Plouă cu nemiluita.
Plouă de opt decenii peste viața unei familii care pare să nu mai scape vreodată de vremea rea ce s-a abătut asupra vlăstarelor ei.
Plouă karmic, de patru generații, peste sufletele ce se străduiesc din răsputeri să-și adune drumurile laolaltă, în aceeași intersecție, doar-doar și-or afla distanțele parcurse cu adevărat până aici, prin Anglia și prin Australia, și sensul cel mai bun de urmat de acum înainte.
Plouă necontenit cu moșteniri emoționale, generație după generație, din momentul în care un copil vrea să-și cunoască părintele care l-a abandonat. Plouă din 1959 până în 2039 peste cuplurile ce stau să-i adune povestea vieții sub aceeași umbrelă genealogică, care și-a răsfirat până acum stângaci bucățile de material genetic între cele câteva spițe strâmbe ce s-au chinuit să-i susțină calota, ținându-le fiecăruia secretele departe unele de altele, fără a reuși să-și întindă precis pânza în jurul bastonului spre a-i ține pe toți împreună, la adăpost de torenții de afară.
Plouă orizontal și vertical peste iubiri, peste trădări, peste părăsiri, peste speranțe. Plouă cu ieri și cu mâine peste fiecare azi jilav, sătul de atâta apă care-i hrănește vina, rușinea și frica spre a le face mari și a le lăsa moștenire unui alt azi. Plouă cu regrete, cu reproșuri, cu abandon, cu sinucidere, cu moarte.
Și cel mai mult plouă peste iertare. Ca să se facă mare.
Plouă întruna, pe alte glasuri, din alte încăperi, de pe alte continente. Și totuși plouă mereu pe o singură voce, într-una și aceeași odaie a lumii din singurul univers cunoscut, găzduit acum de Sala Studio a Teatrului Mic. Pentru că regizorul Radu Iacoban i-a inventat ploii ăsteia a dramaturgului australian Andrew Bovell unul dintre cele mai deschise orizonturi ce i-ar fi putut delimita perimetrul, mai ales emoțional, dar și un spațial care-i refuză deștept liniile de demarcație.
„Când ploaia se va opri”. Cea mai proaspătă premieră a lui Radu Iacoban pe micuța scenă din Gabroveni a Teatrului Mic. Căreia tocmai i-a redesenat marginile, împreună cu scenograful Tudor Prodan, pentru a putea primi tot Universul în albul ăsta pe care personajele se tot străduiesc să-l reașeze în zugrăveala aceluiași și unui mereu alt acasă (excelentă vizual opțiunea care împlinește coerent narativul, ce va permite mutarea precisă a personajelor și obiectelor pe care ele le manevrează printre imaginile proiectate pe ecranul din fundalul scenei, de unde ploaia invadează în felurite chipuri, ce vor fi de multe ori suprapuse, fără riscul de a se risipi în decor, permițând mutarea lejeră a atenției spectatorului prin vremurile și spațiile propuse). Un alb frumos, ca o permanentă stare de ciornă pentru un narativ ce-și tot rostogolește fragmentele intercalate din capitolele cu care se va așterne povestea, cătând să șteargă tabla imaginară a fiecărei maculări pentru un nou epic ce nu va pleca niciodată din acest tablou, ca un palimpsest dramatic pe care rămâne mereu teatralul desenat în scenele dinainte (excelent susținute de felul în care Iacoban coordonează actorii în scenă împreună cu Ștefan Lupu, mai ales când suprapune ori prelungește poveștile personajelor sau versiunile de vârstă diferită ale acestora, asigurând trecerile coerente în spațiu și timp).
Acest spațiu alb e metaforic delimitat de o perdea de franjuri albi de ploaie ce-i asigură permeabilul și curgerea prin senzația de permanentă mișcare, aglomerând sau eliberând după nevoi scena în care tronează mereu masa familiei și a judecății istorice nepărtinitoare a faptelor și eroilor lor, ploaie care-și ține la vedere protagoniștii dar mereu la îndemână și celelalte personaje, țintuite în scaunele ce le păstrează în afara și totuși mereu înăuntrul spațiului de joc, concret și totuși neintruziv, martore la toată istoria cu care le desenează lacrimile sub pleoape și le așează în poală fatidicul, așteptând cuminți, după fiecare evoluție păcătoasă în care vor fi evocat rușinoasa istorie faptică a unei încrengături genealogice, spălarea păcatelor proprii la marginile cuvenite de ploaie. Într-o limită a discreției scenografice ce asigură deștept funcționalul intrări/ieșiri, prin care se pot introduce și extrage lesne din scenă actorii plimbați prin spațiile și timpurile paralele prin care-și poartă coerent personajele.
Pentru că Radu Iacoban vine cu o propunere solidă de distribuție a acestei tragedii contemporane, construită dramatic pe principiile tragediei antice, alegând cu mare fler actorii din excelenta trupă a Teatrului Mic pentru a construi personaje puternice, care luptă continuu cu destinul ce le este potrivnic și le aduce sfârșituri dureroase, cu care ajunge precis la un deznodământ cathartic. Prin vocile lor spune povestea lui Andrew Price, bărbatul care vrea să-și cunoască tatăl declanșând drama de generații a unei familii ținută de decenii în lanțurile propriilor minciuni.
Și plouă. Plouă mărunt, mocănește, peste fiecare za din acest lanț al slăbiciunilor ce ne aduce în 2039. De aici se văd poate cel mai bine tainele familiei lui Gabriel York, bărbatul din capătul dezordinii ce stă să-și arate curând poalele ultimului descendent: fiul pe care l-a abandonat cu mulți ani în urmă, Andrew. Al cărui telefon pune în mișcare mecanismul greoi al amintirilor dureroase ce întrerupe brusc drumurile intersectate haotic sub ploaia asta deprimantă în intersecția imaginară din mijlocul unui catwalk post-contemporan, propus în deschiderea spectacolului (contribuie mult și muzica originală a Aidei Šošić, care-și va dezvolta ulterior șoaptele, ecourile și reverberațiile ce vor lega acustic vremurile cu regretele și scuzele propuse!), pe care personajele părea că urmează să-și etaleze tristețile prêt-à-porter pentru a obișnui publicul cu cele mai la modă emoții din familialul viitorului, poate cu mai mult „iartă-mă” și mai mult „mi-e dor de tine” pentru ca dramele și tragediile de familie să nu mai fie posibile.
Cut.
Un bărbat plin de frici în mijlocul locuinței lui sărăcăcioase care-i adăpostește singurătatea de ploaia ce cade interminabil peste orașul din care pare să se fi retras demult. Viorel Cojanu este Gabriel York, scos brusc din confortul inerției cotidiene și controlat de temeri ancestrale pe care cel mai probabil nu se aștepta să le mai confrunte vreodată. Viorel Cojanu îi imprimă personajului amorțit, deturnat de la plictiseală de o scurtă și foarte importantă convorbire telefonică, o puternică agitație interioară, dezvoltată furibund în rostire, vag răzbătută în gesturile atent controlate pe care lipsa socialului pare să i le fi șters din registrul comunicării, expediate probabil cu timpul în buzunarele costumului ponosit care-i acoperă solitudinea și tot mai rarele preocupări din domeniul igienei personale, ce țâșnesc acum rușinos-spasmotic în fața provocării de a fi vizitat de fiul pe care nu-l cunoaște printre toate nevoile de ameliorare ambietală cu care și-ar putea zugrăvi neglijențele pentru a da cât mai bine în poveste. Doar un biet suferind din șirul lung de îndurerați ai familiei cu care soarta nu a fost tocmai blândă.
Tristul lui monolog deschide calea unei ordini oarecare a dezordinii emoționale ce a stăpânit de-a lungul anilor istoria zbuciumată a familiei, rezumată azi în câteva fotografii care și-au pus pertinent amprenta peste geneticul albumului care le-a consemnat, răsfoit dinspre acest capăt al eredității și plăților karmice, ce se deschide mereu, aproape întâmplător, la cele mai importante și mai des vizitate pagini ale lui.
Cercetarea unei identități (și nu căutarea unei explicații!) își începe rostogolirea în chip aparent aleator de la tatăl lui Gabriel York (și bunicul lui Andrew) pe care acesta n-a apucat să-l cunoască, pe numele lui tot Gabriel York, un tânăr neliniștit (al unui minunat Cezar Grumăzescu), aflat în vizită la mama lui, Elisabeth Law. O foarte bună Andreea Grămoșteanu, fragilă sub toată carcasa puternică pe care i-a construit-o personajului ei, femeia rămasă singură, deznăjduită și demnă în locuința eternei închisori emoționale moștenire de familie, din care nu poate șterge toate petele și disparițiile misterioase care au maculat-o de-a lungul timpului, pe care le-a ascuns din nou abil de ochii copilului, pentru a cine știe câta oară, sub zugrăveala proaspătă, în nevoia de a-și piti din nou durerea, stinsă vremelnic în câteva pahare, și a-l proteja de cruzimea adevărurilor pe care ea nu le poate rosti și el nu și le-ar putea imagina.
Adevăruri îngrozitoare construite între pereții ăștia albi din care tatăl a fost șters pe când el era prea mic ca să și-l mai aducă aminte și despre care și-ar fi dorit mereu să știe mai multe. Tatăl lui atât de mult iubit de femeia care i-a dat viață, din cel mai frumos și cel mai încercat cuplu din această famile. Excelent pariul câștigător Ilinca Maolache – Ionuț Vișan care le dau viață lui Henry și Elisabethei Law (în varianta ei tânără), cuplul în jurul căruia se învârt inteligent cele mai multe nespuse care vor lovi karmic, oamenii care trăiesc, dezvoltă la vedere dar și metamorfozează în chip magistral păcatele (excelentă Ilinca Manolache, care punctează decisiv în acest sens, vigilentă, grijulie și împăciuitoare până la proba contrarie, cred eu punctul forte al spectacolului) pentru a le face digerabile pentru ceilalți dar și pentru narativul propriu, ce-și suportă până și el cu greu povestea. Bucurându-se și de cele mai generoase partituri din această piesă, cei doi actori dau viață cu răbdare, cu mare grijă la detaliile jocului individual dar și la parteneriatul de scenă, acestui cuplu senzațional, în a cărui sarcină dificilă dramaturgul a plasat poate cele mai importante mesaje ale piesei. Ionuț Vișan este un Henry Law credibil și fascinant în toată candoarea ce acoperă aproape zeflemitor viciile cele mai rușinoase pe care cuplul le are de ascuns în fața lumii (intrările, zăbovirile și ieșirile lui zgomotoase din poveste sunt asigurate în ritm alert, cu minuțiozitate, mult farmec și o fascinantă energie, prin care-i asigură iremediabil compasiunea, dacă nu chiar iertarea celor mai nebănuite orori de care este capabil individul în momentele intense de ispită ale întunericului minții), în timp ce Ilinca Manolache, confruntată cu acestă energie debordantă a partenerului ei de scenă, o ajută pe Elisabethei Law să-l susțină convingător, cu toată ființa ei, construind coerent și energic plauzibilul propriei credințe, de care dragostea personajului ei are atâta nevoie pentru a-i însoți cinismul din episoadele precipitate ale celor mai nebănuite deviații sexuale pe care cineva le-ar putea descoperi în omul iubit. Actrița se ocupă permanent și de evoluția individuală a personajului Elisabeth căruia are să-i confecționeze groaza, luciditatea, revolta și asumarea deopotrivă, spre a le preda întocmai Andreei Grămoșteanu, ce-i asigură complementar versiunea mai în vârstă. Excelentă relația dintre cele două actrițe, prezente uneori împreună în scenă pentru a asigura greul poveștii, căreia Radu Iacoban îi imprimă foarte fin accentele de tragism pe care amândouă le dezvoltă, le exploatează și și le predau cu pricepere una alteia.
Ceea ce permite un anumit construct și personajului Gabriel al lui Cezar Grumăzescu (fermecător, ca de obicei!), care să vină în acord cu tot ce se lasă, fără a se dori (!), analizat din comportamentele pe două voci ale mamei. În revolta lui continuă el pare să vorbească mereu și cu versiunea din tinerețe a mamei (deși contactul fizic nu se produce, dar intercalarea dinamică a episoadelor în dezordinea asta cronologică, altfel perfect organizată, permite impregnarea cu ambele versiuni), completându-i inteligent dimensiunea tragică în care-și sprijină și el atent supărările și revolta, pe care doar o altă ființă compromisă emoțional de karmicul familial le-ar putea accepta și chiar înțelege. E cazul Gabriellei, pe care o altă actriță excelentă a Teatrului Mic, Alina Rotaru, o înșurubează cu mult curaj în emoționalul ăsta gata disturbat cu care Gabriel, plecat din Anglia în căutarea adevărului despre sine, se prezintă în nevoia lui de adăpost în motelul pe care ea îl păstorește la marginea unui drum australian. Nu un drum oarecare, ci exact drumul care va intersecta definitiv destinele a doi oameni fără de care viața lui Andrew nu ar fi fost posibilă. În scurta lor relație, Gabrielle va aduce povestea tristă pe care o cară greu după ea din propria familie, pe care Alina Rotaru o strecoară fragmentat, în câteva scene de maximă încărcătură emoțională pe care actrița le conduce impecabil în parteneriat cu Cezar Grumăzescu, împreună cu care explodează în scurte episoade de pasiune și respingere deopotrivă, hrănite de dramele familiale, acompaniate și scurtcircuitate inteligent de vremea rea de afară, în care abandonul, materializat în diverse forme de dispariție (rătăcire, părăsire, înstrăinare, sinucidere, accident, moarte), devine abil personajul principal al poveștii.
Și prilej de a scotoci în tragedia intercalată a altui cuplu: Gabrielle York – Joe Ryan. Diana Cavallioti interpretează convingător rătăcirile femeii care și-a pierdut iubirea, sufletul și mințile într-un accident de mașină, din care salvatorul ei Joe (Virgil Aioanei articulează și el pertinent rolul fermierului chibzuit, răbdător și responsabil, așezat temeinic într-o căsnicie care satisface nevoile comunității în socialul lui cunoscut, asigurându-i și drumul lin către un altfel de moarte) se tot străduiește s-o aducă înapoi în lume în nopțile lungi de furtună în care ploaia nu contenește să se năpustească asupra nenorocirilor dar și rutinei pământenilor, încurcându-le parcă dinadins corăbiile pe mare și pe uscat, doar-doar or căpăta nervul necesar să-și pună apoi iar ordine în viață.Oameni aduși împreună doar de nevoie, cătând să construiască nepriceput un întreg din părți pe care nu și le vor cunoaște unul altuia niciodată. Excelent puse în valoare prin intercalările Gabriellelor, în care Diana Cavallioti caută să-i dea sfaturi Alinei Rotaru din varianta tânără a personajului lor, o Gabrielle zbuciumată de neputințe și fatalitate încercând cu disperare să se pună de-a curmezișul unui destin gata frânt, cu care-și bântuie propriile amintiri, mai precis cele câteva clipe pline de singurele ei speranțe de salvare.
Transmise mai departe, prin venele astea lungi ce au legat minciunile, trădările și secretele întregii familii, direct în sângele lui Gabriel York ce-și așteaptă acum la transfuzie fiul, pe Andrew (Andrei Brădean), personajul-pretext pentru descâlcirea secretelor de decenii și vindecarea emoționalului generațional. Un univers afectiv ce are de spălat în mileniul trei mame înecate în mileniul doi în mare, în pastile și în alcool, ori tați fugari, tați abuzatori sau tați care și-au zburat creierii, frați pierduți și iubiți plecați pentru totdeana la cele veșnice, chiar și pești căzuți aiurea din cer peste întinderi de apă din cele mai negre prevestiri ce acoperă nemilos suprafața pământului, lăsănd în grija noului mileniu spălarea de toate păcatele pe care să nu le mai care după ele și generațiile viitoare. Cu bocceluța amintirilor cele mai importante atent strânsă (foarte emoționantă scena în care Andrew primește de la tatăl său, fără niciun fel de emfază, valiza cu obiectele moștenite din generație în generație pentru a marca memoria epică a faptelor și a conserva ideea de vindecare), în schimbul halatului metaforic al lui Diderot (!) ce e musai să aducă noul în acest acasă înțepenit în timp și spațiu, plin de amintiri îmbâcsite ce se cer musai înlocuite, una câte una, până se vor asorta la halat.
Povești de viață împletite atent în muzica originală a ecourilor și vocilor ce străbat epocile, ce se țes într-un fel de stranie rugăciune (muzica originală Aida Šošić) asumată, terapeutică, nicio clipă patetică, care se sparge în sunetele ploii ce nu se oprește niciodată, doar ca să ne aducă tuturor aminte de cât de neputincioși suntem pe vreme rea.
Poate apucăm și noi vârtos de un capăt al ploii noastre și căutăm să ne începem de acolo seninul, așa cum a făcut-o și regizorul Radu Iacoban, rostogolind frumos povestea dramatică întru tălmăcire și învățare, cu umbrela foarte bine pregătită pentru a adăposti cu grijă poveștile cutremurătoare încredințate celor nouă actori din minunata trupă tânără a Teatrului Mic. Încâlcindu-le anume drumurile, doar pentru a desface nodurile intersecțiilor lor înainte să fie înghițite cu totul de apă. Așa, ca-n Bangladesh…
Și totuși e nevoie de mai mult decât de vreme rea ca să amuțești mintea omului. Care, și când are puține de spus, nu e decât un alt fel de a spune că are atât de multe, însă nu știe de unde să-nceapă. Mai ales după ce a plouat întruna peste tot arborele ăsta genealogic, uitat afară în frig și în vânt, cu suflete agățate și încurcate printre decenii și povești de viață ale unor părinți și copii deopotrivă cruzi unii cu alții, ce par să-și fi găsit, în sfârșit, iertarea și vindecarea.
Ploaia s-a oprit.
Cu Radu Iacoban, la Teatrul Mic.
„Când ploaia se va opri” de Andrew Bovell
Teatrul Mic, Sala Studio (Gabroveni)
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica originală: Aida Šošić
Mișcare scenică: Ștefan Lupu
Producător delegat: Arti Trandafir
DISTRIBUȚIA:
Elisabeth Law: Andreea Grămoșteanu
Elisabeth Law tânără: Ilinca Manolache
Gabrielle York: Diana Cavallioti
Gabrielle York tânără: Alina Rotaru
Henry Law: Ionuț Vișan
Gabriel Law: Cezar Grumăzescu
Joe Ryan: Virgil Aioanei
Gabriel York: Viorel Cojanu
Andrew Price: Andrei Brădean
Luciana Antofi 