Ea, El, o căsnicie, un lanț, un cuțit și o linie imaginară: „Linia solară”.
Mărgele de sticlă cu frânturi de gânduri și evenimente de viață rostogolite pe cioburile oglinzii sparte într-un joc nocturn de-a el și ea. De-a împreună, de-a granițele, de-a iubirea. Un dans încă indecis în balansul fragil al pașilor ce-și caută cadența pe zidul unei granițe înalte, tot mai greu de trecut, crescută mare, 24/7, între doi care ar fi trebuit să fie unul. Dar și înăuntrul fiecăruia în parte, la adăpost de ochii curioșilor și chiar de ei înșiși, sub acoperișul care le-a ținut împreună căsnicia în ultimii șapte ani.
În ultimele șapte ore din acești șapte ani, ceva-ul ăsta mare și nerostit, invizibilul înălțat în și între ei, fără început și cu cine știe câte posibilități de sfârșit, ridicat cu alb și cu negru, cu zi și cu noapte, la bine și la rău, apasă tot mai greu pe oglinda spartă, prevestind șapte ani de ghinion. Ori poate doar a stat astfel martoră ultimilor șapte, risipind în cioburile ce se străduiesc să-i țină laolaltă, în același tablou de familie, cu tot felul de frici, angoase, reprimări, fugi și evadări ce se cer acum dezbătute sub lumina lunii. Și sub amenințarea cuțitului atârnat amenințător de capătul lanțului, fixat în miezul absolutei neînțelegeri a tot și toate, ce va căuta să felieze în balansul lui toate adevărurile și înțelesurile ce plutesc în aerul ăsta dens al întunericului ce s-a așternut cuminte între cei doi. Până când va trasa, poate la capătul nopții dinspre ivirea zorilor, ultima linie: linia solară.
În cea mai nouă premieră a Teatrului Act, Radu Iacoban propune cu spectacolul „Linia solară” o fermecătoare joacă de-a viața care devine o joacă de-a teatrul și invers. În cel mai serios mod cu putință. O incursiune aproape viscerală în viața conjugală, pe un text simplu și la obiect despre cum ne înțelegem asupra faptului că nu reușim să ne înțelegem, semnat de Ivan Vîrîpaev (un dramaturg contemporan polonez de origine rusă, tot mai cunoscut în spațiul teatral românesc), tradus fresh de Raluca Rădulescu, așa cum rezultă dintr-o ceartă în cuplu, surprinsă la șapte ore după debutul ei, șapte ore la capătul cărora niciunul dintre cei doi soți nu pare dispus să cedeze.
El și Ea. Werner și Barbara. Sau doi actori excelenți, Ionuț Vișan și Ilinca Manolache, prinși într-o superbă luptă artistică și conjugală, care pe care, pe principiul fiecare Eu are un Tu al lui și invers. Imediat ce se pierde ideea de Noi. Doi actori foarte atent ghidați, dar și minunați scotocitori prin propriile cotloane, de unde aduc întruna la suprafață noi și noi nuanțe cu care-și îmbracă abil personajele, pentru o confruntare usturătoare la toate nivelurile în care se angajează cu toată ființa lor.
Într-o dramă cu mult subtext, excelent exploatat și pus în valoare de fiecare dintre cei doi și separat, dar mai ales împreună, într-un joc de preluare și somatizare fără oprire ale replicilor partenerului, cu care-și hrănesc continuu, la vedere, emoțiile propriului personaj, un joc cu multe și foarte fine subtilități de rostire, gestică și relaționare în sfera violenței tacite, pe care le stăpânesc și le folosesc minunat amândoi, tăioase ca niște lovituri repetate în vintre ce țâșnesc pur și simplu din jocul lor în planul secundar, însoțind și comentând mișcarea continuă din prim planul propriilor mișcări, spartă și recompusă violent kinestezic și la nivelul solului, pe suprafața oglinzii pe care-și dispută amândoi teritoriul și-și urlă fără încetare nevoile ce le-au fost neglijate.
Dintr-o luptă a suferințelor și orgoliilor deopotrivă, care se ciocnesc violent într-un moment în care tăcerile acumulate de șapte ani încep brusc să urle din toți rărunchii una la alta: primăvara asta. Ca de altfel în orice altă primăvară de până acum ori care-i va urma de aici înainte sau în orice alt anotimp, la fel de bun ca ăsta pentru căsniciile ce încep să-și rostogolească într-o zi frustrările, nemulțumirile și reproșurile, construite în paralel în două suflete ce și-au pierdut încetul cu încetul intimitatea mentală și emoțională în spatele munților de preocupări, sarcini, datorii și obligații individuale sau comune ce le amână mereu fiitul. Uitând unul de altul și de nevoile celui cu care-și împart viața și cu care au proiectat nu demult cele mai ambițioase planuri de viitor.
Barbara și Werner sunt pe punctul de a-și plăti ipoteca dar privesc îngroziți și foarte diferit în abisul lui „ce urmează?”, deschizând larg ușa resentimentelor reținute cu greu de-a lungul anilor și explodate acum în furie, chestionând inteligent numeroasele moduri prin care în cuplurile moderne indivizii sunt împiedicați să rămână în contact real unul cu altul pe parcursul conviețuirii, adâncindu-se în discursuri teoretice despre unitate și diferență, inutile și importante în același timp, ceea ce face posibilă apariția și mai pe urmă întreținerea liniei solare, invizibilă însă foarte palpabilă, care îi desparte.
Deopotrivă sălbatici și tandri, Ilinca Manolache și Ionuț Vișan experimentează într-un mod complet diferit realitatea personajelor lor, deși pare că s-ar fi născut amândoi cu vocația certurilor, absolut senzaționali fiecare dintre ei și delicioși împreună, unul dinspre capătul femininului altul dinspre cel al masculinului, de unde strigă, sar, se repetă, se îngână, se tachinează, se iau la harță ori peste picior, ba chiar se bat unul pe altul fără nicio noimă, într-o permanentă încercare de îndrăzneală dincoace și dincolo de linia solară, un abstract care capătă un soi de consistență concretă (excelent reușește Ilinca Manolache materializarea aproape fizică a propunerii ideatice a unei linii de demarcație, când evocă episodul reflexiei razei de lumină a unui răsărit ce i-a împărțit omul iubit în două, episod după care fiecare dintre ei pare că evoluează segmentar, de după tot felul de linii de lumină care le țin cioburile trupurilor laolaltă), o linie subțire, intangibilă, care separă de obicei oamenii unii de alții, o linie pe care o generează de fapt fiecare și care nu respectă întocmai conturul granițelor propuse de celălalt, ce se cer apoi mereu încălcate pentru a mai anexa câte un mic teritoriu la propria defensivă, percepție deturnată ori înșelăciune cu care-și asigură micile victorii dintr-un mers împreună către înainte.
Împreună cu jumătățile de neîmpăcat cu propriul întreg (o parte pe care o iubesc și una care le vine foarte greu de suportat), darămite cu ideea de doi, doi oameni care ar putea oricând să renunțe la toate încercările de a căuta înțelegere, rămânând pentru totdeauna de părțile diferite ale lumii despărțite de linia asta solară, trasată parcă în aer de cuțitul amplasat la capătul lanțului suspendat deasupra capetelor lor, dintr-un dans imaginar cu partenerii-adversari, aflați în colțuri opuse ale ringului de dans/luptă (simpatică ideea mișcării cvasistatice, realizată exclusiv din luminile amplasate în cele patru colțuri ale oglinzii ce delimitează spațiul de joc, în care ea dansează foxtrot, el vals), în așteptarea semnului de la DJ sau a fluierului arbitrului, de unde se amușinează și se săgetează unul pe altul cu foarte mult umor. Excelent folosit umorul și în scenele scurte și pertinente care asigură sarea și piperul conflictului (precum cea în care ea evocă amintirea prezervativelor ce au amenințat repetitiv extinderea familiei, ori cea în care el o sărută pasional, ce contează că doar în imaginație!), dar mai ales în scenele cu narativ consistent, ce-și pun distinctiv amprenta asupra spectacolului, fixându-l în memoria spectatorului (foarte elaborat construite personajele imaginare pe care cei doi și le inventează și le folosesc savuros spre a obține gelozia celuilalt).
O negociere delicioasă în încercarea de a stabili cine anume se cuvine să facă pasul în întâmpinarea celuilalt între doi oameni suspendați, de sub picioarele cărora pământul a fugit demult, atârnând în gol, fără vreun punct de sprijin și fără șansă de întoarcere, deasupra unei salate emoționale de hamster cu foxtrot, vals, rucola și smântână, stropite cu suc de chiloți de rapandulă și moarte, bine învârtite în centrifuga vieții care se străduiește să le usuce supozițiile, îndoielile și durerile proaspăt spălate, doar pentru a învârti altele în punctul culminant al jocului în care nu mai prididesc să caute noi și noi feluri de a se jigni unul pe altul. Într-o explozie senzațională de isterie, urmată de un fel de împăcare în delir de șoapte în căutarea modalității de a traversa linia solară, de care nu poate să treacă de fapt nimeni, nici măcar dacă împrumută vremelnic o nouă identitate (!), pentru că noi nu putem trece în general de noi înșine.
Scenografia lui Tudor Prodan servește minunat textului lui Ivan Vîrîpaev, așa cum a fost el tălmăcit de Radu Iacoban și așezat în rostirea și mișcarea în scenă a actorilor, podeaua-oglindă dublând, augmentând sau spărgând, după nevoile de punctuație dramatică ale viziunii regizorale, povestea și mai ales personajele (și din anumite unghiuri chiar spectatorii, care pot vedea reflexia actorilor și spectatorilor lor, asigurându-le metaforic participarea, regăsirea în poveste sau măcar în fragmente ale ei). Traversată de șanțurile simbolice pe care lacrimile neplânse le-au săpat pe obrazul rușinii acestui cuplu în cei șapte ani de căsnicie nerostită, oglinda asta spartă prevestitoare de ghinion, în care nu i se mai poate vedea prea bine viitorul, îi mai ține și ea cum poate laolaltă pe cei doi, în timp ce își adună neputincioasă crăpăturile sub cubul lego ce susține aripile păsării mute, captivă între petalele unor flori colorate, cătând să le ascundă astfel intersecția într-o ultimă forțare de gentilețe a unui împreună tern, de plastic, din care drumurile lor pleacă separat, dinadins monoton, către cele două scaune , singurele în stare să le mai susțină (în colțuri diametral opuse) singurătățile în aceast spațiu impropriu pentru uniune.
Din cele patru colțuri ale spațiului de joc, cele patru neoane participă activ la poveste, individual sau în diverse relații scenice pe care le presupune epicul, foarte bine articulate de accentele și umbrele asigurate prin jocul lor de lumini (chiar proiectate poetic și pe fundalul scenei!) dar și de ritmurile aproape cardiace imprimate mișcărilor sacadate de desenatoarea de sunete Aida Šošić, care le împlinește minunat acustic personajelor ecoul afectiv al disperatelor lor încercări de armonizare și traversare a liniei solare, asigurând împreună, cu minimum de resurse inteligent folosite, maximum de impact vizual și emoțional.
Într-un joc strategic de amușinare continuă a întunericurilor din noi spre a descoperi strălucirile dinăuntru, o antiapologie zgomotoasă a complementarului, a jumătăților care-și găsesc întregul pe care susțin că nu l-au căutat niciodată în diamantul cu multe fețe ciobit și șlefuit pe parcursul acestui joc cu mărgelele de sticlă pentru inelul potrivit care-i pecetluiește valoarea. Ori doar a jumătăților ce refuză să admită că l-ar fi descoperit când se regăsesc zugrăvite în oglinda strâmbă pusă în față de celălalt, într-un spectacol care exploatează abil contrarii ce merg până la antagonisme, perfect reflectate în sine și în aproape în același timp, pe linia atracție/respingere, trasând și ridicând abil granițe între pasiune, obsesie și acceptare întru terapie și vindecare.
Ori numai o superbă comedie în care tocmai s-a arătat cum se poate ajunge la un rezultat pozitiv.
„Linia solară” de Ivan Vîrîpaev, Traducerea: Raluca Rădulescu
Teatrul Act
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Atmosfera sonoră: Aida Šošić
Foto: Andrei Voinea
DISTRIBUȚIA:
Barbara: Ilinca Manolache
Werner: Ionuț Vișan
Restricție vârstă: 16 ani
Durata: 1 h 20 min (fără pauză)
Luciana Antofi 