Ești Eroul Marilor Așteptări.
Care-ți traversează la tot pasul mintea, trupul, sufletul, copilăria, studenția, tinerețea, bulevardul, cartierul, mesageria și chat-urile din tot felul de aplicații, chiar și drumul cu liftul până la biroul tău de la etajul 17. Doar ca să se întâlnească zilnic acolo cu alte așteptări de la tine ale celor 216 colegi de etaj.
Așteptările tale și dinăuntrul tău, dintotdeauna și din fiecare zi. Ale părinților și bunicilor tăi, care nici nu-ți mai aduci aminte când le-au turnat în tine. Ale profesorilor care-și revendică investiția în educația ta. Ale vecinilor cu care-ți însoțești intimitatea numai pentru că-și dau drumul vezicilor la duș în același timp, împletindu-și cu tine proximitatea în același canal colector. Ale viselor tale erotice ținute în taină, care te dau uneori de gol țâșnind necontrolat printre videoclipurile pornografice pe care le-ai uitat deschise în laptop, ce se trezesc rulându-și amenințător icnetele când ți-e lumea mai dragă, după ce până și ele ți-au pretins o anumită dotare și abilități sexuale și măcar pentru a-ți permite reveria. Ale colegilor care-și așează compulsiv, în perfectă ordine, post-it-urile de pe birou, parcă anume să te învețe și pe tine cum anume se face. Ale șefului de care depind atât de mult jobul, salariul, weekend-urile și vacanțele tale, ce mai, toată viața ta!.. Ba chiar chiar și așteptările orașului, căruia nu doar că trebuie să-i suporți freamătul zilnic, dar chiar e musai să-l însoțești consecvent în producerea de zgomote, cu toată forța soneriilor tale, spre a-ți dovedi, discret, civilitatea. Dacă se poate în liniște, fără să deranjezi. O liniște care crește și urlă în tine. Țipă din toate surdinele. Se zvârcolește, dezvelindu-și uneori rărunchii pe sub câte-o lacrimă, pe care cine știe ce nesăbuință a uitat să o oprească în gât înainte să-ți alunece în barbă, în văzul tuturor. O liniște ce se dă cu fundul de dușumeaua neastâmpărată a Parfumeriei, care nici ea nu pare că are să suporte prea bine povestea.
Cum adică a cui? A lui Bogdan Iancu, un actor excelent descoperit și dezvăluit de regizorul Andrei Măjeri în acest spațiu intim, care va evolua pentru aproape o oră la proba de individual compus. O solidă examinare teatrală, după o competiție dramatică ce i-a validat gimnastica teatrală în 2022, urcându-l pe podium pe Andrei Măjeri în calitate de dramaturg (la festivalul de recitaluri dramatice „Bacău Fest Monodrame”, organizat de Teatrul Municipal „Bacovia”, a cărui a XXVIII-a ediție, desfășurată anul trecut, a premiat textul „Individual compus” la concursul de dramaturgie monodramă).
„Individual compus”. O poveste dură și coerentă despre nebunia cotidiană, spusă fără menajamente de Andrei Măjeri. Știe perfect de când s-a trezit aici. Și și-a acceptat soarta de martir contemporan. „E doar în gândurile lui”, își spune Andrei Măjeri. Ale lui Bogdan Iancu, căruia i le-a pus mai întâi pe hârtie, i le-a așezat apoi atent pe față, în privire și în gesturi și i le-a coborât încet în plex, unde-și va încasa binemeritatul pumn eroul care a fost anume creat să-l primească în numele lui. Și al nostru.
O face de sus. De foarte sus. Și reușește să rămână acolo pe tot parcursul spectacolului. Un actor foarte tânăr, energic, complex și elegant, cu o constituție aparent firavă din care țâșnește surprinzător și fascinant o energie debordantă, cu care-și trântește violent personajul de pereții și dușumelele Parfumeriei, îngrijindu-se să-l mângâie adesea pe ceafă și pe creștet (poate și numai să verifice dacă a mai crescut!) pentru a-i asigura candidul de care are atât de multă nevoie în a-i alterna straturile de vulnerabil. O face aproape ingenuu, ascunzându-se ghiduș în spatele evantaielor (până și vulgaritățile par inocente și neprihănite în discursul lui, respectând cumva puterea rostirii lor în gândurile acestui personaj fragil și livrându-le la modul confesional, în limbaj colocvial), inteligent mânuite și integrate în jocul lui, destul de solicitant din punct de vedere fizic (felicitări coregrafului Sergiu Diță!), atent urmărit și îmbrăcat de universul sonor. Îmbietoare ritmurile sound designer-ului Adrian Piciorea (sus, ca de obicei!), un fel de tiptil insinuant cu care se penetrează intimitatea personajului și a cotidianului, dezvoltat până la violuri acustice impresionante, excelent controlate, un zumzet de stup peste care se așează șugubeață o pândă de detectiv dintr-un policier în care fiecare se vânează pe sine ca să-și dibuiască fiecare greșeală, ce se strecoară accelerând (inclusiv muzical!) în tot recognoscibilul închis și deschis adesea sub sunetul punctelor, virgulelor și respirațiilor sonore ale omniprezentului evantai ce ne asigură punctuația emoțională. Acompaniate deștept de ziplock-ul fermoarelor (!) cu care se închid și se deschid capitolele și subcapitolele fiecărei zile (nimicurile pe care le porți cu tine chiar dacă nu le folosești sau nimicurile pe care le folosești pentru a te purta pe tine) din care ai eliminat la prima oră mirosul neplăcut al respirației și subsuoarelor ce te-ar fi putut da de gol în această reuniune a Destăinuiților Anonimi, adunați aici de Ziua celor mai intime Destăinuiri.
Pentru că Bogdan Iancu e înarmat cu toate textele și pretextele necesare să te tragă și să te țină înăuntru. Începe discret, de o anume parte a genului. Hai!, că e declinat la masculin, îți spui, e suficient de multă masturbare să te mai liniștească, dar hop!, apare ideea societății matriarhale și se dezvoltă atât de subtil tot constructul ăsta fin în jurul unor proiecții de gen și transgen, încât i-ai pune (de-a dreptul!) o piedică, numai ca să fii sigur că ai dat tu primul. Nu merge, are să te vadă toată lumea, spațiul e mic, nu poți trece neobservat. Iar băieții ăștia ți-au luat-o înainte cu destăinuirile, deci n-ai decât să încasezi toate zgomotele care invadează și incomodează ritmurile tale interioare. Pentru că deranjul e mare, în ciuda tonului relaxat pe care-l propune și pe care Bogdan Iancu ți-l vinde cu zâmbetul pe buze (ba chiar îți mai pune în față și o oglindă uriașă, ca să n-ai niciun dubiu), asediind în același timp în forță spațiul pe care-l umple întruna cu idei și întrebări retorice dinadins ticluite. Ca să se asigure că și tu alergi zi-lumină ca bezmetiicul prin stup și că și viața ta se scurge din tine ca-n centrifuga de miere, cum se întâmplă în fiece cotlon al azi-ului, cu patima asta globală de a munci și a produce bani numai pentru a te ține mai apoi de rezoluții potrivit cărora te vei întoarce la traiul autentic, mult mai bun, pe care-l duceai înainte de a cădea în aceată patimă.
Care a venit peste tine cu toate fricile, îndoielile, întrebările și epuizările personajului, ce-ți netezesc și ție drumul către burnout, în timp ce te străduiești din răsputeri să te menții pe sârma subțire a îndeplinirii îndatoririlor, căutând să le echilibrezi cu un baston lung de emoții, cu două capete, cu care Bogdan Iancu îți însoțește pașii tremurați ținându-te în brațe către necunoscut, asigurându-se că nu vor atârna mai mult într-o parte ori cealaltă, amenințându-ne pe toți cu prăbușirea. Din această poveste ce o las anume să fie descoperită de fiecare, cu bucuria tristă a lamei fatidicului ce-i va amenința beregata și pieptul, în timp ce se ocupă, ca din întâmplare, doar de curmarea suferinței firelor de păr, scăpate vigilenței epilării definitive.
Individual. Compus.
Încă o albină în stup, împodobită cu penele altuia cu care nu va putea zbura niciodată, antrenându-și glasul de soprană (sau mezzosoprană, cine-ar putea face diferența!), cu zumzetul pierdut printre sonerii, claxoane, concerte și lupte asurzitoare, consemnate în cele din urmă pe filele goale și mute ale istoriei viitoare, ce nu au apucat încă să fie așternute, pe care imprimanta va continua să le tipărească tocmai pentru că nu le va citi și nu le va mai auzi nimeni niciodată.
Individual. Compus.
P.S.
Așa s-a încheiat pentru mine Ziua Culturii Naționale, într-o manieră neașteptată, 100% românească, cu acest surprinzător spectacol tânăr la „Vatră”, în „Parfumerie”.
Așa se poate petrece o seară de teatru (și nu numai!) la o cană de ceai sau un pahar de vin, în spațiul intim al unei case cu o istorie de peste 170 de ani. În 1931 se năștea aici Silvia Kerim, scriitoarea și jurnalista pentru care o căsuță oarecare de pe strada Parfumului a devenit „Parfumeria”, spațiul în care a locuit (un timp și alături de partenerul ei, Mircea Veroiu) și a scris de-a lungul deceniilor, căsuța căreia i-au trecut pragul, printre alții, Nichita Stănescu, Ștefan Iordache, Iurie Darie, Horea Popescu ș.a..
Astăzi „Parfumeria” este sediul Asociației HEARTH (în traducere „Vatra”), numele sub care s-a reunit un grup de tineri români ce se îngrijește să organizeze între pereții ei, plini de tainele și parfumul unor istorii nerostite, mici evenimente noi cu ambiții mari (concerte, spectacole, lecturi), menite să apropie tinerii de bagajul cultural românesc și să scrie istoria cotidianului pentru generațiile de mâine, oferind totodată mentorat tinerilor artiști aflați la început de drum și un spațiu fizic pentru implementarea proiectelor lor experimentale.
Drum lung!
„Individual compus”
Parfumerie (Casa Silviei Kerim, Parfumului 19, Cartierul Evreiesc)
Text și regie: Andrei Măjeri
Cu: Bogdan Iancu
Coregrafie: Sergiu Diță
Sound design: Adrian Piciorea
Fotografii: Eliza Lupu
Luciana Antofi 