recognoscibil în peisajul nostru turistic, respingător și atractiv deopotrivă, transferabil de la o generație la alta, responsabil cu întreținerea poveștilor de ieri și de azi cât să le imprime memorialului colectiv, cu emoțional personal cu tot. Împrumutată din povestirea „O împreunare de vis“ a lui Dan Alexe (dezvoltată teatral într-o scenă de sine stătătoare), ea și coșmelia ei rămân în scenă să lege cu fir narativ poveștile foarte diferite atrase pe nisipul acestui colț de plajă. Din tot primitivismul personajului ei repulsiv de care căutăm să ne dezicem, se extrag precis  și toate cele necesare pentru a sublinia, prin comparație, forța textelor mai greu de dus (nicio surpriză aici, semnate de condeiele feminine Lavinica Mitu, Simona Goșu și Nicoleta Dabija), intercalate abil, prin treceri afrimiene în care li se caută echilibrul, printre partiturile de scriitură sută la sută masculină, semnate deTudor Ganea, Dan Alexe și, mai ales, de Marius Chivu (prezent aici cu trei din cele unsprezece povestiri din „Sfârșit de sezon“).

Afrim echilibrează repede balanța cu un  taler ridicat mult prea sus (după ce Aroganta s-a lăsat în deschidere, cu toată greutatea personajului ei, pe cel acum jos), trimițându-i pe plajă pe personajul Bitălz (Marian Adochiței) și la microfon pe tânăra Ezma (foarte energica și dulce-naiva Cătălina Mihai), pentru a scoate în evidență lumea foarte nouă, fără prea multe repere, cu educație puțină și așteptări pe măsură, diagnosticată urgent și de nebunia care cuprinde fetele de pe plajă (Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Miha și Cristiana Luca,fanele lui Bitălz care își aduc consistent aportul), puse față în față cu nostalgii muzicale scormonite prin nisipul așezat peste ele în ultimele decenii.

Așa devine bucata asta de plajă, atent construită și minuțios detaliată de scenograful Theodor Cristian Niculae, locul numai bun de depănat povești de ieri și de azi, locale sau sezoniere, un confesional funcțional, plin de excese, în care fiecare își găsește bucata de ceva al lui, ca o scormoneală nu foarte atentă la suprafața nisipului, măturat întruna de perdeaua de apa sărată a lacrimilor din tot felul de amintiri ce scuipă afară cochilii de scoici de toate formele, culorile și dimensiunile, potrivite pentru colecții private și ele foarte diferite unele de altele. Traume cu părinți și copii captivi în relații familiale disfuncționale, mereu aceleași, rezistenți la stimuli și la schimbare, legați prin frici și angoase din toată istoria anxiogenă românească, servite cu anxioliticele dramatice potrivite pentru a combate caricaturi și stereotipii din adolescențe și tinereți presărate cu violență, vulgar, promiscuu, drame și tragedii, care se străduiesc să se strecoare printre promisiunile vreunui mai bine, căutând acceptare, validare, admirație și mângâiiere, în timp ce-și oțelesc carcasele viitoarei maturizări cu toate respingerile, refuzurile, disprețul, dinții și pumnii încleștați ai concurențelor neloiale, care-și revendică și ele propriile frici emoționale.  Dar și vremurile celor mai puternice bucurii și explozii de fericire, atât de căutate și de stimulate de-a lungul anilor tinereții în spațiul magic al vacanțelor de pe litoral, care și-au pus definitiv amprenta pe sufletul și psihicul nostru. Senzații noi și totuși atât de vechi și de bine înfipte în tot emoționalul cunoscut încât nu ai cum să nu cazi pradă amestecului lor ciudat, care te invită la respingere și fascinație deopotrivă. Un tablou estival plin de tablouri teatrale cu mize, dimensiuni, estetici și grade de impact diferite, din care te revendici și tu, precedat de o fotografie de familie cu colacul umflat în jurul mijlocului, purtată de valuri prin  albumul de amintiri anuale, mult înainte de prima bere, prima țigară, prima beție, prima bătaie sau prima iubire de la mare.

„Seaside Stories“ . Toți cerceii din vamă și alte povești de neiarnă. O tarabă cu gablonzuri epice de Vama Veche, de sub care țâșnesc uneori la suprafață surprinzătoare bijuterii cu pietre discursive prețioase, împachetate în frust și visceral, coborâte în colocvial sau chiar mai jos, în funcție de nevoile de retorică, pentru a împăca pe toată lumea.

Nouă povești survolate cu drone teatrale plimbate între decenii peste malul Mării Negre, coborâte abrupt pe masa de operații dramatice sub bisturiul atent al chirurgului Radu Afrim, ce taie și coase țesuturi în cazurile mai complicate de suferință estivală, anticipând bolile cele mai importante ale viitorului ori doar lungile convalescențe postmarine ale celor autoimune.

Povești locale ale adolescenților naivi, visători și plini de hormoni, aflați în căutarea dezvirginării înainte de majorat  (puternic cuplul Tudorel-Cătălin, respectiv Ștefan Mihai – Theodor Șoptelea), smulși dintre dorințele cele mai intime, întreținute cu lecții de chitară și filmulețe pornografice, trimise la agățat pe plajă direct de sub dramele lor de familie, dintre depresiile părinților trecuți prin boală și pe lângă moarte ori plecați pentru totdeauna din viețile lor încă anoste, care caută să se adăpostească de frig în brațele sirenei de pe dig. Cu care le e imposibil să impresioneze fetele de pe plajă, experte în Nirvana și prinse iremediabil în mrejele lui Bitălz, greu de învins doar aspirând la un tricou cu Nirvana de la rușii cu tarabele întinse în piața Gorbaciov, în timp ce pe drumul lor inițiatic, în lumina lunii, se înghesuie tăcerile tatei, care aleargă frumos, cu genunchii la piept.

Poate chiar pe lângă fata dintr-o altă poveste (Cristiana Luca) care studiază și admiră atent mâinile pricepute ale mamei (Nina Udrescu) în „Fragil“ (după Simona Goșu), degetele ei neobosite care robotesc pricepute în toate ale plajei cu aceeași răbdare și cunoaștere cu care le mânuiesc pe toate ale vieții, cu toată grija de a avea grijă de alții, ocupate mereu să strângă, să așeze, să ordoneze toată copilăria și adolescența fetei, îmbrăcate în toată nevoia de vacanță perfectă a mamei, de a cărei vigilență scapă tocmai esențialul. Foarte bună Cristiana Luca în toți pașii ei afară, de pe cearșaf și de sub scutul protector, cu care-și poartă personajul prin frica și amenințarea valurilor, cu toată dezordinea sufletului, trupului și minții ei, amenințate toate de un pericol greu de înfruntat prin care se vede nevoită să treacă numai pentru a privi cu mai multă atenție la limitele de tot felul ce ne desenează atente granițele dintre noi și noi, întru maturizare.

Fără șanse să se tranforme vreodată în Aroganta (aceeași Liliana Ghiță) lui Dan Alexe din „O împreunare de vis“, curtată de fermecătorul Remus Archip în rolul Bărbatului-filosof, curios și totuși chibzuit, cu strategia de curtoazie mereu pregătită și îndelung restudiată, dispus să-i demonstreze oricând valabilitatea prin exercițiul truismelor evoluate și comparațiilor postfacile, un tip cu autodeclarate mecanisme de supravieţuire afectivă superbe, coborât din pâcla lui cerebrală către glezna adulată a femeii, musai arogantă, aleasă anume pentru a-și păstra intact statutul de profesionist în ale curtoaziei.

Care nu are testul de personalitate la zi, poate pentru că nu a încăput încă pe mâinile mai jucăușe ale vreunei iubite tinere și entuziaste (foarte simpatică aici Cătălina Mihai), dispusă să răsfoiască ghiduș paginile revistelor mondene pentru a se pune la curent cu bunul mers al omenirii, forma potrivită a unghiilor, noile colecții de lenjerie intimă și alinierea planetelor, de unde-și extrage precis charisma, puterea și dezinvoltura cu care va cuceri negreșit bărbații. Lăsând neglijent spațiu suficient iubitului ei (simpaticul și nevinovatul Theodor Șoptelea) să se lase purtat de chemarea celor două dulci cuvinte italienești, strigate ademenitor de undeva de deasupra sânilor ce se mișcă în cadență pe plajă aplecați după scoici, purtându-i visele în lesă, către valuri, unde marea-i va aștepta tăcută meduza ultimei fantezii erotice. Și toată lumea va fi fericită.

Înainte să se facă târziu, înainte ca acoperișul să-și retragă brusc numărul finit de țigle de sub pașii tăi te somnambul, ce te poartă către marginea prăpastiei fiecărei relații eșuate. Excelenți Ea și El (Mihaela Velicu și Marian Adochiței) în scena cea mai complexă a spectacolului, după părerea mea („Toți cerceii din vamă“ după textul Lavinicăi Mitu), un tablou teatral pertinent îmbibat cu emoții puternice de ieri și de azi (dezvoltată deștept, prin paralele și intruziuni sentimentale, de cuplurile-suport ale poveștii, Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai), care urmărește discret trecerea iubirii într-un alt registru, după ce a fost tăvălită bine de rutină, plictiseală, tradiții, cuveneli și nespontaneități ticluite, de când hanoracul decolorat nu mai poate fi scos din casă iar banii nu mai pot fi numărați în berici… Un dialog surd între două suflete care se iubeau altădată cu patimă pe nisipul fierbinte, privind și lăsându-se priviți, amestecând iubirea lor cu iubirea altora, mișcați împreună de valurile unei muzici doar de ei auzită, cărora marea nu mai poate să le repare tot ce a stricat orașul de acasă în anii scurși de atunci, două suflete care merită o scenă de final după tot teatrul ieftin pe care-l joacă de atâta timp, unite azi doar de inerție, ascunse fiecare cum poate sub un impenetrabil „asta i-aș spune dacă“ („Cineva să ne aducă vara înapoi“, OCS!)…

Înainte ca lucrurile să scape neputincios de sub orice control în vreo altă direcție (poate chiar 5!), în vreo fatalitate de sezon, specifică vârstei, statutului și locului, strivite de pumni și picioare străine în timp ce trupul agresat așteaptă pe cineva să-i spună ce trebuie să simtă și să mintă ca să fie bine. O coregrafie fascinantă a violenței gratuite, dezvoltată intens de golanii Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea și Remus Archip împotriva unui excelent Andrei Bibire, eroul principal al agresiunii „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ (după povestirea lui Marius Chivu) în cel mai puternic și alert episod estival, care cade cu zgomot peste melcii pârâind în iarbă sub greutatea corpului prăvălit, purtat de greieri într-un bolero fără castaniete pe câmpul măturat de farurile mașinilor ce-i caută sens cerului încă negru al nopții.

Dau 2ouă beri goale pentru una plină, cine se combină, OCS?!…

E doar o tristețe. Încă una printre atâtea altele ascultate și înghițite de valuri. Amintiri de suflete plecate, purtate cu grijă în bagaje și aduse la malul mării doar ca să-și aducă aminte și să fie din nou visate. De oameni dragi, cu inima moale și sângerândă ce-și încetinește mirată bătăile în palma întinsă a eroineiLanei Moscaliuc (într-un emoționant tur de forță în cel mai lung și mai complex monolog, pe care-l susține cu fiecare por din înaltul cruzimii celei mai adânci sensibilități, ori din șoapta caldă a  celei mai dure încrâncenări), proaspăt smulsă la datorie din pieptul căscat de durerea pierderii, pe care caută s-o aline în brațele unui bărbat cu ochi verzi și părul negru, „Frumos ca moartea surorii mele“ (din textul Nicoletei Dabija), căruia i se dăruiește cu toată ființa, legată iremediabil între sforile ce țin laolaltă geamandurile pe nisip, fără să mai poată preveni plecarea în larg, către câmpuri de galben, a dorului translucid, străveziu ca în Paradis (trimis emoționant într-un personaj colectiv îndoliat, al cărui portret emoțional e susținut salvator de Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali și Mihaela Velicu), trezită din reverie doar de răcoarea mării. Marea promisă sufletelor care au plecat, marea mutată de la locul ei, poate fugită de unde era noaptea trecută ori doar rămasă puțin în urmă, fără niciun cuvânt, sufletelor-amestec de zeiță și fetiță cuminte, frumoase ca un poem, pe care ploaia  ar face bine să nu le prindă, ca să nu le strivească.

Fetițe cuminți, în scaune cu rotile care nu le amputează bucuria și visele(minunată candida Anaïs Agi-Ali în scena„Wyoming“ după Marius Chivu), legate de sforile cu care-și înalță speranțele la Zmeiadă, peste care dau năvală minionii (!) doar ca să-i însoțească vesel conversația de sfârșit de vacanță cu un turist de pe plajă, Cezar Dumitrescu (un altfel de Cătălin Bucur, blând, înțelept, delicat, vesel, grijuliu și pasional deopotrivă), care n-a reușit să se lase pierdut printre obiectele din și de lângă cortul lui, toate în miniatură (augmentate doar de obiectivul camerei care le filmează și le proiectează pe ecran, simpatică ideea!), condamnate la insignifiant după ce au intrat la apă în urma unei ploi torențiale, doar așa, de dragul conversației cu o fată din Băile Tușnad în acordurile eminamente estivale ale celor de la Beach Boys. De sfârșit de sezon.

Căruia Lili Aroganta ar fi putut (și s-a abținut cu greu!) să-i ofere un Grand Finale înainte să-i stingă ecranele pline de soare, nisip și mare (care acompaniază pertinent spectacolul, cu excelente filmări-suport ale actorilor în și pe malul mării) ca să mai spele puțin din rușinea poveștilor ce ar putea fi suspectate de vreo banalitate, înainte ca plaja să fie lăsată în grija oamenilor cu adevărat interesanți, ce se vor arăta aici doar din octombrie încolo, să-și plimbe iubirile terminate, în liniște, în pustiul  cețurilor plajei pe care au făcut altădată dragoste sărată, la marginea mării plină de cicatrici, martoră pentru totdeauna rănilor lor, pe care caută să le spele și să le vindece fără încetare.

Poate chiar numai într-un spectacol de teatru. Pe malul mării, aceeași din amintirile lor, marea care depărtează și separă, marea spectacol în aer liber peste care cade iar cortina, alunecând precis de pe brațele tuturor înotătorilor din versurile Ninei Cassian (recitate de Nina Udrescu), ca o pelerină căzută din neatenție de pe umerii îndrăgostiților, dezbrăcați de ispite și emoții.

Unde să fi plecat?… De ce-ar mai fi rămas?!…

„Seaside Stories“ după texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija

Teatrul de Stat Constanța, Sala Studio

Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim

Scenografia: Theodor Cristian Niculae

Asistent regie: Mara Oprea

Lighting design: Cristian Niculescu

Video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiţei, Radu Afrim

Asistent scenografie: Paula Rusu

Montaj: Andrei Dermengiu

Make-up artist: Arina Cocoș

Premiera: 26 octombrie 2022

Durata: 3h, o pauză

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

---

DISTRIBUȚIA:

1. „Alerga frumos cu genunchii la piept“ de Tudor Ganea

Tudorel – Ștefan Mihai

Mama – Laura Iordan

Tatăl – Iulian Enache

Cătălin – Theodor Șoptelea

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Bitălz – Marian Adochiței

Golanii – Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Cătălin Bucur

Rockeritzele – Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc, Alina Manțu, Cristiana Luca

2.  „Fragil“ de Simona Goșu

Fata – Cristiana Luca

Mama – Nina Udrescu

3. „O împreunare de vis“ de Dan Alexe

Bărbatul – Remus Archip

Femeia arogantă – Liliana Ghiță

Pegas, Patroana, Farmacista, Bunicul – Ștefan Mihai

4. „Vieni qua“ de Marius Chivu

Ea – Cătălina Mihai / Cristiana Luca

El – Theodor Șoptelea

Paco – Ștefan Mihai

Monica – Liliana Cazan

5. „Toți cerceii din vamă“ de Lavinica Mitu

Ea – Mihaela Velicu

El – Marian Adochiței

Cupluri: Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai

6. „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ de Marius Chivu

Băiatul – Andrei Bibire

Golanii – Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Remus Archip

7. „Frumos ca moartea surorii mele“ de Nicoleta Dabija

Ea – Lana Moscaliuc

Ele: Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc

8. „Wyoming“ de Marius Chivu

Cezar Dumitrescu – Cătălin Bucur

Mama – Liliana Cazan

Fata – Anaïs Agi-Ali

Minionii – Mihaela Velicu, Cătălina Mihai, Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Theodor Șoptelea, Cristiana Luca, Ștefan Mihai

9. Poemul „Te îndepărtezi“ de Nina Cassian

Nina Udrescu

Alte texte de Radu Afrim:

MC Seaside Stories – Cătălin Bucur

Pegas – Ștefan Mihai

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Fanele lui Bitălz – Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Mihai, Cristiana Luca

Golanul – Cătălin Bucur

Monica – Liliana Cazan

L-ați văzut? L-ați văzut? L-ați văzut? „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. La Teatrul Act.

Un studiu teatral și uman pentru un celebru tablou istoric desprins dramatic direct din baroc, cum o cere și denumirea, bizar și inutil de complicat pentru epoca lui. Deasupra gulerelor albe scrobite ce se apropie apăsat din colțurile sălii către mijlocul scenei, trei perechi de ochi iscoditori sfredelesc cu atenție privirile publicului, pregătindu-le curiozitatea și vigilența pentru a-și primi, în următoarele cinci sferturi de oră, binemeritata răsplată a participării și validării actului de judecată. Legală, morală, artistică, dramatică, teatrală.

Într-un gest ceremonios, ele deschid lada de zestre a istoriei neuitate în care au stat ascunse, preț de câteva secole,  paginile îngălbenite de vreme pe care au fost consemnate dovezile (in)contestabile ale primei victorii feminine răsunătoare într-o sală de judecată. Pe care o vor reconstitui acum anume pentru noi.

Urmează clipe de excelență, într-unul dintre cele mai neașteptate spectacole ale acestei stagiuni.

O poveste feministă de anvergură din Italia începutului de secol al XVII-lea: procesul de viol intentat în 1612 de pictorița barocă  Artemisia Gentileschi pictorului Agostino Tassi, profesorul ei de perspectivă, bun prieten al tatălui ei (pictorul Orazio Gentileschi), fost artist în serviciul ducelui la Florența și un apropiat al Papei după ce a ajuns la Roma.

Montat acum pentru prima oară în România la Teatrul Act, textul „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”, semnat de Breach Theatre și pus în scenă în 2018, este o dramatizare fascinantă a transcrierilor din procesul juridic care s-a desfășurat pe parcursul a șapte luni, primul proces de abuz sexual intentat de o femeie unui bărbat cu notorietate și relații importante în socialul vremii, proces câștigat după o lungă bătălie în instanță în care argumentele și dovezile au fost deopotrivă fizice și artistice, victoria Artemisiei Gentileschi marcând istoric intrarea oficială a femeilor epocii în lumea artistică,

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.

De trei ori excelent, pentru fiecare dintre cele trei actrițe: Emilia Bebu, Florentina Țilea, Mihaela Teleoacă.

E și mai adevărat: regizorul Alexandru Mâzgăreanu. Încă o dată excelent pentru o surprinzătoare propunere masculină de a tălmăci o poveste feministă cu atât de multe mize și nuanțe și astăzi. Cuvântul unei femei împotriva cuvântului unui bărbat. Descompuse pertinent într-o ecuație cu multe cunoscute, mult prea vag schimbată în cele patru secole ce s-au scurs de atunci, într-o „poveste emoționantă care vorbește despre nedreptate, abuz, misoginism, artă, istorie și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului. Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”. Întrebare pe care Alexandru Mâzgăreanu o lansează asumat către publicul românesc, căruia opera pictoriței îi este destul de străină însă abordarea temei injustițiilor de gen îi este atât de familiară, reușind să-i prezinte atent toate unghiurile cărora piesa celor de la Breach Theatre le permite scrutarea, găsind un drum nu foarte umblat către cotidian, de care se folosește abil și pentru a prezenta dramatic povestea artistică a unor tablouri, atrăgând iscusit atenția asupra epocii baroce.

Punctul forte al montării e prestația impecabilă a celor trei actrițe, care rămân în imaginarul colectiv cele trei personaje principale ale poveștii (Emilia Bebu este Artemisia,  Florentina Țilea este senior Tassi, iar Mihaela Teleoacă este donna Tuzia), personaje din care evadează și în care revin sublim, cu foarte mare ușurință, repliindu-se grabnic după câte un tur de forță și demonstrând, toate trei, o excelentă putere de concentrare și abilități importante de alternare, într-un ritm foarte alert, a calităților lor fizice și artistice, exersându-și la potențial maxim versatilul în crearea și recrearea relațiilor în scenă și asigurând fără încetare coerența poveștii, pe care o umple fiecare abil cu alte și alte personaje, în funcție de nevoile narative.

Optând pentru aceste trei figuri feminine extrem de puternice, distincte și foarte diferite una de alta, care asigură, complementar, portretul femeii și al feminismului privite din toate colțurile lor, Alexandru Mâzgăreanu reușește să transmită mesajele în toată complexitatea lor, îngrijindu-se abil, pe un ton uneori ironic, alteori chiar sarcastic, de buna lor trececere dintr-un gen în altul, bazându-se pe minunatele lor calități artistice.

Florentina Țilea este acuzatul perfect, toată energia ei debordantă și forța fizică absolut fascinantă aici fiind foarte inteligent puse în slujba construirii damnabilului personaj Tassi, pervers și lunecos, crud și autoritar, curtenitor și sigur pe sine, coleric și libidinos pe alocuri, pe care aproape te face să-l iubești în multe dintre momentele în care nu ai cum să nu te lași fascinat de farmecul actriței, a cărei putere de transformare este dublată abil de straturi de ironie de gen cu care-și îmbracă personajul fără să-i îngroașe în vreun fel trăsăturile, ba chiar îndulcindu-le în momentele cheie (cele de abuz fizic și sexual) exact atât cât e nevoie pentru a obține un repulsiv absolut ademenitor. Este cea mai energică prezență din scenă, excelând la capitolele gestică și mișcare, cu care-și însoțește mereu, până la cel mai mic detaliu, rostirea ghidușă, și ea plină de nuanțe, a lui  Tassi, trecând direct la limba ascuțită, rigidă și imparțială a judecătorului de câte ori e nevoie, cu stăpânire vocală și control absolut al tonurilor pe care nu prididește să le alterneze.

Jocul ei o ține mereu în gardă pe eleganta și ingenua Emilia Bebu, care-și succedează la rândul ei liniștile și tăcerile intenționate cu veritabile episoade de forță cu care e nevoită să-și apere personajul principal, Artemisia Gentileschi, tânăra pictoriță abuzată, parcă desprinsă din propriul tablou (excelentă scena!), o femeie deopotrivă fragilă și puternică, ce n-ar putea rezista acestui Tassi închipuit de Florentina Țilea, precum nici pradă nu-i i-e tocmai ușor să-i cadă. Cele două actrițe dezvoltă o excelentă relație de atracție-respingere, cu care sunt foarte atente deopotrivă, mai ales că episoadele adevărurilor faptice sunt alternate mereu cu mărturii și declarații în instanță, unde raportul de forțe trebuie mereu schimbat. Emilia Bebu se asigură să-i confere Artemisiei detașarea de care are nevoie pentru a scoate la suprafață toată revolta reprimată pe parcursul unui an de abuzuri sexuale, folosită inteligent mai ales în explicarea gândurilor ce au stat în spatele celor două picturi prezentate în cadrul procesului, fără să nege posibila îndrăgostire de călăul și mentorul ei, atrăgând atent privirea asupra unei fâstâceli candide cu care și-a poleit strigătele de indignare și de deznădejde.

Forța feminină absolută, brută, în toată splendoarea ei, poate fi admirată la Mihaela Teleoacă în rolul donnei Tuzia (un fel de tutore al Artemisiei în lipsa mamei, prăpădită după o naștere), un taifun de rostire și gestică în care-și ascunde inteligent fricile, un tanc de voluptate și intransigențe primare, atât de potrivite cu simplitatea personajului ei, femeia obervator, fals șovăielnică, dispusă la alianțe temporare care să-i asigure cea mai bună variantă de existență, doar aparent umilă și supusă forței universului masculin, pe care-l domină lejer pentru că l-a studiat cu maximum de atenție și-i exploatează atent slăbiciunile, fiind folosită de regizor de multe ori drept contrapunct, jocul ei aducând echilibru scenelor intense în care emoționalul alunecă prea repede către o parte sau alta.

Cele trei actrițe reușesc împreună să dea forță acestui nou tip de femeie cu care epoca în cauză nu apucase să se întâlnească până în sala de judecată, femeia nevictimă în fața unora și acelorași călăi de atunci și de acum (educația, religia, societatea), femeia agresată (din „Suzana și bătrânii”) și femeia răzbunată (din „Judith decapitând-l pe Holofernes”, tablou care i-a și fost furat, prin falsificarea semnăturii, de Tassi) cărora le dau viață tălmăcind poveștile biblice ce au stat în spatele tablourilor Artemisei Gentileschi și care au  fost obiect de studiu pentru  mulți pictori bărbați ai vremii, îmbogățind perspectivele și deschizându-i astfel noi orizonturi artistice și juridice spre a-și dovedi importanța în așternerea adevărului și consemnarea lui în conștientul colectiv.

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. Și e important să se știe că e adevărat.

O lecție de istorie (inclusiv a artei) care înfierează misoginismul fără să cadă în păcatul tezismului, rămânând o excelentă pledoarie împotriva nedreptăților, de orice fel și gen ar fi ele, îndreptate împotriva individului pentru a valida o subtemă importantă, cea a exprimării libere a talentului artistic și a întocmirii corecte a ierarhiilor de valoare în condițiile egalității de șanse, o temă încă destul dezbătută în societatea de azi, după o lungă istorie de emancipare, după care încă se mai practică păstrarea femeii la periferia unor domenii, pentru a nu pune în pericol ori măcar la îndoială în vreun fel supremația masculină.

Alexandru Mâzgăreanu se asigură să explice publicului toate referințele prezente în text, fără ambiguități și fără a formula păreri proprii, pentru a-i permite acestuia contextualizarea și așezarea informațiilor în sertarele potrivite, necesare operării propriilor judecăți asupra faptelor istorice și operelor artistice aduse în discuție.

Spectacolul beneficiază din plin de soluțiile excelente ale scenografei Alexandra Boerescu, carea exploatat cu maximum de efect austerul de recuzită prin soluții ingenioase (a îmbrăcat actrițele în negru, cu pantaloni și încălțăminte bărbătească, asigurând trecerea din feminin în masculin  și dintr-un personaj în altul prin câteva trucuri convingătoare – întoarcerea gulerelor și folosirea vestelor, dar și a lenjeriei și pelerinelor care respectă codurile de culoare din tablourile imprimate la dimensiuni mari și dezvăluite în fundal în timp ce li se spune povestea în scenă),

Muzica lui Alexandru Suciu însoțește atent narațiunea, asigurându-iritmurile și pauzele necesare, punctând schimbarea capitolului și a personajelor care populează fascinant austerul, îmbrăcat aproape exclusiv în lumini, de obicei calde (cu doar câteva stridențe inteligent infiltrate, dimpreună cu acusticul, în punctele de maximă intensitate ale poveștii), ori chiar în trepte de semiîntuneric în care se ascut mai repede tăișurile minților și se pronunță mai lucid verdictele pe care fiecare le formulează cu propria rațiune, provocată de acest fascinant eseu despre barbarie și orori emoționale, despre sexism și incongruențe, despre umanitate și artă, despre suflete și destine strivite de cheremul istoriei, căruia n-ar mai trebui să-i cadă vreodată victime și alte neprihăniri viitoare, la a căror nepătare suntem datori să veghem cu toții.

Un demers curajos, pertinent și lucid, străbătut de tensiune, suspans și încărcătură dramatică și emoțională pe măsură, dar și de claritate, viziune și spirit critic, cum îi șade bine unui spectacol contemporan.

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.

P.S.

Rămasă în grija tatălui (artistul Orazio Gentileschi, pe ale cărui urme a călcat) și a celor trei frați, după pierderea mamei ei, Prudentia, pe când avea doar 12 ani, Artemisia Gentileschi a învățat inițial pictura acasă, în atelierul tatălui său, nefiind eligibilă, ca femeie, pentru admiterea la academia de arte. Tatăl ei l-a angajat pe Agostino Tassi, viitorul ei violator (cu care a continuat relațiile sexuale după ce i-a fost promisă căsătoria), spre a-i asigura educația artistică.

Artemisia Gentileschi (1593-1653), descrisă de Anna Banti drept „o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat” este prima pictoriță a cărei operă a fost recunoscută în timpul vieții și prima femeie care a devenit membră a Academiei De Artă de Desen din Florența. S-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică și a beneficiat de patronajul familiei de Medici, a corespondat cu Galileo Galilei și a lucrat pentru Regele Charles I al Angliei.

A semnat aproximativ 57 de lucrări, iar 49 din ele ilustrează temele cu care aceasta s-a confruntat, înfățișând femei în rol principal, cu personalități curajoase, puternice și rebele, lipsite intenționat de trăsăturile stereotipice feminine. Unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale este „Suzana și bătrânii” (1610), atribuit Artemisiei la doar 17 ani, în care ea abordează o poveste biblică și înfățișează o tânără îngrozită de hărțuirea celor doi bărbați (opera despre care s-a spus chiar că ar fi fost pictată de tatăl ei, Orazio Gentileschi!).

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!” de Breach Theatre, Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

Teatrul Act

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu

Muzica: Alexandru Suciu

Foto: Adi Bulboacă

Cu: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea

Recomandare vârstă: 16 +

Încă o zi ca nicio altă zi în Parfumerie: „INDIVIDUAL COMPUS”, the show where you do You

Ești Eroul Marilor Așteptări.

Care-ți traversează la tot pasul mintea, trupul, sufletul, copilăria, studenția, tinerețea, bulevardul, cartierul, mesageria și chat-urile din tot felul de aplicații, chiar și drumul cu liftul până la biroul tău de la etajul 17. Doar ca să se întâlnească zilnic acolo cu alte așteptări de la tine ale celor 216 colegi de etaj.

Așteptările tale și dinăuntrul tău, dintotdeauna și din fiecare zi. Ale părinților și bunicilor tăi, care nici nu-ți mai aduci aminte când le-au turnat în tine. Ale profesorilor care-și revendică investiția în educația ta. Ale vecinilor cu care-ți însoțești intimitatea numai pentru că-și dau drumul vezicilor la duș în același timp, împletindu-și cu tine proximitatea în același canal colector. Ale viselor tale erotice ținute în taină, care te dau uneori de gol țâșnind necontrolat printre videoclipurile pornografice pe care le-ai uitat deschise în laptop, ce se trezesc rulându-și amenințător icnetele când ți-e lumea mai dragă, după ce până și ele ți-au pretins o anumită dotare și abilități sexuale și măcar pentru a-ți permite reveria. Ale colegilor care-și așează compulsiv, în perfectă ordine, post-it-urile de pe birou, parcă anume să te învețe și pe tine cum anume se face. Ale șefului de care depind atât de mult jobul, salariul, weekend-urile și vacanțele tale, ce mai, toată viața ta!.. Ba chiar chiar și așteptările orașului, căruia nu doar că trebuie să-i suporți freamătul zilnic, dar chiar e musai să-l însoțești consecvent în producerea de zgomote, cu toată forța soneriilor tale, spre a-ți dovedi, discret, civilitatea. Dacă se poate în liniște, fără să deranjezi.  O liniște care crește și urlă în tine. Țipă din toate surdinele. Se zvârcolește, dezvelindu-și uneori rărunchii pe sub câte-o lacrimă, pe care cine știe ce nesăbuință a uitat să o oprească în gât înainte să-ți alunece în barbă, în văzul tuturor. O liniște ce se dă cu fundul de dușumeaua neastâmpărată a Parfumeriei, care nici ea nu pare că are să suporte prea bine povestea.

Cum adică a cui? A lui Bogdan Iancu, un actor excelent descoperit și dezvăluit de regizorul Andrei Măjeri în acest spațiu intim, care va evolua pentru aproape o oră la proba de individual compus. O solidă examinare teatrală, după o competiție dramatică ce i-a validat gimnastica teatrală în 2022, urcându-l pe podium pe Andrei Măjeri în calitate de dramaturg (la festivalul de recitaluri dramatice „Bacău Fest Monodrame”, organizat de Teatrul Municipal „Bacovia”, a cărui a XXVIII-a ediție, desfășurată anul trecut, a premiat textul „Individual compus” la concursul de dramaturgie monodramă).

„Individual compus”. O poveste dură și coerentă despre nebunia cotidiană, spusă fără menajamente de Andrei Măjeri. Știe perfect de când s-a trezit aici. Și și-a acceptat soarta de martir contemporan. „E doar în gândurile lui”, își spune Andrei Măjeri. Ale lui Bogdan Iancu, căruia i le-a pus mai întâi pe hârtie, i le-a așezat apoi atent pe față, în privire și în gesturi și i le-a coborât încet în plex, unde-și va încasa binemeritatul pumn eroul care a fost anume creat să-l primească în numele lui. Și al nostru.

O face de sus. De foarte sus. Și reușește să rămână acolo pe tot parcursul spectacolului. Un actor foarte tânăr, energic,  complex și elegant, cu o constituție aparent firavă din care țâșnește surprinzător și fascinant o energie debordantă,  cu care-și trântește violent personajul de pereții și dușumelele Parfumeriei, îngrijindu-se să-l mângâie adesea pe ceafă și pe creștet (poate și numai să verifice dacă a mai crescut!) pentru a-i asigura candidul de care are atât de multă nevoie în a-i  alterna straturile de vulnerabil. O face aproape ingenuu, ascunzându-se ghiduș în spatele evantaielor (până și vulgaritățile par inocente și neprihănite în discursul lui, respectând cumva  puterea rostirii lor în gândurile acestui personaj fragil și livrându-le la modul confesional, în limbaj colocvial), inteligent mânuite și integrate în jocul lui, destul de solicitant din punct de vedere fizic (felicitări coregrafului Sergiu Diță!), atent urmărit și îmbrăcat de universul sonor.  Îmbietoare ritmurile sound designer-ului Adrian Piciorea (sus, ca de obicei!), un fel de tiptil insinuant cu care se penetrează intimitatea personajului și a cotidianului, dezvoltat până la violuri acustice impresionante, excelent controlate, un zumzet de stup peste care se așează șugubeață o pândă de detectiv dintr-un policier în care fiecare se vânează pe sine ca să-și dibuiască fiecare greșeală, ce se strecoară accelerând (inclusiv muzical!) în tot recognoscibilul închis și deschis adesea sub sunetul punctelor, virgulelor și respirațiilor sonore ale omniprezentului evantai ce ne asigură punctuația emoțională. Acompaniate deștept de ziplock-ul fermoarelor (!) cu care se închid și se deschid capitolele și subcapitolele fiecărei zile (nimicurile pe care le porți cu tine chiar dacă nu le folosești sau nimicurile pe care le folosești pentru a te purta pe tine) din care ai eliminat la prima oră mirosul neplăcut al respirației și subsuoarelor ce te-ar fi putut da de gol în această reuniune a Destăinuiților Anonimi, adunați aici de Ziua celor mai intime Destăinuiri. 

Pentru că Bogdan Iancu e înarmat cu toate textele și pretextele necesare să te tragă și să te țină înăuntru. Începe discret, de o anume parte a genului. Hai!, că e declinat la masculin, îți spui, e suficient de multă masturbare să te mai liniștească, dar hop!, apare ideea societății matriarhale și se dezvoltă atât de subtil tot constructul ăsta fin în jurul unor proiecții de gen și transgen, încât i-ai pune (de-a dreptul!) o piedică, numai ca să fii sigur că ai dat tu primul. Nu merge, are să te vadă toată lumea, spațiul e mic, nu poți trece neobservat. Iar băieții ăștia ți-au luat-o înainte cu destăinuirile, deci n-ai decât să încasezi toate zgomotele care invadează și incomodează ritmurile tale interioare. Pentru că deranjul e mare, în ciuda tonului relaxat pe care-l propune și pe care Bogdan Iancu ți-l vinde cu zâmbetul pe buze (ba chiar îți mai pune în față și o oglindă uriașă, ca să n-ai niciun dubiu), asediind în același timp în forță spațiul pe care-l umple întruna cu idei și întrebări retorice dinadins ticluite. Ca să se asigure că și tu alergi zi-lumină ca bezmetiicul prin stup și că și viața ta se scurge din tine ca-n centrifuga de miere, cum se întâmplă în fiece cotlon al azi-ului, cu patima asta  globală de a munci și a produce bani numai pentru a te ține mai apoi de rezoluții potrivit cărora te vei întoarce la traiul autentic, mult  mai bun, pe care-l duceai înainte de a cădea în aceată patimă.

Care a venit peste tine cu toate fricile, îndoielile, întrebările și epuizările personajului, ce-ți netezesc și ție drumul către burnout,  în timp ce te străduiești din răsputeri să te menții pe sârma subțire a îndeplinirii îndatoririlor, căutând să le echilibrezi cu un baston lung de emoții, cu două capete,  cu care Bogdan Iancu îți însoțește pașii tremurați ținându-te în brațe către necunoscut, asigurându-se că nu vor atârna mai mult într-o parte ori cealaltă, amenințându-ne pe toți cu prăbușirea. Din această poveste ce o las anume să fie descoperită de fiecare, cu bucuria tristă a lamei fatidicului ce-i va amenința beregata și pieptul, în timp ce se ocupă, ca din întâmplare, doar de curmarea suferinței firelor de păr, scăpate vigilenței  epilării definitive. 

Individual. Compus.

Încă o albină în stup, împodobită cu penele altuia cu care nu va putea zbura niciodată, antrenându-și glasul de soprană (sau mezzosoprană, cine-ar putea face diferența!), cu zumzetul pierdut printre sonerii, claxoane, concerte și lupte asurzitoare, consemnate în cele din urmă pe filele goale și mute ale istoriei viitoare, ce nu au apucat încă să fie așternute, pe care imprimanta va continua să le tipărească tocmai pentru că nu le va citi și  nu le va mai auzi nimeni niciodată.

Individual. Compus.

P.S.

Așa s-a încheiat pentru mine Ziua Culturii Naționale, într-o manieră neașteptată, 100% românească, cu acest surprinzător spectacol tânăr la „Vatră”, în „Parfumerie”.

Așa se poate petrece o seară de teatru (și nu numai!) la o cană de ceai  sau un pahar de vin, în spațiul intim al unei case  cu o istorie de peste 170 de ani. În 1931 se năștea aici Silvia Kerim, scriitoarea și jurnalista pentru care o căsuță oarecare de pe strada Parfumului a devenit „Parfumeria”, spațiul în care a locuit (un timp și alături de partenerul ei, Mircea Veroiu) și a scris de-a lungul deceniilor, căsuța căreia i-au trecut pragul, printre alții, Nichita Stănescu, Ștefan Iordache, Iurie Darie, Horea Popescu ș.a..

Astăzi „Parfumeria” este sediul Asociației HEARTH (în traducere  „Vatra”), numele sub care s-a reunit un grup de tineri români ce se îngrijește să organizeze între pereții ei, plini de tainele și parfumul unor istorii nerostite, mici evenimente noi cu ambiții mari (concerte, spectacole, lecturi), menite să apropie tinerii de bagajul cultural românesc și să scrie istoria cotidianului pentru generațiile de mâine, oferind totodată mentorat tinerilor artiști aflați la început de drum și un spațiu fizic pentru implementarea proiectelor lor experimentale.

Drum lung!

---

„Individual compus”

Parfumerie (Casa Silviei Kerim, Parfumului 19,  Cartierul Evreiesc)

Text și regie: Andrei Măjeri

Cu: Bogdan Iancu

Coregrafie: Sergiu Diță

Sound design: Adrian Piciorea

Fotografii: Eliza Lupu

Râsul în a patra dimensiune la Comedie: „Picasso vs. Einstein”, obsesii albastre într-un univers relativ

Când Picasso îl întâlnește pe Einstein într-un bar din Paris… Și îl înjură pe Matisse…

Un început de banc bun. Și un spectacol delicios al Teodorei Petre, cea mai proaspătă premieră a Teatrului de Comedie (de luna trecută) care își începe viața de scenă în 2023 pe 14 și 15 ianuarie la Sala Nouă (din Sfânta Vineri).

Premieră națională, „Picasso vs. Einstein” (titlul original al piesei lui Steve Martin e „Picasso at the Lapin Agile”) este o propunere absolut surprinzătoare pentru peisajul teatral bucureștean: o comedie „de epocă” pe o temă foarte serioasă cu arome de dramatic de vodevil, dinadins împinsă către un burlesc de tip nou, inteligent, ironic, exagerat exact cât e nevoie într-un cvasiabsurd de tip ideatic, aproape anecdotic, cu multe elemente de satiră (aplicate societății, în general, și individului, într-un mod foarte special, trimiși într-un secol alslăbiciunilor omenești ce se dezvoltă, conform vizionarilor din scenă, în paralel cu progresul tehnologic).

Se va râde în multe feluri la acest spectacol (depinde de vârstă, de gradul de cunoaștere al personlităților după care au fost create personajele, de dispoziția de a te lăsa purtat într-o astfel de convenție și de rezistența la schimbare a spectatorului) pentru că riscanta propunere a Teodorei Petre surprinde, în mai multe feluri deodată, toate categoriile de public pe care le-ar putea întâlni, intuind și găsind, cred eu, un limbaj dramatic și scenic adecvat pentru numitorul lor comun.

Plasată în 1904, în zorii filosofiei hiperspațiului, în plină epocă a vehiculării ideii de a patra dimensiune, comedia mustește de idei de calitate, dezbrăcate abil de prețiozități și sofisticării inutile, aducând până la limbajul contemporanului atmosfera unui spațiu și a unui timp revoluționare.

Cum ziceam, Picasso și Einstein într-un local din Paris. Nu unul oarecare. Au Lapin Agile. Înființat la mijlocul secolului XIX și cunoscut drept „Locul de întâlnire al hoților”, mai apoi sub denumirea de „Cabaretul Asasinilor”, el a primit amprenta iconografică a artistului Andre Gill, care i-a pictat în 1875 celebrul iepure sărind dintr-o cratiță, de unde i s-a tras mai apoi numele ce avea să-l consacre, scris inițial „Le Lapin à Gill” („Iepurele lui Gill”).

Celebrul cabaret din piața Montmartre căruia mulți artiști i-au trecut pragul (Picasso, Modigliani, Apollinaire, Roman Greco, Utrillo, ș.a.), numai bine pregătit și dichisit de scenograful Andrei Șova pentru atmosfera boemă de început de secol XX în buricul Parisului (jucându-se inteligent și geometric!) în spațiul intim din Sala Nouă a Comediei, luminat blând de Ioana Pashca (după ce a pregătit atent costumele personajelor, mișcate coerent în scenă de Ștefan Lupu în acordurile fermecătoare ale lui Cezar Antal), întrecându-se cu toții în prăbușirea controlată într-un desfrâu dulce, șarmant, plin de detalii iscoditoare și ademenitoare deopotrivă. O comedie de idei și de alăturări năstrușnice de tot felul, care nu scapă nicio clipă în ridicol, cu exagerări bine dozate la nivel ideatic, dramatic, de limbaj, rostire și mișcare scenică.

Deși se spune că e puțin probabil ca teoriile lui Einstein să fi influențat cubismul (deoarece au fost cunoscute relativ târziu în Franța, iar dezvoltarea teoriei relativității în sine a avut loc pe o perioadă destul de lungă de timp), piesa lui Martin pulverizează liniștită orice exactitate. Tocmai asta face cumva savuroasă întâlnirea forțată a personajelor (Teodora Petre îi asigură și firescul necesar, integrând astfel foarte ușor mai târziu personajele misterioase care-i vor zdruncina prezumpția validărilor în afara spațiilor artistic și științific) și ciocnirea abruptă a ideilor lor (în 1904, înainte ca pictorul și savantul să-și lanseze operele care-i vor face mai apoi celebri, ale căror idei creatoare și vieți au fost îndelung comparate și analizate de-a lungul timpului), dimpreună cu ciocnirea paharelor într-una dintre oazele boeme ale Parisului, plină de polemici cordiale pe marginea artei, ce face posibilă o convenție potrivit căreia pictorul, în Perioada lui Albastră, „își aduce corpul” (se spune că Matisse a fost primul care a folosit expresia „a patra dimensiune” înainte de prima cercetare cubistă a lui Picasso!) la masa pe care savantul se străduiește să-i pregătească, și măcar pentru o seară de teatru, teoria relativității. Pentru un început de veac, mai precis secolul XX, care trebuia să înceapă și el de undeva, poate chiar de la reprezentările matematice ale dimensiunilor superioare din care vor țâșni curând ilustrațiile solidelor geometrice tot mai complicate și mai fascinante. Și prietenia firească a ideilor geniale. Așa, ca între doi vizionati care se respectă!…

Simplificat, convenția comediei poate fi decriptată cam așa: Picasso sau Einstein? Arta sau știința? Vor avea nevoie una de alta? Care va fi învingătoare în acest secol? Pe  la mijlocul lui, apare și surpriza. Un nume mare, mult mai popular, scris pe cerul plin de stele al eternității deasupra numelor acestor vizionari. Și un nume mai mic (sau nu!), unul dintre multele apărute către celălalt capăt al veacului, care s-a dovedit mult mai aplecat spre practic și material, capătul dinspre care privim azi cu aroganță numai pentru că știm ce se va fi întâmplat. Și capătul de care care se poate apuca liniștit spectacolul (recognoscibilul, legătura cu realitatea imediată) pentru o seară de bună dispoziție de alt fel. Un fel cu care spectatorul român nu s-a mai întâlnit demult (unii poate chiar niciodată).

E un spectacol al lunecării și lunecușurilor și, deși gheața e subțire, pare că toți actorii patinează cu maximă siguranță pe ea. Cu foarte mult umor și perfect conștienți de caricaturialul care le-a fost pus la cale de Teodora Petre și pe care-l asumă fără rețineri, păstrându-l în atmosfera pariziană deștept decadentă, impregnată de desuetudinile unui veac prospăt închis, propice creației și ideilor novatoare menite parcă să ia naștere anume printre pahare de absint, decolteuri  generoase și jartiere de damoazele dispuse să servească și să le țină companie artiștilor și minților fremătate, agățați în obscur, captivi  între pereții lambrisați din care are să țâșnească lumina. În hohote de râs.

Sub atenta oblăduire a unui cuplu ce se îngrijește de buna funcționare a cabaretului și a dispoziției spectatorului, barmanul Freddy al unui excelent Sorin Miron (care și deschide șugubăț spectacolul, trăgându-ne înăuntru, anticipând mirările și tălmăcind mai apoi cu mare grijă dedesubturile poveștii) și surprinzătoarea Germaine a Anei Maria Turcu, o femeie puternică și expansivă cu aer de matroană, o eroină atoateștiutoare, mai ales în ale psihologiei clienților, tonică și nonșalantă, un monument de senzualitate și umor foarte bine împletite, puse în slujba atragerii de profit, inclusiv teatral. Cei doi reușesc împreună (printr-o omniprezență mai ales gestuală din care se descriptează ușor un fel anume de purtare în societatea vremii) să se erijeze în gazda ideală a poveștii întâlnirii dintre cele două genii.

Einstein este un foarte credibil Răzvan Krem Alexe, un tânăr fizician greu de înțeles, cu fermecător accent și vocabular german (atent introduse și păstrate în limbajul personajului pe tot parcursul interpretării) și rostire graseiată, elegant și meticulos, un funcționar guvernamental care-și studiază cu pasiune ideile și interlocutorii, cu o uimitoare ușurință de a gândi și formula ipoteze și conștiința propriului geniu, cu care-și seduce mereu preajma, în pofida vizibilului inconfort social în care se găsește (un tip care, în ciuda exactităților pe care le prețuiește și le folosește în conversații, plictisește prin detalii pentru că se face anume greu de urmărit, Răzvan Krem Alexe exploatând cu dibăcie această dimensiune a personajului, excelând în rostire și în sublinierile groase din discursul lui logic științific care face deliciul publicului).

Lui Picasso îi dă viață Theodor Costache, un derbedeu inteligent fascinant, obsedat de sex, ascuns abil sub tricoul lui celebru în dungi orizontale care-i asigură exact atâta prestanță câtă este necesară sub haina plină de pete albastre de vopsea în care a părăsit atelierul înainte să vină la cabaret și care-i conferă importanța statutului său social asigurându-i întâietate la bucuriile oferite de doamne și domnișoare (doar de-aia s-a făcut pictor!), arogant și iubăreț, cu aspect neîngrijit dar cu o energie magnetică, exersată mereu pe cei din jur, un obișnuit al locului cu narativ familiar și un lasciv demult acceptat, un ștrengar pe cale să creeze cubismul și relațiile scenice asurzitoare care-i validează popularitatea și vulnerabilitățile deopotrivă.

La Lapin Agile conversația are nerv și culoare. În mijlocul ei e înfipt un oarecare Gaston în costum alb, un bonom Marius Drogeanu care dorește să se audă vorbind și caută să-și valideze părerile simpliste, analizând din poignet calitățile femeilor, valoarea operelor de artă sau ideile epocii, întrerupt adesea de noii sosiți dar și de problemele de prostată care-l trimit mereu la toaletă, de unde se întoarce de fiecare dată la locul care-l așteaptă negreșit doar pe el, cum se întâmplă de obicei cu astfel de personaje, un fel de cui al unui Pepelea al socialului ce-și revendică participarea la consemnarea momentelor importante ale istoriei.

Emanuel Cifor (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Angel Popescu) este Sagot, un dealer de artă efervescent și meticulos, cu nas pentru operele cu iz de succes, curios și curtenitor, atent cu socialul pe care și-l construiește și îl întreține frecventând astfel de locuri pentru a fi mereu la curent și a face cele mai bune tranzacții. El nu caută doar preajma artiștilor pe cale să devină celebri, dar și educația publicului care urmează să cumpere poate în viitor de la el (savuros discursul despre locul lui Isus într-o locuință!).

Actualul lor e vizitat din viitor de personaje care vor continua pe alt ton disputa artă/știință din pariul legat la începutul propus de secol. Savuroasele apariții bombastice ale  lui Iosif Paștina, o surpriză cu dichis în multe sensuri (de la alegerea personajului și extragerea lui precisă din mijlocul secolului, din arta poate cea mai populară a acestuia, pentru a nuanța savuros definiția geniului, până la nevoia dinamitării unor ierarhii pe care individul a simțit mereu nevoia să le facă în veacul trecut, recurgând la noi și noi repere pe o hartă tot mai aglomerată de arte și artiști ce nu au prididit să apară) pe care actorul se îngrijește să o bagatelizeze suficient, cu maximum de control și punând la bătaie calitățile lui de interpretare, cât să o expună pentru dreapta judecată a publicului și să-i confirme valabilitatea ce va fi încă o dată validată după scurgerea nisipului din clepsidra celeilalte jumătăți de secol. Ale cărui momente publicitare sunt marcate de Dragoș Galbăn (în cealaltă distribuție Cosmin Gaspar) în rolul lui Schmendiman, un inventator american de materiale de construcție bizare, care-și revendică întâietatea în schimbarea secolului, anticipând nevoia și dependența de material a individului. Dragoș Galbăn îl construiește enervant și zgomotos, un personaj mai mult decât plauzibil în toate exagerările lui, izvor nesecat de marketing agresiv și incomod, atât de bine cunoscut în zilele noastre.

Și pentru ca universul ăsta masculin să aibă o noimă, el este întreținut de o prezență feminină magnetică ce-i pune sângele în mișcare și ideile în circulație. Este rolul Suzannei interpretată de Andreea Alexandrescu, o tânără naivă și frivolă, șarmantă și provocatoare, căzută în plasa lui Pablo și a promisului lui traseu de geniu (foarte bun monologul despre întâlnirea cu Picasso, care i-a desenat un porumbel (!) în palma cu care caută să-și acopere acum rușinea sub voalul transparent al fustei ce lasă să i se vadă dinadins desuurile și vulnerabilitatea pentru a împlini portetul senzual care-i va asigura rolul exclusiv sexual în viața artistului, desenându-i la rândul ei, fără să-și dea seama, un portret moral aproape exact). Această imagine ușuratică a femininului este completată la polul opus de prestanța elegantă a contesei (LauraCreț), o apariție punctuală întru echilibrarea ideilor misogine, combătute altfel abil pe tot parcursul spectacolului (chiar și când nu sunt pronunțate) de Ana Maria Turcu, această Germaine atât de necesară pentru a echilibra lucrurile, femeia inteligentă, cu păreri proprii și putere de muncă, înzestrată cu toate calitățile necesare pentru a-și croi oricând drum în viață fără să depindă de nimeni și care impulsionează subtil ideile feministe ce se vor dezvolta mai apoi în epocă. În sarcina ei cade întocmirea inventarului cabaretului (nu doar cel întocmit de Freddy, ci mai ales cel al clienților care-i trec pragul și pe care-i ghicește dintr-o privire) dar și al evenimentelor importante din descrierea precisă a viitorului (!) secolului ce se cască generos în fața tuturor pentru a se lăsa descoperit și mai apoi judecat de public, presărat cu povestioare amuzante și pestrițe pe un ton plăcut zgomotos.

Numai pentru a susține o bătălie a ideilor geniale ce se trasează relaxat într-un duel dramatic pe hârtie (și chiar fizic!) de sub grafitul a două creioane ce le manipulează diferit liniile, volumele, calculul și lupta sub atenta ghidare a Universului, dator să le găsească fiecăruia locul și rostul în paginile evoluției și progresului omenirii în momentul în care istoria a hotărât că a sosit momentul să fie schimbate legile spațiului și timpului și felul în care oamenii s-au obișnuit să privească. Poate chiar și cu mai mult umor…

Un utopic anecdotic despre creație și creativitate, respirabil pentru mai multe feluri de plămâni care-i pot adulmeca parfumul epocilor, genurilor și expresiilor comice de care s-a îmbibat, lăsând drumului loc să se deseneze cum găsește el mai bine în fiecare dimensiune, mai drept ori mai (in)sinuos, către inimile și mințile deschise să-l primească.

„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”), scrisă de actorul, comediantul, scriitorul, producătorul și muzicianul  Steve Martin în 1993. Proaspăt tradusă și înșurubată abil în hohote de râs de Teodora Petre la Comedie. 100% comedie. Numai bună de pus în ramă.

Așa că priviți către obiectiv, spuneți: „Matiiiiisse”!…

Blitz.

„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”) de Steve Martin

Teatrul de Comedie, Sala Nouă

Regia și traducerea: Teodora Petre

Scenografia: Andrei Șova

Costume și lighting design: Ioana Pashca

Muzica originală: Cezar Antal

Coregrafia: Ștefan Lupu

---

DISTRIBUȚIA:

Einstein: Răzvan Krem Alexe

Picasso: Theodor Costache

Freddy: Sorin Miron

Gaston: Marius Drogeanu

Germaine: Ana Maria Turcu

Un vizitator: Iosif Paștina

Suzanne / O admiratoare: Andreea Alexandrescu

Sagot: Emanuel Cifor / Angel Popescu

Schmendiman: Dragoș Galbăn / Cosmin Gaspar

Contesa: Laura Creț

---

Durata spectacolului: 2h (fără pauză)