Țara de Nicăieri. Cel mai bun adăpost pentru singurătățile de ieri și de azi. Acum pe ecrane.
O să ne vedem aici în fiecare zi și-o să ne scriem. O să fim fericiți împreună. Dacă-mi arăți Neverland-ul tău, îți arăt și eu Neverland-ul meu!… Arată-mi! (Să nu mă înțelegi greșit, io n-o iau la labă când mă uit la poze. Nu iubim pe nimeni. Și în general viața noastră e de căcat. Hai să ne vedem aici din nou. Mâine, la aceeași oră.)
Sper că m-am făcut înțeleasă. Urmează un comentariu fără false pudori despre un spectacol despre viață fără false pudori. Pe un text care urlă de contemporan și postcontemporan.
Dacă nu ai un duș cu apă rece, să-ți cumperi.
Bilet la „Ea și numai ea”, zic. Teatrul Act. Spectacol în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, după textul bielorusului Andrei Ivanov. Lansat, ca un făcut, exact înainte de pandemie și reluat după. Andreea Bibiri și Vlad Lință.
Brici. Perfect ascuțit pentru tot răspărul pe care are să-l întâmpine. Cel în care e luat cel mai profund adevăr dintr-o dramă personală, ascuns cât se poate de bine după lacrimi, după suspine, după furie, după amăgiri, după vise. Pe tăișul fiecăruia dintre cele două capete ale spațiului intim, definit pertinent de Alexandru Mâzgăreanu la intersecția dintre cele două intimități ce-și confruntă violent teritoriile și punctele de vedere, încercând să-și păstreze obrazul curat.
La un capăt este legată fedeleșAndreea Bibiri. Puternică, sigură pe sine, cu tot arsenalul ei actoricesc (și feminin) foarte bogat, excelent pus în valoare la toate nivelurile, într-o nouă performanță actoricească pe o partitură foarte generoasă (după cea din one-woman-show-ul „O femeie singură” de la Teatrul de Artă), perfect versatilă, pregătită să joace la două extreme (mamă și adolescentă) pe care le stăpânește și le abordează cu aceeași lejeritate, ce vine negreșit din forța talentului cu care a fost înzestrată. Rar de văzut grimase atât de diferite pe același chip, înlocuite uluitor, într-o fracțiune de secundă, mutând urgent umanul dintr-un registru în altul, cu privirea și energia perfect acordate la notele impuse de melodia sufletului fiecărui personaj, ascunzându-și fiecare cu pricepere vulnerabilitățile sub o mască de autoritate respectiv naivitate care îmbracă alternativ una și aceeași durere, ce nu părăsește privirea pătrunzătoare și tulburătoare a actriței.
La celălalt capăt, Vlad Lință răsucește priceput straturile personajului său suferind către spațiul de intersecție cu intimitatea Ei, unde revoltele lui izbucnesc zgomotos de fiecare dată, țâșnind în cascade de furie, injurii, amenințări și gesturi necontrolate, întreținute de încleștări relaționale punctuale, metafizice, principiale, hormonale și emoționale deopotrivă, pe care actorul le construiește meticulos și le stăpânește abil pe tot parcursul spectacolului, în două registre diferite, în funcție de acea Ea cu care relaționează. Și la Vlad Lință transformarea este vizibilă, deși presupune schimbări mai puțin radicale, ceea ce-i dă însă actorului posibilitatea să aducă nuanțe importante personajului său, oferindu-i complexitate exact în felul în care are nevoie pentru un parcurs comportamental complementar, la limita dintre inițiatic și fragil, pe drumul de la dependență către autonomie, marcat (și creator totodată) de traume, atât de specific adolescenței.
Între cei doi, zgomotul pașilor apăsați pe un hol rece care le amenință mereu, fiecăruia, bruma de intimitate de care au nevoie să se poarte, cum știu ei mai bine, către înainte. Câteodată pașii de dor pentru cel care nu mai va să năvălească vreodată în odăile și viețile lor. Soțul și tatăl pierdut, cu toată amintirea pașilor lui sparți în ecouri ce nu-și mai potolesc durerea, adăpostită cu cioburi tremurânde în fricile înfipte diferit în două inimi sângerânde care-l vor purta în bătăile lor pentru totdeauna. Altă dată pașii amenințători ce se apropie ori se învârt iscoditori dincolo de o ușă sau de cealaltă, terfelindu-le fiecăruia spațiul privat, în care ar trebui să poată fiecare să-și plângă în liniște durerea, să-și redeseneze speranțele ori să-și pregătească aripile pentru zbor, fără amenințarea gratiilor coliviei sau a vântului ce poate să le spulbere avântul în afara lor. Când și când, holul e străbătut de pașii înapoi către o fericire care pare că nu mai poate fi reconstituită vreodată, ori, în sens invers, de pașii timizi către singurătatea celuilalt, pe care nici unul nu o înțelege, nu o înfruntă, nu o tolerează.
Și pașii ăștia din urmă merită parcă un mers mai apăsat, mai asumat, mai generos, o însoțire, cât de timidă, înainte să-și piardă definitiv urma unii de ceilalți, în direcții diferite, în încercări ce nu vor mai putea fi decât disperate, în regrete și remușcări viitoare. Poate chiar trebuie să ne cunoaștem copiii, oricât de târziu. Poate chiar au să ne învețe multe lucuri. Dacă nu se poate altfel, coborând în lumea lor, împrumutând o altă identitate cu care să se simtă confortabil.
Cum ar fi să dăm drumul la disperare chiar acum? Dacă toată lipsa asta de comunicare are o soluție magică? Dacă durerea și deriva la care sunt condamnați fiecare pe insula lui îi va putea aduce cumva la țărmul aceluiași continent, poate chiar în același port?
Fie el și un port digital, un reconector al soft-urilor lor atât de diferite care rulează independent pe același hardware de pe aceeași placă de bază de care s-au îndepărtat amândoi atât de tare. Un serial pentru dispozitivele astea ciudate în care s-au trezit încapsulați emoțional pe care trebuie să le învețe din nou să comunice bidirecțional cu sistemul-rădăcină.
Dacă urletul sfâșietor al mamei care scutură disperat colivia (excelentă Andreea Bibiri în scena cu pricina) se poate transforma brusc într-un hohot de râs? Și dacă sare capacul de pe cazanul plin de resentimente al băiatului (și Vlad Lință începe de foarte sus spectacolul, ba chiar reușește să rămână acolo până la capăt), lăsând să se vadă sub clocot timidele încercări lirice din intimitatea lui impregnată de poezia acestor vremuri?
Dacă monologurile astea în duet (excelentă propunerea dramatică de suprapunere, ce permite mereu descompunerea tablorilor teatrale din perspectiva lui și din perspectiva ei, definind direct și conflictul, impecabil susținut la nivel de rostire și gestică de cei doi actori) pot fi salvate de „ai prea multă libertate și nu știi cum s-o folosești!” sau „gata, ajunge cu râsul!”? Dacă le dăm fix libertate și râs, ce vor face oare cu ele?
Pentru că exact asta se va întâmpa între Kostea și mama lui când locurile lor vor fi brusc ocupate de Corbul din Turn și Toffee, împrieteniți brusc pe facebook, două personaje noi, apărute din cenușa scormonită a costumului unui personaj ce nu-și mai găsește locul în povestea lor, renăscut ca o pasăre Phoenix în noi posibilități pe care tehnologia de azi le face posibile. Pe care amândoi caută să le exploreze cu toată curiozitatea spre care-i împinge furia cotidianului și nevoia fiecăruia de evadare și de validare a propriilor emoții și sentimente, în încercarea nemărturisită de a-l înțelege pe celălalt (minunată scena vibratorului, cred că cea mai puternică din spectacol).
Într-un exercițiu pertinent de taxidermie sentimentală, care le umple rafturile emoționalului cu vise și idealuri împăiate, așezate cu grijă în fabrica părăsită ce servește drept adăpost bestiarului ce-i înnoadă brusc în același ghem emoțional, foarte bine înfășurat în jurul unor consistente doze de umor și autoironie, un regal de manipulare emoțională, despre care nu ai cum să nu te întrebi dacă e sănătos sau nu, la limita dintre oedipian și sindrom Peter Pan, cred că pe cea mai scurtă și abruptă cale de împrietent Linkin Park cu Tori Amos (!).
Într-un fusion teatral nü-metal, un dramatic de tip rock alternativ, un grunge ce alunecă deștept pe corzile chitarei electrice între candidul poveștilor de altădată și distorsiunile cu care-și îmbibă azi acustica nostalgiilor, într-o piesă de o intensitate sonoră tulburătoare, greu de smuls dintre metalele grele care-i definesc afectivul, mutat deștept din off- în on-line, întru vindecare.
Într-un cadru creat anume pentru transformare simplă, o trecere fină din 3D în 5D (venită să curețe, să schimbe, să crească), excelent susținută vizual de scenografia simplă și pertinentă a Danei Petre (ea merge pe o înșiruire deloc întâmplătoare de obiecte, prin care delimitează deștept spațiul de bucătărie de cel de living, separându-le împreună, printr-o altă soluție deșteaptă – benzile luminoase – de virtualul care țâșnește în semiîntuneric din spatele relațiilor găzduite de ecrane, supravegheat atent de paletele ventilatorului uriaș din plafon, luminat în așa fel încât să vânture, să amestece ori să alunge, după caz, visele și amintirile personajelor) și muzica fermecătoare (a unui nesfârșit zbucium, atent dezvoltat de la o scenă la alta) semnată de Alexandru Suciu, care frazează complementar dramaticul, descompunându-l în scene cu încărcătură de sine stătătoare, ce-și aduc diferit aportul la momentele importante ale spectacolului, lăsat dinadins pe alocuri în întuneric și în liniște, cât să ne mai tragem cu toții sufletele.
Împreună și separat, fiecare dintre noi, băieți și fete de vârste diferite care riscăm să ne pierdem cu toții în Țara de Nicăieri, cu probleme venite de nicăieri ce par să ne poarte uneori către nicăieri. Conflicte între generații și între genuri, între alb și negru, între atunci și acum, între aici și acolo, între cine suntem și cine am putea fi. Între toate dilemele astea care nu prididesc să delimiteze spații din care ne tot revendicăm, căznindu-ne să le respingem sau căutând să le aparținem, conștienți că suntem mereu înăuntru și afară exact în același timp.
Cu toții refuzăm să creștem. Să acceptăm. Să mergem mai departe. Peter Pan-ul din noi ne învață să ne inventăm insule pe care visele noastre să plutească nestingherite, dacă se poate chiar împreună cu noi. Fără să știm că vom purta către ele și toate traumele pe care le-am trăit până atunci ori cărora urmează să le dăm viață tocmai cătând să ne ferim. Acum și digital.
Până la urmă ca-n orice poveste dintre „el și numai el” cu „ea și numai ea”. Singurătate lângă singurătate, așezate cuminți împreună în realități tot mai posibile pentru ficționalul din fiecare dintre noi, adăpostit în fiecare tânjeală după măștile purtate abil peste tot atâtea vise spulberate, strivite nemilos de verdicte pe care încercăm mereu să le amânăm.
Pierdute aici dinadins în praful magic al poveștilor aproape adevărate, sfărâmate de ventilatorul ce-și întinde amenințător umbra paletelor peste firmiturile de bomboane Toffee ciugulite precis de Corbul din Turn.
O să ne vedem aici în fiecare zi și-o să ne scriem.
O să fim fericiți împreună!
„Ea și numai ea” de Andrei Ivanov, Traducere: Raluca Rădulescu
Teatrul Act
Regie: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografie: Dana Petre
Muzica: Alexandru Suciu
Versiune scenică: Alexandru Mâzgăreanu
Distribuție:
Mama: Andreea Bibiri
Fiul: Vlad Lință
Luciana Antofi 