Globul de sticlă s-a dărâmaaat, a ieșit corbul și l-a luaaat!…
Au mai rămas din el doar câteva din cioburile unei vieți trăite în încremenire, între tot felul de frici negru-Addams care i-au colorat vremelnic proximitatea. Și cântecul neterminat al podului de piatră promis să-l treacă în siguranță pe celălalt mal. Și umbra pereților înalți care continuă să se apropie amenințător unul de altul și să reducă din posibilități. Și copilul ținut multă vreme înăuntru, în compania păsării negre, cu patru picioare, care i-a ciugulit necontenit identitatea și i-a păzit vigilent secretele de-a lungul celor cinci decenii de conviețuire în semiobscur. Dimpreună cu nevoia de a rămâne în lumină, chiar și la colț, unde a fost trimis, până când singura variantă care-i va rămâne va fi să se oprească el însuși din respirat.
Knockout Afrim-Moscu la prima răsuflare. Cât ridici nasul din afiș și îți cocoți privirea pe scenă.
Și știi oricum că n-are să se termine bine. Ai citit romanul lui Mihai Radu, te năpădesc toate nesoluțiile lui zgomotoase, ești avizat, îi mai și iubești dintotdeauna pe nebunii ăștia doi care au pus stăpânire pe scenă, ai tot văzut fotografii și filmulețe din repetiții, ți-ai făcut deja mental câteva scenarii dramatice și le-ai sigilat în plicuri imaginare ca să-ți dovedești arogant după spectacol că ai anticipat corect. Ești cel puțin sigur că vei primi ceea ce crezi că ai venit să vezi.
Nimic mai greșit.
Ca orice vizionar care se respectă, Radu Afrim te șochează din nou, oricât de pregătit te-ai simți. Ajutat îndeaproape de scenografa Irina Moscu, el reușește o nouă și incredibilă poezie a contrastelor discursive, dramatice și vizuale într-un teatral sublim, un spectacol-vernisaj al celor mai noi tablouri dramatice care-i poartă inconfundabila semnătură și care-ți vor rămâne multă vreme pe retina sufletului, găsindu-și locul precis în sălile pline de culoare ale muzeului afrimian pe care știi precis că-l ai deja înăuntru. Și căruia te tot străduiești să nu-i inventezi vreo galerie principală, pentru că opera lui e în plină efervescență. Radu Afrim nu mai e demult doar un copil teribil al teatrului românesc. Sălășluiesc prin odăile muzeului ăsta, chiar și prin cele pe care nu le-ai mai vizitat demult, tablouri incredibile în care se regăsesc toate frământările și căutările lui artistice, mai ales prin familialul românesc al ultimei jumătăți de secol, ajunse acum la vârsta maturității, care-i permite să-și imprime recognoscibilul și să-și perfecteze continuu identitatea creatoare asupra spectacolelor lui în cele mai mici detalii.
„Repetiție pentru o lume mai bună”. Cea mai nouă premieră Radu Afrim pe scena Sălii „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean. Sau multe focuri îndreptate precis din doar câteva apăsări pe trăgaci către țintele cele mai importante ale spectacolului banal al vieții, pentru care se repetă asiduu, traumă după traumă. Ca și romanul lui Mihai Radu (pe care regizorul a avut inspirația să-l invite în procesul de dramatizare a textului, alături de un tot mai important condei dramatic, Ionuț Sociu, și actorii din distribuție, cu care a operat modificări esențiale, ce servesc excelent teatralului propus) montarea nu este un basm terapeutic în căutare de soluții, ci un eseu pertinent despre damnarea la singurătate. Despre singurătățile ce-și execută docile uneori dansul sincron în bazinul nefericirilor lumii. Despre nefirescul unui doi care nu ar trebui forțat împotriva Universului. Pentru ca el să se facă trei sau mai mult. Despre absurdul unor contracte sufletești pe termen mult prea lung ca să poată fi respectate în alt registru decât cel al unei fatidice nefericiri. Despre căutători de diamante prin rahatul de sub preș ori printre cioburile farfuriilor sparte în cele mai apăsate momente de argumentare conjugală, în speranța că rutina are să șlefuiască piatra prețioasă a nesingurătăților amăgitoare dinăuntru, convinși că avem multe de povestit unii cu alții. În timp ce trecem sub tăcere violența, abuzul, crima.
Ne-am născut la un moment dat și iată-ne ajunși aici. Împreună. Despărțiți împreună. Jocuri, traume, întâlniri, traume, iubiri, traume, familii, traume, destrămări, traume. Despărțiri după despărțiri după despărțiri. Harta unei lumi plină de singurătate, cu ochi fotografiați de la înălțime rostogolindu-se precis în abisul căutărilor lor. Ochi care privesc în alți ochi și-n alți ochi și-n alți ochi, după priviri ce cată să treacă de propria piele la care nu mai au acces pe măsură ce sunt tot mai adânc împinși în ei înșiși. Încercând să vadă prin atingerea pielii celuilalt, bătând vremelnic cu degetele la poarta trupurilor lor ce se freacă frenetic unele de altele căznindu-se să scoată toată grația din ele. În speranța că-și vor ascunde mai bine singurătatea de ochii curioșilor, oameni orbi plimbând câini orbi prin ceața neagră dintre corpuri…
Doamne, câtă singurătate e-năuntru!…
Exact ca în globul de sticlă din universul promis de afișul spectacolului.
Scăpat dintre cioburile lui, Paul, bărbatul de vârstă mijlocie al inconfundabilului Marius Manole, rămâne o umbră mică, tremurândă, proiectată pe marele ecran al lumii ce caută să-i ațâțe pofta de nefiit cu nurii întunericului ludic, ademenitor, gata să se mărturisească. Să repete împreună cu noi, la lumină, pentru o lume mai bună, până când ne va reuși fiecăruia, pe rând, rolul perfect. Căruia doar mortul știe să-i joace putrezirea în spectacolul lumii. Deocamdată e doar o repetiție, vom avea la dispoziție un muribund, tatăl lui…
Excelent asumat Marius Manole, și el la vârsta maturității artistice, un talent îndelung șlefuit aflat în punctul de maximă efervescență a carierei, o bucurie pentru simțuri, desăvârșit deja la toate nivelurile (rostire, gestică, mișcare, introspecție și relații scenice), ceea ce-i conferă siguranță, luciditate, empatie, fragilitate și spontaneitate deopotrivă, din care-și construiește necontenit adevărul ce-i asigură personajului firescul atât de necesar pentru înțelegerea demersului regizoral. Cel prin care Afrim controlează și ghidonează prin labirintul afectiv tremurul pe care ni-l provoacă încă de la început înăuntru, prin spațiul nu tocmai salubru al familialului și familiarului carpato-danubiano-pontic ce ne va zgudui din temelii emoționalul la care face atent apel, cotrobăind prin el, ca din întâmplare, exact prin cotloanele esențiale cu ajutorul acestui magician al interpretării ce-i împlinește destinul în scenă.
Începe aproape șoptit, într-o confesiune glacială a copilului interior care strigă înăbușit către adultul căcăcios, împachetat în minciuni, ce amenință să-i invadeze cuibul cu jucăriile lui stricate în momentul în care totul începe să se destrame. Cel în care alunecă, cel mai probabil, și prima lacrimă de pe obrazul tău, când hăul negru se lasă înghițit de umbra blocurilor comuniste dintr-o lume aproape uitată, poate chiar lumea nerăbdătoare a epigramei românești ce se hrănește cu mame dezorientate, fine cunoscătoare ale articulațiilor lumii, ce-și trag cu trudă după ele viața, nefericirile, gospodăria…
Excelentă scena în care mama (Natalia Călin, un mare bravo!) aduce spectaculos în scenă locuibilul familiei Negrescu, mărginit pe peretele exterior de imaginea copilăriei (ce trimite la coperta romanului lui Mihai Radu, acum în desene în cretă, alb pe negru, poate primele de pe tabla vieții ce urmează a fi reconstituită emoțional), o nouă bijuterie scenografică a Irinei Moscu ce-și va impune, ca de obicei, vizualul și funcționalul într-un nou album afrimian de fotografii dramatice. O desfășurare metaforică orizontală ce permite interpretări multiple ale spațiului în care fiecare se va regăsi, negreșit, într-un chip sau altul. Un spațial de tip sfredel, ca o mașină uriașă de tocat carne care-și pregătește prospăturile în dormitorul din stânga și le trece prin malaxor în livingul și în bucătăria vieții ce le conduce, inevitabil, către baia din dreapta. Ca să tragă apa după ele. După ce vor zăbovi puțin și pe aici, pe rând, gata tocate și digerate, toate rămășițele din amintirile oaselor descărnate ce se cer spălate, întru veșnicire, de relaționalul cunoscut, disecat domestic, într-o desfășurare orizontală a arborelui genealogic al comportamentelor învățate ce le-au marcat, implacabil, destinul.
O secțiune locuibilă a suferinței dintr-un pom răsturnat al vieții, cu rădăcini aeriene ce-i străbat ferestrele animate de nostalgii diverse, care-i alimentează trista supraviețure și care permite suprapunerile singurătăților (adeseori personajele performează în paralel, completând tabloul alienării în spații diferite, excelent delimitate vizual în încăperile locuinței), ca într-o Matrioska în care durerea mai mică e mereu înghițită de una mai mare.
Acum un salon alb pentru rănile lungi și lucioase ale unuia și aceluiași pacient al vieții, mereu muribund, cu tăișurile ascuțite pe ambele muchii, sângerânde, încrucișate într-un duel absurd pentru supremația suferințelor, fără pretenția vreunei vindecări de lanțul energotrofic, în care fiecare victimă își primește resemnată energofagul anume pregătit de Univers spre a-și învăța lecțiile karmice ce i-au fost desemnate. Și care se lasă învârtite amețitor de centrifuga pregătită să usuce personajele jilave, mustind de aspirații la fericire, gata-gata să-și zvânte la vedere singurătățile, dimpreună cu jumătatea de greșeală rămasă până acum nerecunoscută spre a fi, în sfârșit, pe deplin iertată. Doar așa, ca să se potrivească perfect într-un album de familie părăsit de propriile fotografii, fugite și ele pe-afară după amintiri mai noi, mai bune, mai cosmetizate (excelentă scena mall-ului, și narativ și scenografic!), care să-i asigure un final mai de Doamne-ajută.
În photoshop -ul ăsta emoțional e antrenată, cu maximum de eficiență, o echipă de actori minunați, excelent condusă și pregătită pentru a asigura o sufletografie coerentă a alienării, într-un puzzle ale cărui bucăți au fost decupate atent cât să li se vadă marginile ce vor permite corecta reconstrucție a imaginii. Este un joc dublu în care primează relațiile scenice, ce definesc complementar individualitățile fiecărui personaj în parte, cu toate rotițe importante în mecanismul greoi al familialului autohton ce se regăsește mai apoi într-un social perfect asortat la traumele acestuia.
O lume ce se învârte pretextual narativ în jurul tatălui bolnav, mai apoi muribund, al tatălui lui Paul. Mircea Negrescu al unui surprinzător Marius Bodochi, un bătrân-copil incredibil de docil în mâinile lui Radu Afrim, rol care i se potrivește foarte bine în toată lipsa de stridențe de interpretare pe care o presupune, cu toate răbufnirile păstrate pentru un interior care clocotește de revoltă, neputință, neacceptare și nostalgii muribunde, din care va rămâne, după jumătatea spectacolului doar respirația greoaie, aproape artificială, atent picurată chinezește în universul sonor afrimian, ce-i va asigura prezența în viețile celorlalte personaje ca martor de neneglijat al iminenței trecerii.
În timp ce mama unei excelente Natalia Călin (ce va marca decisiv, la polul opus, și în celălalt rol pe care-l joacă în spectacol, savuroasa Primăriță din Gostinu) veghează grijulie chiar și în absență din amintirile intercalate inteligent în video mapping-ul asigurat de Andrei Cozlac (prin ripple effect aplicat imaginilor filmate live cu cei care nu mai sunt de față decât în umbre, integrate excelent în vizualul proiectat ce augmentează esteticul multor scene, o componentă importantă a afectivului vizual al spectacolului, care întregește emoționalul dur împlinindu-i fabulos lirismul).
Ambii aflați cumva (ca de altfel toate personajele ce vor trece prin scenă) sub atenta supraveghere a Tamirei, asistenta de la Conacul Speranței care îl îngrijește pe Mircea Negrescu și după ce e adus acasă, în ultimele zile de viață. O Raluca Aprodu minunat antrenată nu numai pentru rolul ei de tămăduitor de suferințe, în care se mișcă sigur și vindecător în scenă printre sufletele rănite în varii feluri pe care le adăpostește disciplinat în infinita ei bunătate, chiar și în momentele în care alții și-ar putea pierde cumpătul, dar și pentru tipul de singurătate pe care-l reprezintă personajul ei, senzațional ghidată coregrafic de Flavia Giurgiu și dezlănțuită în fermecătorul dans furibund, senzual și trist în egală măsură, din toiul nopții, în care contemporanul instrumental semnat svaneborg kardyb (blik) face o incredibilă reverență ancestralului autohton într-un nou mix neașteptat, marcă afrimiană, cu o doină răscolitoare interpretată pe o voce tulburătoare din folclorul românesc, Domnica Trop (Radu Afrim nu e la prima abatere de genul ăsta, m-a trimis emoțional direct în deschiderea „Pădurii spânzuraților”, vizionarismul lui a luat mereu în calcul aducerea în prim plan și în actual a valorilor autentice românești, aici strecurate abil printre citate culturale universale, cinematografice, ce le potențează importanța). Un dans lucid, din străfundurile sihăstriei unui suflet frumos și curat, născut să absoarbă durerea celorlalți doar ca să fie ciopârțit și dat de mâncare suferinței și profitorilor (până la superba-i răstignire din fereastră!).
Poate chiar cei din familii precum aceasta, de al cărei nucleu mai amintesc azi doar convorbirile video, tot mai rare, cu cei ce au locuit odată sub acest acoperiș (Mara, sora lui Paul plecată în Australia, încredințată Irinei Movilă într-o apariție video punctuală, articulată, într-un moment de răsuflare tăiată) sau care și-au luat zborul din cuibul lărgit al adulților damnați și și-au operat un altfel de dezrădăcinare (Lavinia, fiica lui Paul, care trăiește în nordul Europei și se pregătește să plece în China, o Cătălina Mihai simpatică și pertinentă în cealaltă apariție video, în care portretul de familie se completează cu nepoata).
Astea ar fi personajele prin care se exploatează clar tema trecerii, a datoriei față de înaintași, a respectului față de tradiție și valorile familiei, oricât de împovărătoare ar fi ele, construite în jurul unor mituri false din anii unei mimate copilării fără griji, plătită apoi cu vârf și îndesat prin traumele ce i-au marcat lui Paul, ca de altfel nouă tuturor, tinerețea și mai apoi maturitatea, plimbate haotic printre tinerețile și maturizările altora cu destine de schimnici, frânte și ele în ambițiile altor familii cu soartă asemănătoare, cu care încearcă, fără rezultate încurajatoare, să dea naștere unor noi celule sociale, cu nefericirile gata pecetluite.
Este cazul Mădălinei, fosta soție a lui Paul și mama Laviniei, adusă la viață într-o prestație solidă și convingătoare deMirela Oprișor, încă o alegere extrem de inspirată a lui Radu Afrim. Puternică și asumată, de o energie debordantă, pe care reușește să o țină extrem de sus pe tot parcursul spectacolului și să o pună inteligent în slujba tuturor scenelor cărora le dă viață, Mirela Oprișor construiește și dărâmă întruna funcționalul și dezamăgirile familiei, fără teama de a-i ține la vedere calitățile și defectele deopotrivă, șarjând în plus pe panta negativă a relaționalului, pe potriva personajului ei. O femeie obosită și nefericită, marcată de instabilitate emoțională, frici și vine pe care caută să le spele într-o sală de dans, în compania eșecurilor îndelung exersate la violoncel încă din copilărie, când s-a împrietenit cu obiectele și cu orele de singurătate în lungile ședințe de repetiții muzicale, învățată să-și poarte în spinare, către groapă, instrumentul, talentul și vanitatea părinților, oprindu-se o clipă doar pentru a condamna la viață încă un suflet.
Părăsită a nu știu câta oară de fostul soț, s-a aruncat în brațele lui Dinu flautistul, un efervescentIstván Téglás, simpatic și ingenuu, plin de energie pozitivă și grație neprefăcută puse în serviciul inocenței specifice chemării lui vocaționale, genul care ține-n el și-și incinerează noaptea în somn durerile în cuptorul anume inventat în acest scop în capul pieptului, a cărui singură refulare pentru nedreptatea cu care pare să-l fi tratat Mădălina este să-i țină sechestrat câinele în urma despărțirii, drept pedeapsă, până să se convingă că a sosit momentul să facă pace cu trecutul și să înlocuiască sacoșele mari, încărcate cu de-ale gurii la Penny, cu o pungă elegantă de lenjerie de la Victoria’s Secret (!).
Într-o cheie complementară, asortată la superficialul vremurilor, evoluează la superlativ personajele care asigură oxigen emoțional pentru a putea respira mai bine moștenirea familialului greoi ce se agață de plămânii condamnați la asfixie. În primul rând deliciosul cuplu Slavic/Gelu, prietenii lui Paul prezenți mereu la pachet, de care Emilian Oprea și Ciprian Nicula se achită impecabil, îmbrăcându-le inteligent stridențele și derapajele, expediate angajat în ludic, limbaj colorat și minunate dansuri sincron în care înfășoară abil silogismele amărăciunilor de conviețuire și supraviețuire cărora le dau glas până în zona bufă (savuros Ciprian Nicula!), cu importante refulări în gestual, mai mult decât aluziv sexuale însă neincomode pentru privirile mai pudibonde (cum mai obișnuiește Afrim), și smulg precis hohote de râs, dar cărora regizorul le asigură și consistență în afectivul general (asupra colegului Slavic a transferat o traumă importantă a lui Paul din roman, întâlnirea cu soții Ceaușescu, excelent rezumată de Emilian Oprea într-un cu totul alt registru în care-și etalează pe deplin calitățile de interpretare), de care se folosește deștept pentru a face demonstrația hilarelor noastre moșteniri comportamentale pe care continuăm să le perpetuăm fără nicio jenă. Așa cum rezultă din negocierile cu un trio comic, primărița din Gostinu, Natalia Călin, și nepoții ei, Carmenuța (Crina Semciuc) și Bogdănel (Ștefan Iancu, minunat și în celălalt rol comic, câinele lui Dinu), un comentariu acid-comic, savuros dramatic, asupra personajelor care populează și compromit ideile și proiectele întru progres în spațiul mioritic.
În tot poemul ăsta al degradării, dublat de imagini tulburătoare cu protagoniștii filmați în exterior în jurul teatrului (din nou spiritul de observație afrimian, care a stors poezie curată în cele câteva zile de ninsoare în București în timpul repetițiilor) pe care o cunoaște fiecare în felul său și care mușcă pe rând, mai cu tristețe mai cu umor, din sufletul hăituit al lui Paul, bucată cu bucată, rămâne doar scheletul unui emoțional ofilit, a cărui singură consolare se mai poate găsi uneori în brațele tristei lui amante Patricia, încredințată Crinei Semciuc, pe care regizorul a ales să o dezbrace de pasiune autentică și de vreo bucurie a întâlnirilor amoroase promise în fotografiile din repetiții (se asigură de asta și în bagatelizatele interacțiuni cu un Paul aproape dezinteresat) exploatând eroticul de care este capabilă și pe care nu se sfiește să ni-l dezvăluie într-un mod aproape glacial-moralizator, doar pentru a ne atârna tuturor poftele în cui.
Doar domnul Cordoș, prietenul lui Mircea Negrescu, al unui excepțional Emilian Mârnea (eroul unui emoționant monolog despre îmbătrânire și un foarte plăcut partener de scenă pentru toată lumea, în timp ce caută să-l alunge fiecare, mereu pe un ton fals malițios), un personaj împrumutat dintr-o frază a romanului și extrem de inspirat dezvoltat dramatic într-o prezență complexă, continuă și neobosită în scenă, din nou de tip afrimian, bărbatul fugit de la azil și ajuns aici după aragazul promis de muribund și uitat de Dumnezeu prin odăile locuinței, cu dulce vorbă ardelenească și accent maghiar, caută să se extragă mereu din toate conflictele cărora le atenuează priceput tensiunea și le întrerupe amenințările tragice.
Numai pentru a putea suporta mai bine lovitura de grație pe care Paul (din nou senzațional Marius Manole) o are pregătită pentru un cutremurător final.
Mă opresc doar pentru că știu că e deja prea mult, desi vă asigur că e foarte puțin. Asta numai în ideea că se mai poate face ceva pentru o lume mai bună. Mai repetăm.
Felicitări maxime tuturor, mă-nclin, domnule Afrim!
„Repetiție pentru o lume mai bună”, dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala „Ion Caramitru”
Regie: Radu Afrim
Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Video Mapping: Andrei Cozlac
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Lighting design: Cristian Șimon
Asistent regie: Ina Mădălina Ciupitu
Asistent scenografie: Mădălina Sandu
Asistent lighting design: Miruna Croitoru
Regia tehnică: Adrian Ionescu
foto afrim
DISTRIBUȚIA:
Paul Negrescu: Marius Manole
Mircea Negrescu, bătrânul pe moarte / tatăl lui Paul: Marius Bodochi
Mădălina, fosta soție a lui Paul: Mirela Oprișor
Dinu, flautistul, actualul iubit al Mădălinei:István Téglás
Tamira, asistenta care îl îngrijește pe Mircea Negrescu: Raluca Aprodu
Cordoș, bărbatul fugit de la azil / prieten cu Mircea Negrescu: Emilian Mârnea
Slavic, prietenul lui Paul și partenerul lui în proiecte: Emilian Oprea
Gelu, prieten cu Paul și Slavic: Ciprian Nicula
Mama / Primărița din Gostinu: Natalia Călin
Carmenuța, nepoata primăriței / Patricia: Crina Semciuc
Bogdănel, nepotul primăriței / Câinele: Ștefan Iancu
Mara, sora lui Paul (aflată în Australia – apariție video): Irina Movilă
Lavinia (apariție video): Cătălina Mihai
Luciana Antofi 