Fericiți cei însurați, că aceia nu vor îmbătrâni… singuri!…
Infernul.
Un ins relaxat, tolănit pe canapeaua unui cabaret în așteptarea spectacolului vieții. Care ne va purta, cel mai probabil, către flăcările iadului. În lumina lor roșiatică, primele frici își încolțesc deja gândurile, parcă deja auzite de maestrul de ceremonii ce începe să le dea glas.
Infernul există. Doar că nu știm sigur dacă trăim în el chiar acum sau îl vom cunoaște după ce ne încheiem socotelile cu această viață. O fi aici, pândește la fiecare colț, ne așteaptă la vreun capăt de lume sau de tunel, ori numai de gând sau de rând, așternute, citite ori dramatizate anume ca să-l întâlnești într-un moment precis, poate și doar să-ți poți pune toate întrebările cu care te vei confrunta precis preț de un ceas și jumătate.
„Dansul morții” după August Strindberg, montat de Radu Crăciun pe scena Teatrului Apropo. Un spectacol de teatru ideatic dens, în care dramaticul se împletește armonios cu muzicalul spre a-i asigura digerabilul, undeva aproape de zona de cabaret (frivol sau desuet, nu vom ști niciodată sigur!, care a și fost intenția inițială a regizorului), deschis de un maestru de ceremonii (un foarte simpatic Tudor Morar) ce ne introduce direct în atmosfera intrigantă a rătăcirilor noastre emoționale cele mai intime, de aici sau din vis, de noi înșine și de alții, presărate mereu în căutările mai mult sau mai puțin mărturisite ale unei mult râvnite fericiri. Care se va dovedi și un amfitrion al spectacolului din spatele documentării pentru acest spectacol (el este însărcinat și cu o atentă prezentare a lui Strindberg pe înțelesul publicului care nu este familiar cu opera acestuia, pe un foarte plăcut ton didactico-pedagogic, susținut cu umor de acest personaj-legătură căzut deștept în sarcina Santinelei).
Cabaret Inferno.
Probabil locul ideal pentru a vorbi despre infernul conjugal.
Considerat un precursor al expresionismului, inițial un scriitor progresist, care a traversat naturalismul către supranaturalism (ideile lui literare s-au dezvoltat – sau deteriorat? – firesc odată cu adâncirea angoaselor și anxietăților ce au însoțit maladia lui mentală, la limita între schizofrenie și paranoia, și consecințele cancerului gastric, pe care-l trata cu alcool și substanțe psihotrope), Strindberg a fost (sau s-a purtat ca) unul dintre cei mai mari cinici, agorafobi și mizantropi scriitori din istoria literară universală a secolului trecut.
După textele de sorginte autobiografică „Jurnal ocult” și „Inferno”, în care se ia foarte în serios, Strindberg semnează una dintre primele comedii negre din istoria dramaturgiei, chiar la început de secol XX, „Dansul morții”, inspirată cel mai probabil tot din perioada crizei personale pe care a traversat-o înainte să o cunoască pe foarte tânăra actriță Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie (perioadă în care şi-a restrâns drastic socialul, dedicând timp generos studierii scrierilor misticului Emanuel Swedenborg, supranumit de către Balzac „Buddha al Nordului”, dar și alchimiei și experimentelor oculte, perioadă stropită abundent cu absint, ce-i asigura intrarea în stări de transă, şi încununată de o tentativă de sinucidere, perioadă în care și-a conștientizat suferinţa obsesivă, pe care s-a considerat dator să o exploreze și să o aprofundeze, consemnată și în romanul parţial autobiografic „Inferno. Legende”).
„Dansul morții” surprinde savuros relațiile dintre soți și relațiile cuplului cu restul lumii, într-o ecuație complicată de refuz al realității în urma unei tragedii familiale (regizorul a optat chiar pentru o soluție mai drastică decât textul dramatic, respectiv lipsa totală de soluții!), combătută cu licorile și substanțele necesare să-i asigure uitarea și estomparea durerii pierderii, dar și să ofere câte o clipă de sens unei căsnicii care-și trăiește poate punctul culminant al nonsensului, sub semnul unei fatalități de destin și a unui altfel de frică de moarte.
Radu Crăciun a reușit să scoată din „Dansul morții” esența lui autoironică, la limita sarcasmului, jonglând inteligent cu un uman complex, perfect valabil și astăzi (chiar actualizat prin intermediul bucăților muzicale, în care atacă inclusiv episodul pandemic pe care tocmai l-am traversat), concentrat pe iadul relațiilor umane, din care extrage anume infernul conjugal, pe care are grijă să-l așeze undeva la limita realului cu fantezia, mizând inspirat pe răsturnarea de situație care-i asigură deopotrivă recognoscibilul și ambiguitatea, necesare pentru a evita verdicte tranșante și a lăsa spectatorului nealterată nevoia soluției proprii.
E un dans inteligent de-a dragostea și ura, pe care Răzvan Răduță (căpitanul de artilerie de fortificaţii Edgar) și Maria Costeschi (mult mai tânăra lui soţie Alice, fostă actriţă) îl stăpânesc și îl execută asumat, ca doi parteneri ce-și cunosc și își recunosc unul altuia cât se poate de bine punctele forte și mai ales slăbiciunile, pe care niciunul dintre ei nu se mai satură să le folosească, cu nedisimulată plăcere, împotriva celuilalt.
Răzvan Răduță stăpânește cu autoritate scena, trăiește cu fiecare por ambivalența personajului Edgar, marcat de siguranțe și vulnerabilități la fel de zgomotoase, alternate inteligent într-un joc fascinant al extremelor, așa cum o cer anxietățile și tulburările personajului său, ale cărui stări sunt asumate și chiar somatizate într-o încrâncenare fizică permanentă, excelent susținută în privirea atent controlată, la limita patologicului, explodată în încleștări și descărcări spasmotice în scenele de convulsii ale lui Edgar.
Regizorul a reușit să așeze în personajul lui foarte mult Strindberg, pentru că Răzvan Răduță a cuprins minunat în Edgar esența relațiilor scriitorului, de-a lungul vieții sale, cu femeia, față de care nu s-a sfiit să-și declare ura (i-a fost chiar intentat un proces, sub acuza de blasfemie la adresa femeii, în urma publicării cărţii „Întâmplări cu însurătoarea”, dar a fost declarat nevinovat). El se opunea emancipării femeii, adorând, la nivel declarativ, femeia tradiţională, maternă, dedicată soţului, căsniciei şi casei, în timp ce iubitele şi soţiile lui au fost femei independente și sofisticate (Siri von Essen şi Hariett Bosse actrițe, Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă), care i-au permis, printr-un joc al inteligenței cu care a ales mereu să se însoțească, dezvoltarea unor relații duale, de adoraţie-ură. Extrem de ofertantă teatral, pe care Răzvan Răduță o atacă în acest caz din toate unghiurile, beneficiind de complicitatea creativă a partenerei lui de scenă, un „adversar” pe măsura gândurilor, răzgândirilor, trăirilor și acțiunilor lui amețitoare.
Cu răbdare, forță și senzualitate, abil împletite într-o aură care-i conferă o însemnată doză de mister (o ajută foarte mult să-l releveze bucățile muzicale, care-i articulează pertinent portretul), Maria Costeschi o îmbracă pe Alice cu o cruzime angelică, absolut fascinantă, provenită dintr-o dublă durere a pierderii de sens din rolurile pe care le-a primit în viața ei de femeie (artistă și mamă), pe care actrița o descompune răspicat și-i urmărește apoi cioburile pas cu pas, în fiecare gest și interpretare muzicală, mișcându-se abil între suferință, reproș și autocompătimire, fără să lase loc pateticului să se strecoare între ele. O ajută mult calitățile fizice și vocale (e un oarece contrast, cred, aici, nu e tocmai de anticipat o voce puternică, în registru grav pe alocuri, sub acest chip angelic, adăpostit de un trup atât de fragil, contrast care-i aduce un nou strat de sensibilitate unui personaj deja încărcat emoțional la nivel narativ), pe care regizorul le pune în valoare și de care actrița nu se sfiește să se folosească la maximum ca să incite, să bulverseze, să excite, fără stridențe inutile, păstrând-o pe Alice într-o zonă pasională nonvulgară, ceea ce aduce un mare plus spectacolului. Împlinind cu succes atât nevoile de cabaret ale regizorului, cât și dimensiunea esențială din originile personajului ei plin de profunzime (în corespondența lui Strindberg cu Hariett Bosse acesta se mărturisea că dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia).
Un cuplu de actori care funcționează foarte bine în acest tandem de codependență emoțională, dezvoltat melodramatic, la limita vodevilului, complici și inamici deopotrivă într-o farsă umană atât de familiară care este jocul vieții, într-un comentariu acid la adresa conjugalului, a luptelor pentru supremație în interiorul cuplului și a singurătății la care suntem, inevitabil, condamnați. Chiar și împreună.
Într-o scenografie simplă și funcțională semnată de Ioana Șomănescu (o canapeluță, două fotolii și o mică servantă, mărginite de covorașe în zig-zaguri alb-negru, bun suport pentru proiecțiile luminilor roșii ale infernului), aduse parcă împreună numai pentru a marca noul domestic al acestei relații, al cărui element central este servirea absintului (cu toate cele necesare preparării băuturii în mijlocul spațiului de joc, inclusiv laudanum), ce definește pertinent relația dintre Alice și Edgar. Care nu mai poate funcționa fără stimularea imaginației, fără răscolirea sau măcar încercarea de adăugare a unui al șaselea simț și încercările disperate de anihilare a durerii și combaterii plictisului (poate chiar și austerului în care sunt nevoiți să trăiască din încăpățânarea lui Edgar), amenințate de orice prezență străină ce le-ar putea invada intimitatea acestui spațiu de izolare de restul lumii (fostă închisoare a insulei) și le-ar compromite mișcările deja exersate (împreună cu Vlad Pelin) pentru dansul morții.
Și elementul străin apare în haina personajului Kurt, directorul spitalului de carantină delegat de curând aici, un prieten cu care nu s-au mai văzut de zece ani, interpretat cuminte de Mihai Niță, venit să tulbure bunul mers al nemersului lucrurilor în această casă.
Simpatic în rolul celui de-al doilea MC al spectacolului (Maestrul de Carantină, gardian desăvârșit pentru tifos, variolă, ebola, malarie, ciumă, holeră și multe alte surprize, așa că rămâneți alături de noi!), empatic, confident ideal pentru fiecare dintre aceste suflete izolate de lume, Mihai Niță este păstrat ca un element docil, care nu va fi în stare să zguduie echilibrul acesta fragil în ciuda tuturor datelor necesare ce i-ar permite acest lucru. Asupra lui sunt proiectate dorințe, dureri, judecăți și frustrări ale cuplului, dar și ale fiecăruia dintre soți, care încearcă să stabilească individual complicități neașteptate (în special în denigrarea celuilalt) cu intrusul, ce le-ar putea permite o nesperată libertate individuală.
O evadare din spațiul ăsta claustrofob, marcat muzical de Filip Mureșan și Maria Grosu, din atmosfera tragi-comică, din cinismul și răceala pereților goliți de poveste și de sens, îmbibați de perspectiva iminentă a morții, de mirosul de cadavre și otravă emanat de podele, de toată ura, acumulată de-a lungul anilor, în care simți că te sufoci, atenuate inteligent de un dezinvolt Tudor Morar, Santinela (personaj mut în piesa lui Strindberg) care sparge intensitatea momentelor de maximă tensiune cu bancuri seci (foarte interesantă opțiune), păstrate într-o zonă cinică însă folosite adecvat pentru a destinde atmosfera între gândurile cele mai negre ce te-ar putea cuprinde.
La ușa sobei unor altfel de povești, pline de macabru, la căpătâiul sicriului ce așteaptă cuminte omul dinaintea cuptorului uriaș, în care și-a aruncat dinainte disperarea și rușinea unei vieți care n-a fost decât o farsă, inventată de natură numai ca oamenii să se înmulțească și să moară, condamnați să se tortureze unul pe altul până vor arde în flăcările iadului.
Poate că odată cu dansul morții începe adevărata viață.
Sau poate încă nu ne-am torturat destul.
„Dansul morții” după August Strindberg
Teatrul Apropo
Regie: Radu Crăciun
Scenograf: Ioana Șomănescu
Muzică: Filip Mureșan, Maria Grosu
Coregrafie: Vlad Pelin
Distribuție:
EDGAR, căpitan de artilerie de fortificaţii: Răzvan Răduță
ALICE soţia sa, fostă actriţă: Maria Costeschi
KURT directorul spitalului de carantină: Mihai Niță
Santinela / Strindberg: Tudor Morar
Durata: 1 oră 30 min.
Luciana Antofi 