Un studiu teatral și uman pentru un celebru tablou istoric desprins dramatic direct din baroc, cum o cere și denumirea, bizar și inutil de complicat pentru epoca lui. Deasupra gulerelor albe scrobite ce se apropie apăsat din colțurile sălii către mijlocul scenei, trei perechi de ochi iscoditori sfredelesc cu atenție privirile publicului, pregătindu-le curiozitatea și vigilența pentru a-și primi, în următoarele cinci sferturi de oră, binemeritata răsplată a participării și validării actului de judecată. Legală, morală, artistică, dramatică, teatrală.
Într-un gest ceremonios, ele deschid lada de zestre a istoriei neuitate în care au stat ascunse, preț de câteva secole, paginile îngălbenite de vreme pe care au fost consemnate dovezile (in)contestabile ale primei victorii feminine răsunătoare într-o sală de judecată. Pe care o vor reconstitui acum anume pentru noi.
Urmează clipe de excelență, într-unul dintre cele mai neașteptate spectacole ale acestei stagiuni.
O poveste feministă de anvergură din Italia începutului de secol al XVII-lea: procesul de viol intentat în 1612 de pictorița barocă Artemisia Gentileschi pictorului Agostino Tassi, profesorul ei de perspectivă, bun prieten al tatălui ei (pictorul Orazio Gentileschi), fost artist în serviciul ducelui la Florența și un apropiat al Papei după ce a ajuns la Roma.
Montat acum pentru prima oară în România la Teatrul Act, textul „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”, semnat de Breach Theatre și pus în scenă în 2018, este o dramatizare fascinantă a transcrierilor din procesul juridic care s-a desfășurat pe parcursul a șapte luni, primul proces de abuz sexual intentat de o femeie unui bărbat cu notorietate și relații importante în socialul vremii, proces câștigat după o lungă bătălie în instanță în care argumentele și dovezile au fost deopotrivă fizice și artistice, victoria Artemisiei Gentileschi marcând istoric intrarea oficială a femeilor epocii în lumea artistică,
„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.
De trei ori excelent, pentru fiecare dintre cele trei actrițe: Emilia Bebu, Florentina Țilea, Mihaela Teleoacă.
E și mai adevărat: regizorul Alexandru Mâzgăreanu. Încă o dată excelent pentru o surprinzătoare propunere masculină de a tălmăci o poveste feministă cu atât de multe mize și nuanțe și astăzi. Cuvântul unei femei împotriva cuvântului unui bărbat. Descompuse pertinent într-o ecuație cu multe cunoscute, mult prea vag schimbată în cele patru secole ce s-au scurs de atunci, într-o „poveste emoționantă care vorbește despre nedreptate, abuz, misoginism, artă, istorie și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului. Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”. Întrebare pe care Alexandru Mâzgăreanu o lansează asumat către publicul românesc, căruia opera pictoriței îi este destul de străină însă abordarea temei injustițiilor de gen îi este atât de familiară, reușind să-i prezinte atent toate unghiurile cărora piesa celor de la Breach Theatre le permite scrutarea, găsind un drum nu foarte umblat către cotidian, de care se folosește abil și pentru a prezenta dramatic povestea artistică a unor tablouri, atrăgând iscusit atenția asupra epocii baroce.
Punctul forte al montării e prestația impecabilă a celor trei actrițe, care rămân în imaginarul colectiv cele trei personaje principale ale poveștii (Emilia Bebu este Artemisia, Florentina Țilea este senior Tassi, iar Mihaela Teleoacă este donna Tuzia), personaje din care evadează și în care revin sublim, cu foarte mare ușurință, repliindu-se grabnic după câte un tur de forță și demonstrând, toate trei, o excelentă putere de concentrare și abilități importante de alternare, într-un ritm foarte alert, a calităților lor fizice și artistice, exersându-și la potențial maxim versatilul în crearea și recrearea relațiilor în scenă și asigurând fără încetare coerența poveștii, pe care o umple fiecare abil cu alte și alte personaje, în funcție de nevoile narative.
Optând pentru aceste trei figuri feminine extrem de puternice, distincte și foarte diferite una de alta, care asigură, complementar, portretul femeii și al feminismului privite din toate colțurile lor, Alexandru Mâzgăreanu reușește să transmită mesajele în toată complexitatea lor, îngrijindu-se abil, pe un ton uneori ironic, alteori chiar sarcastic, de buna lor trececere dintr-un gen în altul, bazându-se pe minunatele lor calități artistice.
Florentina Țilea este acuzatul perfect, toată energia ei debordantă și forța fizică absolut fascinantă aici fiind foarte inteligent puse în slujba construirii damnabilului personaj Tassi, pervers și lunecos, crud și autoritar, curtenitor și sigur pe sine, coleric și libidinos pe alocuri, pe care aproape te face să-l iubești în multe dintre momentele în care nu ai cum să nu te lași fascinat de farmecul actriței, a cărei putere de transformare este dublată abil de straturi de ironie de gen cu care-și îmbracă personajul fără să-i îngroașe în vreun fel trăsăturile, ba chiar îndulcindu-le în momentele cheie (cele de abuz fizic și sexual) exact atât cât e nevoie pentru a obține un repulsiv absolut ademenitor. Este cea mai energică prezență din scenă, excelând la capitolele gestică și mișcare, cu care-și însoțește mereu, până la cel mai mic detaliu, rostirea ghidușă, și ea plină de nuanțe, a lui Tassi, trecând direct la limba ascuțită, rigidă și imparțială a judecătorului de câte ori e nevoie, cu stăpânire vocală și control absolut al tonurilor pe care nu prididește să le alterneze.
Jocul ei o ține mereu în gardă pe eleganta și ingenua Emilia Bebu, care-și succedează la rândul ei liniștile și tăcerile intenționate cu veritabile episoade de forță cu care e nevoită să-și apere personajul principal, Artemisia Gentileschi, tânăra pictoriță abuzată, parcă desprinsă din propriul tablou (excelentă scena!), o femeie deopotrivă fragilă și puternică, ce n-ar putea rezista acestui Tassi închipuit de Florentina Țilea, precum nici pradă nu-i i-e tocmai ușor să-i cadă. Cele două actrițe dezvoltă o excelentă relație de atracție-respingere, cu care sunt foarte atente deopotrivă, mai ales că episoadele adevărurilor faptice sunt alternate mereu cu mărturii și declarații în instanță, unde raportul de forțe trebuie mereu schimbat. Emilia Bebu se asigură să-i confere Artemisiei detașarea de care are nevoie pentru a scoate la suprafață toată revolta reprimată pe parcursul unui an de abuzuri sexuale, folosită inteligent mai ales în explicarea gândurilor ce au stat în spatele celor două picturi prezentate în cadrul procesului, fără să nege posibila îndrăgostire de călăul și mentorul ei, atrăgând atent privirea asupra unei fâstâceli candide cu care și-a poleit strigătele de indignare și de deznădejde.
Forța feminină absolută, brută, în toată splendoarea ei, poate fi admirată la Mihaela Teleoacă în rolul donnei Tuzia (un fel de tutore al Artemisiei în lipsa mamei, prăpădită după o naștere), un taifun de rostire și gestică în care-și ascunde inteligent fricile, un tanc de voluptate și intransigențe primare, atât de potrivite cu simplitatea personajului ei, femeia obervator, fals șovăielnică, dispusă la alianțe temporare care să-i asigure cea mai bună variantă de existență, doar aparent umilă și supusă forței universului masculin, pe care-l domină lejer pentru că l-a studiat cu maximum de atenție și-i exploatează atent slăbiciunile, fiind folosită de regizor de multe ori drept contrapunct, jocul ei aducând echilibru scenelor intense în care emoționalul alunecă prea repede către o parte sau alta.
Cele trei actrițe reușesc împreună să dea forță acestui nou tip de femeie cu care epoca în cauză nu apucase să se întâlnească până în sala de judecată, femeia nevictimă în fața unora și acelorași călăi de atunci și de acum (educația, religia, societatea), femeia agresată (din „Suzana și bătrânii”) și femeia răzbunată (din „Judith decapitând-l pe Holofernes”, tablou care i-a și fost furat, prin falsificarea semnăturii, de Tassi) cărora le dau viață tălmăcind poveștile biblice ce au stat în spatele tablourilor Artemisei Gentileschi și care au fost obiect de studiu pentru mulți pictori bărbați ai vremii, îmbogățind perspectivele și deschizându-i astfel noi orizonturi artistice și juridice spre a-și dovedi importanța în așternerea adevărului și consemnarea lui în conștientul colectiv.
„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. Și e important să se știe că e adevărat.
O lecție de istorie (inclusiv a artei) care înfierează misoginismul fără să cadă în păcatul tezismului, rămânând o excelentă pledoarie împotriva nedreptăților, de orice fel și gen ar fi ele, îndreptate împotriva individului pentru a valida o subtemă importantă, cea a exprimării libere a talentului artistic și a întocmirii corecte a ierarhiilor de valoare în condițiile egalității de șanse, o temă încă destul dezbătută în societatea de azi, după o lungă istorie de emancipare, după care încă se mai practică păstrarea femeii la periferia unor domenii, pentru a nu pune în pericol ori măcar la îndoială în vreun fel supremația masculină.
Alexandru Mâzgăreanu se asigură să explice publicului toate referințele prezente în text, fără ambiguități și fără a formula păreri proprii, pentru a-i permite acestuia contextualizarea și așezarea informațiilor în sertarele potrivite, necesare operării propriilor judecăți asupra faptelor istorice și operelor artistice aduse în discuție.
Spectacolul beneficiază din plin de soluțiile excelente ale scenografei Alexandra Boerescu, carea exploatat cu maximum de efect austerul de recuzită prin soluții ingenioase (a îmbrăcat actrițele în negru, cu pantaloni și încălțăminte bărbătească, asigurând trecerea din feminin în masculin și dintr-un personaj în altul prin câteva trucuri convingătoare – întoarcerea gulerelor și folosirea vestelor, dar și a lenjeriei și pelerinelor care respectă codurile de culoare din tablourile imprimate la dimensiuni mari și dezvăluite în fundal în timp ce li se spune povestea în scenă),
Muzica lui Alexandru Suciu însoțește atent narațiunea, asigurându-iritmurile și pauzele necesare, punctând schimbarea capitolului și a personajelor care populează fascinant austerul, îmbrăcat aproape exclusiv în lumini, de obicei calde (cu doar câteva stridențe inteligent infiltrate, dimpreună cu acusticul, în punctele de maximă intensitate ale poveștii), ori chiar în trepte de semiîntuneric în care se ascut mai repede tăișurile minților și se pronunță mai lucid verdictele pe care fiecare le formulează cu propria rațiune, provocată de acest fascinant eseu despre barbarie și orori emoționale, despre sexism și incongruențe, despre umanitate și artă, despre suflete și destine strivite de cheremul istoriei, căruia n-ar mai trebui să-i cadă vreodată victime și alte neprihăniri viitoare, la a căror nepătare suntem datori să veghem cu toții.
Un demers curajos, pertinent și lucid, străbătut de tensiune, suspans și încărcătură dramatică și emoțională pe măsură, dar și de claritate, viziune și spirit critic, cum îi șade bine unui spectacol contemporan.
„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.
P.S.
Rămasă în grija tatălui (artistul Orazio Gentileschi, pe ale cărui urme a călcat) și a celor trei frați, după pierderea mamei ei, Prudentia, pe când avea doar 12 ani, Artemisia Gentileschi a învățat inițial pictura acasă, în atelierul tatălui său, nefiind eligibilă, ca femeie, pentru admiterea la academia de arte. Tatăl ei l-a angajat pe Agostino Tassi, viitorul ei violator (cu care a continuat relațiile sexuale după ce i-a fost promisă căsătoria), spre a-i asigura educația artistică.
Artemisia Gentileschi (1593-1653), descrisă de Anna Banti drept „o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat” este prima pictoriță a cărei operă a fost recunoscută în timpul vieții și prima femeie care a devenit membră a Academiei De Artă de Desen din Florența. S-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică și a beneficiat de patronajul familiei de Medici, a corespondat cu Galileo Galilei și a lucrat pentru Regele Charles I al Angliei.
A semnat aproximativ 57 de lucrări, iar 49 din ele ilustrează temele cu care aceasta s-a confruntat, înfățișând femei în rol principal, cu personalități curajoase, puternice și rebele, lipsite intenționat de trăsăturile stereotipice feminine. Unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale este „Suzana și bătrânii” (1610), atribuit Artemisiei la doar 17 ani, în care ea abordează o poveste biblică și înfățișează o tânără îngrozită de hărțuirea celor doi bărbați (opera despre care s-a spus chiar că ar fi fost pictată de tatăl ei, Orazio Gentileschi!).
„E adevărat, E adevărat, E adevărat!” de Breach Theatre, Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae
Teatrul Act
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Alexandra Boerescu
Muzica: Alexandru Suciu
Foto: Adi Bulboacă
Cu: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea
Recomandare vârstă: 16 +
Luciana Antofi 