Peștele-pescar are un nume: „Iona” Lari Giorgescu

IONA-7-1024x683

Cuminți, așezați nepăsători pe rânduri, cu spatele la peștele cel mare, privim curioși către imensa întindere de apă ce promite că se cască în fața noastră, visând la libertate, construind iluzii mici și aspirații înalte, sperând la un orizont fără de vreo limită… Puțin, cam cât ne lasă Vladimir Turturică să visăm de când ne așezăm pe scaun până se sting luminile în sală… Și apare pe scenă Iona…

Din burta dramaturgiei noastre cea mai „rebelă” din secolul trecut, de unde a scos-o cu pricepere și socoteală la iveală Victor Ioan Frunză, „Iona”, bijuteria asta cu care a ieșit pe scena Teatrului Dramaturgilor Români în microstagiunea estivală, își găsește drumul precis în burta urbei noastre teatrale, în care un alt Iona se scaldă liber într-o altfel de burtă pe un bulevard din apropiere.

Iona lui Frunză este candid, trist și resemnat, un pește-pescar într-un spectacol aproape liric, duios și lacrimogen, însă fără vreun facil de mijloace, fără jelanie și văicăreală inutile. Forța lui stă în combinația muzică / mișcare scenică, pentru că regizorul a mizat totul pe felul în care se mișcă peștele-actor în decorul curat al lui Vladimir Turturică, printre unduirile muzicale ce i-au fost încredințate și însoțesc pertinent textul puternic al lui Marin Sorescu.

Lari Giorgescu, actorul cu un fel de poezie trupească numai a lui (pe care nu am mai întâlnit-o la un alt actor, nu înțeleg de ce nu se sfărâmă când pășește…), își pune calitățile lui extraordinare de balerin în slujba construirii acestui Iona candid și solitar. E un vertebrat aproape nevertebrat, cu corp alungit și lesne lunecos prin apele dansului – fie ele chiar stătătoare! -, cu membrele transformate în înotătoare ori de câte ori e nevoie a scoate dinăuntru emoțiile care pun stăpânire pe întreaga lui ființă și de care simți că dacă nu s-ar scutura trupește ar putea oricând intra în colaps…

Acompaniat ingenios de muzica pe care Lucian Maxim a compus-o pentru acest spectacol, și pe care o interpretează live la fiecare reprezentație împreună cu Adrian Nour, Lari Giorgescu are și un fel aparte de rostire, o seninătate naivă în glas, cu care descoperă și desface sensurile vieții, într-o revelație continuă și o satisfacție a gândului împlinit care-și găsește sertarul potrivit pentru păstrare, perfect acordată la ritmul gingaș în care execută mișcările, într-un soi de respirație branhială, arareori pulmonară, cu care îl investește pe acest nepriceput folositor al aerului inspirat, Iona. El se lasă înghițit cu mirare și nestăpânită curiozitate de burta peștelui cel mare, căinat și resemnat totodată, împărtășindu-și durerea într-un gest natural de apropiere cu spectatorul pe care-l simte empatic, alunecând cu pricepere și asumare prin textul sorescian și exploatând tot potențialul lui filosofic, profund uman, într-o sărbătoare a emoției. Cu toată expresivitatea asta pe care o transmite prin fiecare por, într-o combinație halucinantă de gesturi și priviri complice gândurilor curate cărora le dă fascinat viață, folosite în dozele perfecte pentru a-ți scoate lacrima în colțul ochiului, care uneori nu poate zăbovi acolo prea mult, tulburată de  muzica răscolitoare și profundă cu care ne încântă Adrian Nour și Lucian Maxim… Și tocmai trag toți trei de următoarea și de următoarea lacrimă, ca dintr-un caier din care se toarce mereu firul ce se împletește necontenit într-un imens năvod de prins lacrimi și suflete care nu și-au pus grătar la intrare… Într-o mare de pești care au mai fost prinși o dată și pe care încercăm acum să-i pescuim din nou din borcan, doar pentru a ne dovedi iscusința…

Ce mare bogată avem!… Câți pești mișună pe aici!… Mai mulți decât am număra toata viața, poate mai mulți decât am număra toată moartea… Ce moarte lungă avem!…

„- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?

– Se descurcă. Greu, dar se descurcă. ”

Răzbim noi cumva la lumină!…

Ce frumos!…

 

afis IONA-723x1024

„Iona” de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Iosif Naghiu

Coordonarea scenică: Victor Ioan Frunză

cu: Lari Giorgescu, Adrian Nour, Lucian Maxim

Muzica originală: Lucian Maxim

Scenografia: Vladimir Turturică

durata: 1h 10min

Viața, doar o scenă pentru un rol secundar: „Figuranta” de la Național, o voce pierdută în Corul Antigonei

main_006A4739

O singură viață, care merită cu siguranță trăită. Motorul fiecărui om care se respectă. Când omul ăsta e și actor pe deasupra, numărul de vieți trăite e neprecizat. Greu să le desprinzi dintre ele pe cele care chiar merită trăite… Pe lângă ce i-a fost numai lui dat… Viața aia din spatele tuturor vieților pe care le împrumută, ale căror replici trebuie să le învețe, vieți în care se îmbracă seara pe scenă pentru a râde, pentru a plânge, pentru a iubi sau chiar pentru a muri. Doar pentru a-l face pe spectator să râdă, să plângă, să iubească sau chiar să moară un pic…

„Fata din Curcubeu”l Liei Bugnar (un alt one-woman-show pe care Tania Popa l-a susținut pe scena Naționalului) este acum figuranta de la Național. Nu orice fel de figurantă, ci una cu rol principal. Pe un text simplu al lui Andreas Petrescu, „Figuranta” este un one-woman-show regizat de protagonistul lui, Tania Popa.

Tot un discurs, de data asta esențializat și personalizat, despre cum poate arăta o existenţă dar și o carieră ratată. Încă și mai tristă decât fata de pe ultimul rând din sala de cinema a Liei Bugnar, fără șansa de a fi învățat curcubeul cum se îndoaie, Tania Popa, actriță consacrată a teatrului bucureștean, este acum doar o actriță aspirantă, a cărei viață se împarte între încercarea disperată de a-și face o carieră în teatru și neîmplinirile din viața personală. Un spectacol despre condiția actorului. Dar și despre condiția omului în general și a femeii în special. Tot un curcubeu fără culori, din care Tania Popa se luptă cu disperare să compună și să recompună lumina din povestea tragi-comică a Aniei, într-un mic laborator alb/negru (nu se poate vorbi despre un concept scenografic – un decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită: o saltea acoperită de un cearșaf alb, un telefon negru, o carte și foi pline de texte care așteaptă să fie învățate) al vieții ei de actriță, în cabina ei de machiaj și de repetiții pentru viețile care speră că urmează să le trăiască…

O confesiune succintă făcută spectatorului despre cum se construiește fiecare personaj pe care îl vede pe scenă, dar mai ales despre ce se întâmplă cu el până la următoarea reprezentație. Poate chiar după ce actrița a părăsit teatrul cu unul dintre ele la braț și se îndreaptă împreună spre casă, glumind și numărând pomii, pentru ca apoi să-l țină prizonier în viața ei mizeră, punându-i în mână receptorul telefonului din care îl forțează să asculte dojanele mamei, silindu-l să o secondeze în actele de violență la care e supusă sau țintuindu-l pe o bancă unde așteaptă cuminte în fiecare dimineață să asiste la viața pe care nu e în stare să o trăiască… Până într-o altă seară când trebuie să-și scuture personajul de toate astea, să-l ia din nou de mână și să intre împreună zâmbind pe ușa teatrului, pentru a-l manipula apoi cu grijă prin scenă…

Lăsând-o deoparte, pentru o nouă clipă, pe actrița ratată ce încă aspiră la rolul Antigonei… Un umil slujitor al Thaliei, care refuză să  recurgă la vreun Zeu al Teatrului, un suflet poate liber și generos care doar nu s-a putut manifesta, ce caută cu disperare și găsește în interiorul lui suficiente resurse să continue lupta, deși soarta n-a fost tocmai generoasă, un om singur, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului lui, care înfruntă prejudecăți și protestează în tăcere și doar atunci când nu-l vede nimeni, un om trist, autoironic și totuși cu o veselie candidă, în ciuda silniciilor la care îl supune destinul…

În adâncul ființei ei, o Antigonă a zilelor noastre, firavă și gingașă, dar îndrăzneață și curajoasă, demnă în toată durerea ei, poate și ea născută ca să aducă în lume iubire, nu ură, aspirând la șansa de a fi înmormântată de vie, dar între scândurile scenei…

Până într-o zi când va suna telefonul…

„Figuranta” e genul ăla de spectacol simplu, curat, ca un gând de toamnă care se desprinde din arborele emoțiilor unui sfârșit ca toate celelate sfârșituri și coboară încet, legănat, pe pământ.

afis Figuranta

„Figuranta” de Andreas Petrescu

One-woman-show cu Tania Popa

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Pictură

Regie: Tania Popa

Muzica originală: Liviu Elekes

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Foto: Florin Ghioca

Durata: 1 h / Pauză: Nu

Ce-i ține pe Marius Manole și István Téglás „În ploaie” la Teatrul Avangardia

blog In ploaie

O clipă. Una pe care nu o poate uita niciodată. Doar de atât are nevoie sufletul pentru a porni într-o goană nebună după întrebări și răspunsuri pentru a înțelege și a căuta să-i păstreze magia, în speranța că o va reedita vreodată. Sau, dimpotrivă, pentru a distruge orice memorie a ei și a o face să dispară pentru totdeauna…

Desprinsă dintr-o poveste. Doar de atât au nevoie doi actori talentați pentru a porni într-o aventură teatrală de neuitat, fiecare pe câte un alt drum pentru a ajunge împreună la destinație. De o poveste din care poți extrage cu precizie măcar o clipă de magie… Pentru că spectacolul „În ploaie” de la Teatrul Avangardia este unul dintre acele spectacole pe care ți le vei aduce aminte multă vreme după ce ai trăit acest moment unic și, culmea!, repetabil, în care te-ai simțit atât de bine și atât de rău în același timp… Poate l-ai văzut acum aproape o lună, dar sigur ai senzația că se joacă acum, o singură dată, numai și numai pentru tine…

Un spectacol despre aproape. Despre importanța aproapelui. Despre iubirea lui. Necondiționată. Dar și despre trădarea lui. Nevinovată. Despre prietenie și dragoste. Despre alb și negru. Despre bine și rău. Mai precis despre suflet și toate nuanțele în care el se regăsește în aproapele lui… Sau despre cum se întâlnesc, se însoțesc, își împărtășesc tainele și se identifică unul cu altul, dar mai ales cât de greu se despart apoi două suflete…

După un text foarte special („A steady rain”, piesa lui Keith Huff care s-a jucat pentru prima oară cu mare succes pe Broadway acum 10 ani, avându-i ca protagoniști pe Daniel Craig și Hugh Jackman), „În ploaie” este un fel de  scenariu polițist prin care se rescrie o dramă psihologică de foarte bună calitate sau invers. Inspirat dintr-o poveste reală a doi polițiști din Chicago, legați nu doar de prietenia de o viață și munca în aceeași echipă, dar și printr-o gravă eroare de judecată (sau mai multe?!…), de viață și de moarte, care-i ține captivi în aceeași bulă, „În ploaie” este un spectacol captivant și prin felul în care este adus în fața spectatorului român. Multe ar fi căile pe care ai putea să le străbați pentru a transpune scenic această poveste (deși are intenții vizibile din scriitură), însă este foarte interesantă opțiunea regizorului Ricard Reguant de a merge pe austeritate (nu și sărăcie!) vizuală maximă, ajutat cu precizie de Bogdan Amarfi (scenografie) şi Dan Bujor (light design), pusă în slujba interpretării actorilor, pe care cei trei îi sprijină categoric, nesofisticat și totuși cu un efect teatral atât de puternic…

Prin intermediul lor construiesc, păstrează și exploatează emoții în crescendo, într-un fel de one-man-show cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată. În care protagonistului, despicat în două la începutul spectacolului, i se poate trage încet fermoarul de la tălpi înspre creștet, pentru a-l vedea (după toată chirurgia reparatorie care i-a fost administrată întru argumentare) la sfârșit pe de-a-ntregul: Actorul. Din dreapta Marius Manole, din stânga István Téglás. Sau invers.

Pentru că cei doi talentați actori (culmea!, amândoi pe același tip de sensibilitate, de expresie facială și corporală, dar și de rostire, similarități exploatate la maximum pentru a imprima spectacolului o poezie de care greu mai poți să-l dezbraci chiar și în cele mai dure momente ale lui) reușesc să construiască, pe partiturile generoase și extrem de solicitante cu care au fost înzestrate personajele lor, două one-man-show-uri paralele, în timp ce împreună au grijă de firul narativ principal pentru a te familiariza cu povestea lor și evoluția relației pe care au legat-o de-a lungul timpului. Versatili și ludici, dar și serioși și riguroși în același timp, István Téglás și Marius Manole sunt fiecare câte o mână care o spală pe cealaltă și împreună caută să curețe de vină, de tristețe și de sânge o față care nu se mai poate privi în oglindă… Ca într-un joc de copii din care fiecare își mai aduce aminte câte o regulă pe parcursul partidei, poate chiar una pe care voia să o uite sau pe care în timp ce o explică își dă seama că ar fi putut să o țină sub tăcere, pentru că sigur nu-l va ajuta să câștige…

La limita suportabilului cu copleșitorul, a albului cu negrul, a teatrului cu cinema-ul, Manole și Téglás ne joacă pe degete, într-un confesional prin care ne implică și pe noi prin cele două monoloage separate care se vor desfășura în paralel, amestecate cu scene de dialog dintr-un prezent greu de dus de toată lumea (cel al confruntării adevărurilor cu care au trăit până acum fiecare și din care trebuie să scrie acum împreună istoria corectă și reală a faptelor, adevărul-adevărat cu care vor trebui să trăiască de acum încolo).

Prin joaca lor, introdusă mereu la un indicativ imperfect care schimbă brusc convenția, ne mută lejer dintr-un spațiu în altul, dintr-o stare în alta, de la o empatie la alta, aruncându-ne fără milă de la Joey la Denny și înapoi.  Cei doi parteneri și prieteni la cataramă de o viață (unul rătăcit, introvertit, trist, alcoolic și depresiv, celălalt duplicitar, ba cald, ba impulsiv și chiar despotic pe alocuri, roluri ce pot fi oricând inversate) sunt polițistul rău și polițistul bun, într-un moment de criză a vieții lor (identitare, personale și profesionale, separat și împreună), exploatat la limita sociopatiei sau poate altor patologii sociale, într-o complicitate dulce, fluidă și complementară prin atitudine și faptă, care le pune amândurora în valoare calitățile actoricești remarcabile, dar pe care și le și potențează unul altuia, în feluri asemănătoare și totuși diferite de a metaboliza și exterioriza durerea, frica, vanitatea, furia, dezamăgirea ori lașitatea în fața provocărilor morale pe care le ridică evenimentele sordide pe care sunt nevoiți să le trăiască și care-i unesc în taine ce nu pot fi revelate celor din jur… O prietenie și o relație de muncă teribil încercate de faptul că se află fiecare pe câte o parte a bulevardului justiției, dar pe același trotuar al dragostei, prinși fără drept de apel într-un univers parcă absurd limitat de legi morale și sociale, în care se trag mereu unul pe celălalt în pericol și reprobabil… Condamnați la un fel de împreună complex și răvășitor, pe care niciun alt fel de context uman nu-l poate imagina…

Într-o poveste noir, bogată și surprinzătoare, plină de suspans și de o poezie aparte, pe care cei doi reușesc să o împacheteze și să o asume interesant, pentru a o dărui apoi cu generozitate spectatorului într-o formă plăcută și indigestă în același timp, învârtindu-l cu pricepere într-un carusel de emoții din care nu se poate da nimeni jos, în timp ce o mână nevăzută, venită din altă dimensiune, îi caută un ritm halucinant, amețitor…

Un joc de condamnare, o invitație la judecată despre prejudecată, în care se așteaptă osânda profund umană, în funcție de gradul de vinovăție pe care am fost chemați să-l stabilim și l-am angajat împreună, cu toate nuanțele care pot să încapă aici, de la pudoare și candoare până la cinism și cruzime…

Pe o cărare comună, cu multe poteci lăturalnice, într-o pădure deasă de intrigi… Și peste toate, ploaia… Care spală și ea ce poate…

Plouă din nou sâmbătă, 9 noiembrie, de la ora 17.00.

afis in ploaie

În ploaie” de Keith Huff

Teatrul Avangardia, Bucureşti

Regia: Ricard Reguant

Scenografie: Bogdan Amarfi

Light design: Dan Bujor

Distribuția:

Joey: Marius Manole

Denny: István Téglás

Un pansament pentru suflet, o provocare pentru minte: Teatrul testimonial sau „Baladele memoriei” propulsate din Reactor-ul clujean

Bogdan-Botas-2172-e1554887910932

Istoria unei Românii neacoperită de vină și rușine. Că a fost odată nepricepută și necoaptă. Că a încercat să se plimbe liberă prin lume considerând că i se cuvine și că va trece neobservată. Că i-am lăsat comunismul să-i curgă liber prin venele, furtunurile și robinetele dozatoarelor TEC, pentru a-i potoli setea de libertate și am lăsat-o să-l consume în continuare împreună cu cele mai ieftine licori capitaliste. Că i-am construit visele de bunăstare la Caritas și i le-am dărâmat la Dacia Felix. Sau invers. Că i-am ferecat cu zgomot porțile întreprinderilor, pe care i le-am vândut apoi pe doi lei, fără să punem nimic în loc. Apoi i-am trimis bărbații după mașini de mâna a doua prin Germania și femeile după blugi prespălați în Turcia, după ce n-au fost în stare să învețe rapid limba engleză și să se inițieze urgent în tainele microprocesoarelor Intel 286, ca să-și poată găsi un nou rost în muncă. După care i-am pensionat pe toți, anticipat sau pe caz de boală, când am găsit medicii potriviți să o facă pentru o sumă pe care familiile lor și-au permis-o. Și le-am deschis apoi televizoarele să-i însoțească în acestă dulce blegeală complezentă la o vârstă la care mintea lor ar mai fi avut șanse să funcționeze și să se apere de rău și greșeală. Apoi am lăsat veninul să se scurgă în ei picătură cu picătură până când le-a otrăvit sufletele, numai pentru a-i arăta acum cu degetul și a încerca să aruncăm în cârca lor răul ăsta care pare să nu mai cruțe odată țărișoara noastră…

Spectacolul „Baladele memoriei” produs de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca este o încercare de istorie alternativă a României pe parcursul ultimelor decenii, cum nu a fost auzită oficial în anul centenar și poate chiar așa cum a fost ea scrisă, derulată, ștearsă, ameliorată și rescrisă, până când am ajuns cu toții la o formulă convenabilă în care să o punem la păstrare și să o lăsăm moștenire, fără să ne invadeze inutil intimitatea, să ne creeze vreo jenă națională ori vreun disconfort identitar. În sertarul unde trebuie căutat acum doar sentimentul, pentru a lua de acolo doar învățămintele necesare și a le aplica prezentului, pentru ca această istorie și cele care-i vor urma să nu mai trebuiască șterse, reparate, mistificate ori rescrise, doar pentru a se conforma limitei suportabilului în urmașii noștri.

„Baladele memoriei” este un eseu despre o Românie insuficient asumată, trecută adeseori sub tăcere, respinsă și autorefuzată urechilor și conștiinței noastre, o Românie care a existat și de care ne împiedicăm mereu când încercăm, naiv, să mai trecem incognito peste câte un prag, în timp ce ea se agață nemilos în pulpana paltonului când încercăm să ne ștergem bocancii de noroi, oricât de mult ne-am strădui să o ținem ascunsă sub preș… Numai și numai pentru că refuzăm mereu să vorbim despre ea, să o consumăm, să o digerăm, să o metabolizăm, să aruncăm resturile care nu ne sunt necesare și să-i extragem esențele bune.

Baladele istoriilor unui telefon fără fir. Unul ludic, din vremurile premergătoare telefoniei mobile. Așa cum se aud ele astăzi, după ce se pierde și se transformă fiecare istorie trăită în timpul jocului prin fiecare ureche făcută pâlnie și fiece voce care o articulează și o transmite în șoaptă la rândul ei spre un alt timpan, diluând și metabolizând istoria inițială, gândul și fapta care au însoțit-o. Rămânem doar cu consecințele ei, cu ce a înțeles, rostește și îi trecem azi drept adevăr celui care se află la capătul ăsta al firului, printre noi. Cu părerea lui despre o Românie a unei generații șterse fără drept de apel din memoria colectivă numai pentru că la ceasul Revoluției, deja compromisă, nu mai era tocmai tânără să se avânte în vârtejul capitalismului și nici suficient pârguită să abandoneze lupta pentru supraviețuire. O Românie a Ionelei Pop, de 69 de ani, o pensionară din Cluj-Napoca, personajul principal al poveștilor inteligent țesute împreună cu Nicoleta Esinencu (cunoscut dramaturg din  Republica Moldova, regizor la Teatru – Spălătorie) și protagonista spectacolului clujean, o Românie a prietenilor și foștilor colegi ai Ionelei și familiilor lor, ale căror mărturii sunt integrate prin înregistrări în spectacol, o Românie a prietenilor, părinților ori bunicilor noștri, după caz, dar și o Românie a celor doi tineri actori, talentații Oana Hodade şi Doru Taloş, care o însoțesc în această aventură actoricească în care s-a trezit prinsă cu scaunul ei de spectator cu tot, împreună cu care regizorul Raul Coldea îi construiește perspectivele istorice și chiar îi rescrie istoria.

Un live din tot felul de trecuturi, mai aproape sau mai îndepărtate, presărat cu imprimările audio ale prezentului, într-un amestec aparent confuz și haotic de înregistrări și gesturi repetate și intenționat bâlbâite (cu câteva stângăcii interesante în folosirea arsenalului audio atât de vechi care le-a fost dat pe mână, care, dacă nu au fost intenționate în prestația de la Replika din FNT, înseamnă că a funcționat cum se cuvine clipa magică a teatrului!) de încăpățânare întru captare,  imortalizare și dreaptă mărturie pentru viitor a acestor amintiri ale Ionelei și oamenilor din jurul ei. Minunat susținute, într-un exercițiu de confesiuni intime ale celor doi actori, atent ghidați și exploatați de regizor, dar și incredibil de naturali și firești în monoloagele lor și în grija permanent pe care o poartă emoției colegei lor de scenă neactriță. Până în punctul în care actorul și spectatorul își schimbă între ei rolurile pentru a înțelege și a potența emoționalul acestui experiment teatral reușit cu și despre România.

O Românie live și desprinsă de pe pelicula memoriei în același timp, care se țese contorsionat și enervant într-un zgomot asurzitor, atât de familiar, de bandă derulată pe repede înainte sau înapoi de magnetofonul ori casetofonul din dotare… Sau în păcănitul regulat al acului de pick-up ce sare uneori în timp ce traversează, pe măsură ce trece timpul, zgârietura dinadins scrijelită pe vinil… Și cel mai apăsător în țiuitul ăla de neuitat, cu care era dator să-ți împungă urechea aparatul de radio, sub a cărui scală se lumina slab, din vreme în vreme, frecvența postului „Europa liberă”, prefăcându-se că vă petreceți ceasul în taină, la bun adăpost, feriți de ochiul și urechile iscoditoare ale vecinului – un alt socialist cuminte – care îți trecea pe sub ferestre și care îl auzea perfect din stradă… Secretul a cărui împărtășire o încuviințați amândoi tacit la proxima întâlnire, în șoaptele stinse ale privirilior vinovate, într-o formă de respect și frică deopotrivă…

Poate că așa arată gura sobei la care se spun povești precum cele din „Baladele memoriei”, destăinuite la lumină mică întru complicitate și taină împărtășită cu spectatorul, care nu trebuie să părăsească încăperea… O cameră de interogatoriu, în care au fost minuțios chestionați cei are căror voci au fost înregistrate pe bandă și aduse nouă întru ilustrare. Și în care noi suntem interogați, la rândul nostru, în legătură cu ce simțim astăzi ascultându-le cu forța mărturiile, pe care în viața reală le ocolim, le evităm, le respingem, le facem să se oprească mult dincolo de urechea și conștiința noastră… Cele două Românii care ar trebui să stea de vorbă, într-un gest reparator de vină și rușine, construite cu mult înainte de fiecare în felul ei, în anii ăia despre care nu mai întreabă acum nimeni pe nimeni… Care își împart azi o singură Românie, cu plăgi multiple, pe care le-a căpătat prin înjunghiere, abandon ori simplă uitare, pe care cei de la Reactor-ul clujean n-au pus doar degetul, ci au mai adus și câte un kil de sare pentru fiecare rană, ca să ne facă să sărim în sus și să urlăm din toți rărunchii. A neputință, a vină, a durere. Dar sarea asta e poate singura în stare să vindece leziunile rămase căscate pe parcursul unei istorii în care au fost condamnate să nu putrezească nici în mormintele ce le-au fost rânduite etapelor pe care le-a traversat întru facerea rostului României de azi… Pentru că bubele astea se plimbă cu noi bine camuflate în bandaje impermeabile, purtate în secret pe piele de fiecare, sub straie trendy sau monton mirosind a naftalină,  pe stradă, în mall-uri, pe holul instituțiilor publice și ale corporațiilor străine, prin gări și aeroporturi internaționale, pe ulițele de la Glina sau pe bulevardele Parisului, pentru ca până la urmă să ne dea într-o zi de gol…

Rănile unei țări născute poate într-o copilărie a negrului de fum la Copșa Mică și cântate nouă acum în baladele căreia îi dau glas copiii ei de după Revoluție…

La limita la care realitatea se amestecă interesant cu nostalgia și refuzul de a vorbi sau auzi despre ea, „Baladele memoriei” vin către noi cu o istorie plauzibilă și pertinentă, pe care trebuie să ne așezăm și să o ascultăm, apoi să o uităm și să rămânem cu cât trecut bun a mai rămas din ea în prezentul ăsta neguros al unei Românii, care, nu poți să nu te întrebi, mai e posibilă azi astfel, cu atâția oameni faini și deștepți în ea…

reactor_BaladeleMemoriei_afis.jpg

Baladele memoriei

Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj-Napoca

Regia: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș (creație colectivă)

Distribuție: Ionela Pop, Oana Hodade, Doru Taloș

Foto: Bogdan Botaș

Durată: 1 h 50 min (fără pauză)

Limită de vârstă: 14+

Pariul cu sinidisis sau o nouă partidă de poker cu Diavolul: Cristi Juncu își scaldă „Navigatorul” prin apele tulburi ale conștiinței

NAVIGATORUL.-3

Conștiința împăcată. Acest strai de sărbătoare pe care caută să-l îmbrace sufletul uman pentru a-și celebra cunoașterea, pasiunile, convingerile și datoriile împlinite, când e în bună înțelegere cu sine și cu lumea. Când are scrupule. Când nu a săvârșit nimic precis împotriva legilor morale care-i asigură demnitatea.

Sfătuitor, martor și judecător al existenței noastre, conștiința își face mereu bilanțul în pragul marilor sărbători, contabilizând faptele săvârșite și căutând împăcarea pentru a aniversa cum se cuvine. Apelând la remușcare, smerenie, acceptare, iertare, evlavie și bună cuviință pentru a ne pune, și măcar pentru o clipă, în acord cu Universul. Mai binele își găsește atunci locul chiar și în cele mai întunecate suflete, aruncate în cele mai vitregite colțuri ale lumii.

Poate chiar undeva la periferia Dublin-ului, în casa tristă a unui holtei tomnatic, alcoolic și orb, în care se adună, în ajunul Crăciunului, alte suflete atinse de patima băuturii și a jocului de cărți, celebrând o cvasisihăstrie a sufletului care se perindă între singurătate, izolare și nevoie de însoțire, încercând să inventeze supape pentru a evita colapsul ființei, în toate formele de destrămare și de prea târziu pe care le-ar putea cunoaște: bătrânețe, celibat, alcoolism, sărăcie, jocuri de noroc, mediocritate, trivial, disperare…

Un spectacol despre adâncurile ființei, ale emoțiilor și legăturilor (de sânge, de prietenie sau de putere) dintre oameni, despre sfârșituri și începuturi, despre credință și căință, despre singurătate și salvare. Despre bolile grave ale voinței. Și ale lipsei ei. Despre virtuțile înfrânării și ale iubirii necondiționate. Și despre dorința de a fi mai bun. Într-o lume decadentă a bărbaților, autoprigoniți din iubire și lumină, în care singura prezență feminină și șansă de salvare e Fecioara Maria…

După un text surprinzător al irlandezului Conor McPherson, tradus de și adaptat din nou împreună cu Bogdan Budeș, „Navigatorul” lui Cristian Juncu, realizat împreună cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost unul dintre cele mai bune spectacole prezente în ediția din 2019 a Festivalului Național de Teatru. Cu siguranță unul dintre cele mai iubite de public, dacă judecăm după aplauzele cu care a fost răsplătită prestația de senzație a trupei târgumureșene.

Reluând tema decadenței și a izolării individului prin alcoolism și consecințele lui, în special asupra familiei și relațiilor între frați, pe care a mai atacat-o în trecut în spectacolul de succes al teatrului Nottara „Vestul singuratic” (textul unui alt irlandez, Martin McDonagh, pe care a lucrat cu același Bogdan Budeș), Cristi Juncu duce argoul și trivialul o treaptă mai sus, într-o altă comedie neagră la care râzi în hohote, în timp ce totul în tine se ghemuiește ori se sfâșie…

O colindă heavy-metal, cântată la un an de la premieră pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean, pentru a delecta și blagoslovi publicul FNT, împreună cu care a sărbătorit, pe un ton răstit și licențios, un Crăciun sumbru, chestionând modul absurd în care fac oamenii alegeri în viață, cu care trebuie apoi să trăiască.

Cinci bețivi, un joc de cărți, o nouă iarnă tristă, un om negru de zăpadă, un ajun de Crăciun cu colinde rock, mult alcool, sticle și pahare, ironie și sarcasm. În Irlanda. Doar o convenție, pentru că spațiul ăsta plin de praf, deznădejdi, uimiri și alcool, unde se pierd cu ușurință ochelarii, demnitatea și pariurile cu viața, care scârțâie din toate încheieturile, copleșitor, puternic și apăsător, așa cum l-a imaginat și l-a luminat în cele mai mici și surprinzătoare detalii Cosmin Ardeleanu, poate exista la fel de bine în Baldoyle, o suburbie din Dublin, sau oriunde în altă parte unde blestemul neputințelor de tot felul s-a pogorât asupra oamenilor. James „Sharky” Harkin, venit în casa părintească să aibă grijă de fratele lui orb și în vârstă, Richard Harkin, reușește cu greu să se țină departe de băutura care i-a distrus viața și de la care a decis să se abțină, mai ales în preajma ispitelor repetate din Ajunul Crăciunului, când sunt vizitați de alți prieteni alcoolici pătimași și poate chiar de Diavolul însuși…

Într-o confruntare permanentă cu irascibilul, ciufutul, dezinhibatul și provocatorul lui frate Richard, senzațional întruchipat de Nicu Mihoc, căruia Sharky trebuie mai degrabă să îi țină piept decât să-i ofere ajutorul, dar și în necontenită ofensivă și defensivă în meciul cu propria conștiință, care îl bântuie și îl urmărește cu trecutul ei încărcat de greșeală, rușine, frică și vină, eroul căruia îi dă viață cu gingașă asprime și duioasă revoltă Theo Marton, un tip conflictual și un criminal fără pricepută calificare, este mereu în apărare și atac, reușind să câștige empatia spectatorului în pofida tuturor lucrurilor reprobabile pe care le intuiești și le surprinzi pe parcurs în comportamentul și în trista lui istorie de viață. Regizorul reușește să-l păstreze mereu sub o perdea de surpriză, între faldurile căreia l-a ascuns cu inteligență dramaturgul, pentru a-l arăta din când în când și a-i aduce la suprafață secretele într-un exercițiu de tainică și emoționantă complicitate cu publicul. Acesta din urmă cucerit încă de la începutul spectacolului de fermecătoarea interpretare a lui Nicu Mihoc (exact ca și-n cazul Florin Piersic jr. în „Vestul singuratic”), un bețiv bătrân, decrepit, orb, spurcat la gură și iute la mânie, dar care se bucură din plin de plăcerile vieții, molipsindu-i și pe ceilalți (admirabil cum  reușește să transmită actorul pofta asta de viață și energia incredibilă a personajului), dar care își acceptă cu greu neputințele și le transformă în forme de agresivitate accentuată, în special verbală, asupra celor care-l sprijină și de la care-și revendică un soi de cuveneală, ce pula mea!…

Nicu Mihoc este dirijorul acestei orchestre prin care Cristi Juncu își face auzite sudălmile din colindă, dimpreună cu toate cuvintele care se bagă și cu greu se mai scot din toate relațiile de iubire denaturată și otrăvită în toate chipurile pe care le leagă cu partenerii de scenă. Un joc cu focul, la figurat și la propriu, în care argoul câștigă și își găsește un soi de firesc în această solemnitate a trivialului care-i străbate fiecare por și care punctează decisiv în pariul cu decadența. Asta pentru că este savuros ascultat întru armonia partiturii de interpretările, la rândul lor precise și delicioase, lui Dan Rădulescu (minunat în Ivan Curry, infantilul, blândul și melancolicul prieten al celor doi frați) și Costin Gavază (un Nicky Giblin impertinent și petrecăreț, actualul soț al fostei soții a lui Sharky, volubil și lipsit de scrupule), dar mai ales a lui Richard Balint, misteriosul și rafinatul domn Lockhart (cu acest rol, cu diabolicul sau diavolescul său joc de metamorfoze pus în slujba interpretării lui, actorul Richard Balint a câştigat la Premiile UNITER 2019 premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar), excelent în transfigurările lui demonice, mai ales în celebra partidă de poker la care se poate pierde sau câștiga sufletul, miza reală a acestui ajun de Crăciun…

Multă singurătate, tristețe și violență abținută, bine camuflate, așa, ca de sărbătoare… Într-o invitație pertinentă (și fără de vreun perdaf tras la voia întâmplării) la introspecție și bilanț. Peste toate Faust, la timpul cel mai prezent. Și cu final fericit, pentru că mefistofelicul nu poate învinge în această noapte sfântă,  în care Ucigă-l toaca devine ucigă-l colindul sau muzica de orice fel (cu un mare bravo! către Richard Balint)…

Infernal, sălbatic, frust, fără menajamente sentimentale sau dulcegării inutile ori scăpări intenționate de duioșie, altele decât cele foarte fin și inteligent strecurate în jocul actorilor care au înțeles că trebuie să transmită necontenit această candoare intrinsecă a personajelor pe care le interpretează, într-un spectacol suficient de lung (trei ore) ca să ai timp să te îmbeți temeinic și empatic împreună cu protagoniștii, fără însă a te plictisi vreo secundă….

Prinși cu toții într-un Crăciun cenușiu, a la Tim Burton și Samuel Beckett în același timp. Un Crăciun la genul masculin, care se bucură de o singură prezență feminină, Ale Țifrea, întruchipând-o încântător și (cum se putea altfel?!) sarcastic pe Fecioara Maria, cea care deschide spectacolul și care-i asigură apoi ritmul, prin câte o bătaie de clopot de la o scenă la alta, pentru a-l încheia rotund, cu brațul plin de versuri șugubețe și atent meșteșugite de colinde, prin care lăudați, și cântați și vă bucurați – sâc! – la unison, ca dealtfel de întregul text pe care s-au jucat Cristi Juncu și Bogdan Budeș.

Pe o scenă a deznădejdii, amărăciunii și salvării, în care fiecare este pe rând victimă și călău, într-o lume în care aparențele și evidențele se amestecă ciudat, schimbând mereu echilibrul între cele două talgere ale balanței care ar trebui să ne țină cu picioarele pe pământ… Și poate departe de o regretabilă eroare, care poate deveni însă o nouă șansă la viață și la salvare de la acest coșmar faustian…

Poate chiar te-ai putea vedea condus… lângă Iisus…

Pa-ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!…

afis navigatorul

Navigatorul” de Conor McPherson, traducerea: Bogdan Budeş, adaptarea: Bogdan Budeș și Cristi Juncu

Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș

Regia: Cristian Juncu

Scenografia și video: Cosmin Ardeleanu

Light Design: Cristian Juncu, Sarosi Ferencz

Coregrafia: Attila Bordás

Regizor tehnic: Teodora Crăciun

Ilustrație muzicală: Cristian Juncu

Foto: Cristina Gânj

 

Distribuția:

James „Sharky” Harkin: Theo Marton

Richard Harkin: Nicu Mihoc

Ivan Curry: Dan Rădulescu

Nicky Giblin: Costin Gavază

Mr. Lockhart: Richard Balint

Maria: Ale Țifrea

Durata spectacolului: 3 ore şi 15 minute (cu o pauză)

Spectacolul este recomandat persoanelor peste 16 ani! 

 

Strigătul de disperare al școlii românești cu și fără „Limite”. La Replika.

LIMITE.-credit-foto-Oana-Monica-Nae-2-3

Ai luat un 4 la Română pentru că nu ți-ai făcut tema… Fix în ziua când ți s-a rupt tricoul și au râs colegii de tine… După ce la ora de sport profesorul te-a avertizat că nu știe dacă vei putea lua notă de trecere la proba de rezistență de săptămâna viitoare… Și diriginta te-a chemat în pauză la cancelarie să-i pârăști pe cei care s-au bătut ieri cu cocoloașe de hârtie în timpul orei de chimie…  Și să te roage să vii mâine cu mama la școală să schimbați draperia, care s-a rupt săptămâna trecută fix când ai încercat tu să închizi fereastra, deși se agăța mereu în colțul ei… Iar directorul, pentru că te-a prins la cancelarie, ți-a cerut să-ți coși numărul matricol pe sarafan, altfel să nu te mai întorci mâine… O zi tristă de școală pe care ai putea să ți-o aduci aminte din viața ta de elev…

Azi merge copilul tău la școală. Locul ăla de unde ți se cer mereu bani. Pentru cretă. Pentru markere. Pentru paznicul școlii. Pentru supravegherea video. Și pentru materiale auxiliare. Și iar au schimbat ăștia regulile pentru admitere… Și programa… Și iar a luat azi 8 la desen, nu mai pupați liceu bun… Și iar le-a dat profesorul de mate teme pentru tot weekend-ul, de nu puteți ieși nicăieri… Și trebuie să treci pe la medicul de familie diseară, să-l scutești de la sport, să nu-i strice media… Și iar i-a zis directoarea să se tundă, pentru că băieții nu pot purta părul lung, zice la regulament… Și iar e miercuri ședință cu părinții… O zi tristă de școală din viața ta de părinte…

Spectacolul „Limite” al Centrului Educațional de Teatru Replika îți vorbește despre toate astea și multe altele fără să spună niciun cuvințel explicit despre ele. Făcându-te doar să îți aduci aminte, silindu-te să activezi tot ce știi despre școală din memoria ta afectivă, din experiențele tale directe și indirecte mai vechi sau mai noi de pe băncile, de la ușa și din curtea ei. Dar numai ca să te ajute să înțelegi. O nouă perspectivă, despre care se vorbește mult prea puțin: cea a dascălului. Pentru că există multe zile triste de școală din viața lui de profesor…

„Limite” este un eveniment-radiografie pentru școala românească post-decembristă, pentru realizarea căruia dramaturgul Mihaela Michailov împreună cu regizorul Radu Apostol au intervievat zeci de profesori din mediul preuniversitar, inspectori școlari și alți reprezentanți ai instituțiilor care joacă un rol hotărâtor în sistemul educațional din România. Prin încercările lor, cei de la Replika se străduiesc de câțiva ani să surprindă și să explice legăturile complexe dintre profesori, copii și părinți, în speranța că, odată înțelese și asumate cocluziile cercetărilor și  evenimentelor lor, ne vor ajuta pe noi toți să ameliorăm, să reparăm și să îmbunătățim calitatea educației. Pentru noi, pentru copiii noștri și pentru un viitor mai bun.

De la o speță din interiorul sistemului (aleasă nu doar deloc întâmplător, ci chiar foarte inteligent pentru a o exploata atât din perspectiva educațională cât și din cea teatrală, retoric și emoțional) s-au plimbat prin hățișurile școlii românești, pe culoarele ei pline de indiferență, abuzuri, birocrație și corupție, au bătut-o pe umărul ridicat a neputință, i-au băgat creionul și degetul în ochiul împăienjenit de suferință, i-au ridicat sarafanul și au tras-o de cozi pentru a-i revela rușinea și a o incita la strigăt, i-au răsfoit manualele pline de erori științifice și cataloagele înțesate de 10-le ăsta cretin după care aleargă toată lumea la toate materiile, i-au rupt echerele cu care își măsoară unghiurile înguste prin care e în stare să privească și i-au împrăștiat mărgelele de pe numărătoare, doar-doar o pierde până la urmă socoteala… I-au chemat părinții la școală și i-au scăzut nota la purtarea din  ultimii treizeci de ani… I-au forțat toate limitele…

Pentru că „Limite” este și un foarte bun spectacol de teatru. Realist, curat, plin de emoție de foarte bună calitate. I se datorează în mare măsură actriței Mihaela Rădescu, care reușește să se miște admirabil între rolurile celor șapte personaje-profesor și un părinte pe care le interpretează în același timp și care i-au fost încredințate de Radu Apostol pentru a construi mesajul puternic al spectacolului. Excelentă opțiunea pentru un one woman show, care vine încă din scriitura foarte bună a Mihaelei Michailov, dar și pentru alegerea Mihaela Rădescu care reușește să dea credibil viață acestor voci și să le pună într-un dialog permanent fără nicio scăpare, voci pe care regizorul le gestionează și le  amplifică ingenios prin alte mijloace (și chiar cu ajutorul altor câteva personaje pe care i le pune subtil actriței în cârcă), dar și cu ajutorul muzicii lui Alex Bălă.

Senzațională Mihaela Rădescu la ieșiri și intrări în personaj, într-o demonstrație complexă de măiestrie actoricească (superbă mai ales în rostire și joaca pe multe voci, dar foarte atentă la schimbările de ritm și atitudine corporală pe care le imprimă diverselor personaje) dar și de înțelegere umană, de experimentare a umilinței mereu din perspectiva altuia, pe care o explorează fin și inteligent, într-o cheie ușor recognoscibilă de către public. O ajută și scenografa Gabi Albu, care a optat pentru un decor simplu, dar foarte inventiv folosit și dat spre explorare actriței, plin de surprize și de sfredele  emoționale prin care trece spectatorul cu fiecare obiect de recuzită care se lasă dezgropat, dezvăluit, mânuit și urcat pe scară întru salvare și susținerea celor rostite…

Adevăruri crude și sfâșietoare, pe care profesorii le tac de ani de zile, bombardați deopotrivă de indiferența, aroganța și impertinența elevilor, tot mai strâmb cultivate și susținute prin complicitatea otrăvitoare a părinților și defăimarea continuă a instituției și sistemului pe care au ales să-l servească, amenințați de politicieni nepricepuți, de media rău intenționată, de mizerie, de neputință, de vină, de rușine și de teamă…

Ascunși care cum poate, cu mai multă sau mai puțină pricepere, sub un costum de unică folosință, pe care fiecare elev îl împroașcă pe rând cu cerneală, cu cretă, cu vopseluri, reproșuri, sictir și noroi, pentru a-l arunca apoi la coș și a trece mai departe… În urma lor, sistemul pare că o mai ia încă puțin la vale, în timp ce profesorii rămân pe loc, într-o încremenire aproape suavă, gata să fie folosiți de următoarea generație și aruncați din nou la coșul de gunoi al educației și al istoriei…

Frumos, curat, pertinent, profund. Pe scurt, cât se poate de important. Ca tot ce și-a propus acest centru educațional, unde se simte dragostea pentru educație și teatru deopotrivă, inteligența și coerența echipei și dorința sinceră de a schimba ceva.

Cu fiecare replikă din dialogul ăsta surd cu sistemul, cu noi, cu neputințele noastre… Până ne-om găsi lokul…

Afis_limite_mic-1

Limite” de Mihaela Michailov

Centrul de Teatru Educațional  Replika

Regie și Lighting Design: Radu Apostol

Distribuția: Mihaela Rădescu

Scenografia : Gabi Albu

Muzica originală și spațiul sonor: Alex Bălă

Foto: Monica Nae

Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)

Nerecomandat persoanelor sub 14 ani

Din cearcănul ochiului care privește spre moarte: „Dansul Delhi“ în clinica lui Radu Afrim

DANSUL-DELHI.-credit-foto-Odin-Moise-7

Sunt un om bogat, dar infinit mai trist. Cu fiecare om care trece prin mine, cu toate comorile și tristețile lui. Dar sunt un om tot mai viu, cu toată moartea cu care sunt datoare. Cu fiecare ființă vie care trece prin mine, cu tot sfârșitul pe care la rându-i îl are de restituit ordinii Universului.

A trecut iar Radu Afrim. Cu toată suflarea și cheful lui de joacă și de viață, dar și cu toată moartea de care e în stare și pe care e dispus să mi-o arate. Și e… Noroc că nu e decât un dans. Pași pe care ne deprindem să-i facem împreună, mișcări pe care trupul se obișnuiește să le execute, muzică spre care urechea se instruiește să-și încordeze auzul, dar mai ales ritmuri pe care inima învață să bată și apoi să asculte de ele… Până într-o zi când se va opri…

Locuim doar într-un  cearcăn, unde învățăm să dansăm dansul ăsta. Într-un cerc vânăt ori pământiu care înconjoară ochiul tot mai obosit sau mai bolnav al vieții noastre ce se va închide sigur prin moarte, un cerc care se adâncește cu fiecare înțelegere, cu fiecare rană săpată de lacrimile ce însoțesc fiecare plecare pe care suntem obligați să o acceptăm. De aici se pot vedea uneori genele deschizând ochiul a speranță și arătându-ne din nou lumina, alteori împletindu-se liniștite întru visare, și, câteodată, unindu-se amenințător sub semnul primejdiei că s-ar putea să nu le mai vedem niciodată…

Suntem în plin cearcăn. Mai precis pe holul lui lung din spitalul morții, de unde căutăm către sfârșit. Cu umbrela pregătită pentru următoarea ploaie de lacrimi, distingem printre gene o bolniță unde nu învățăm să ne tratăm, ci doar să privim, așezându-ne cuminți, într-un scaun  de așteptare sau  doar de vizitator, pentru consultul oftalmologic.

Pe rând, fiecare, pacient și aparținător (iubesc cuvântul ăsta!) într-o clinică de emoții puternice (senzațional construită de scenograful-arhitect Cosmin Florea – șeful ocolului silvic al „Pădurii spânzuraților“ – și exploatată video împreună cu Andrei Cozlac), eroii lui Afrim și spectatorii „Dansului Delhi“ sunt invitați să privească înăuntru. Fiecare cu ce a venit de acasă, doar ghidat de lumină și mișcare atent studiată pentru a-și antrena mușchiul ochiului și a-l face să se întoarcă unde și-a propus regizorul să-l facă să privească, până înțelege și prinde ritmul. Ăsta din urmă e ambalat într-o inimă urișă în dreapta scenei, acoperit grijuliu cu o pânză, precum mobilele vechi, gata oricând să fie ridicată și scuturată de praf pentru a-ți arăta încăperile ei luminoase, pline de puls  și parcă mereu neatinse de vreme…

O inimă cu care Afrim a venit în buzunar direct de la „Măcelăria lui Iov“, achiziționată la prețul corect (după ce nu a mai putut fi salvată de la prăpăd!…) tot de la Naționalul ieșean. Doar ca să treacă prin ritmurile ei moartea. Moartea din cearcăn, din cercul din jurul acestei surse-metaforă de lumină care este textul lui Ivan Vîrîpaev. O moarte-halou sau o moarte-curcubeu, una descompusă în șapte culori pentru a-i înțelege mai bine Lumina, caldă și rece deodată, care inundă insula pe care o are în stăpânire, în șapte piese într-un singur act sau într-o singură piesă în șapte acte. Chestionând câte o moarte, mai scurtă sau mai lungă…

Tot din Măcelărie a venit la braț și cu fiica lui Iov, candida și ingenua Ada Lupu cu delfinul ei cu tot, mânată de promisiunea unei insule, de data asta cucerind una a morții… Ea este Katea, ea este dansatoarea desăvârșită, ea este cea care a inventat „dansul Delhi“, un dans început cu o durere ca o bucată de fier încins înfipt în inimă, prin care a luat viețile săracilor, bolnavilor și oamenilor suferinzi din Delhi și le-a transformat într-un dans superb, pe care toți îl admiră… O fericire construită pe nefericirea altora… Și cea care ne invită și pe noi să dansăm… Suavă și intransigentă deopotrivă în mișcare și rostire, sigură pe sine și plină de multă libertate interioară și exterioară, actrița-dans reușește să descrie durerea cumplită dar și bucuria imensă care-i  însoțesc cadențele, și care, odată împărtășite, sunt pasibile de acceptarea și înțelegerea noastră. Plecând de la paralizie, de la starea de șoc în fața veștii morții, trecându-le prin acceptare, durere, furie, invidie, reproș, fericire, zbor și desăvârșire, într-un amestec corporal de scuză, părere de rău, vină, revendicare și implorare gen „lasă-mă să fiu fără tine!…“.

Fără tine înseamnă multe. Fără mama (consistentă Pușa Darie în construcția acestui rol), cea care râde mereu și te critică blând și aspru cu un ochi, uneori mai puțin reținut, în timp ce celălalt plânge sub regret și melancolie, femeia care a visat și ea odată să danseze, poate chiar să inventeze un dans… Fără Andrei (un Dan Prisacariu fermecător și rezonant), admiratorul înflăcărat, dragostea ascunsă a vieții ei, plină de pasiune și culpă în același timp… Fără soția lui Andrei (foarte precisă Marina Munteanu în rolul Olga, femeia lovită și înșelată)  și toată durerea vinovată a trădării și a împingerii ei către suicid… Fără o mână de ajutor și de sprijin în trecerile către Dincolo (excelentă Livia Iorga în rolul asistentei medicale, mereu pregătită cu actele, cu tava pe care tronează tratamentul de consolare dar și seringa plină de vină, reproșuri și resentimente, poate chiar de toate cele necesare pentru pregătirea ultimului drum)… Fără spectatorul atent și vigilent (Tatiana Ionesi, savuroasa Lera, criticul de balet prin vocea căruia se ascute limba către critici în general), fără de care mesajul dansului ei poate nu și-ar găsi împlinire… Dar și fără sine… Golită de dans… Poate chiar și de orice memorie a dansului ei…

Trecuți fiecare prin patul morții – ce tronează amenințător în ochiul din mijlocul scenei, prin care îți arunci curios privirea către moartea ta și către morțile posibile ale celor din jur, în timp ce moartea privește înapoi către tine fără de vreun sentiment -, te sfredelesc cu interogări amețitoare și priviri de compătimire, în timp ce peste pleoapa închisă suficient pentru a umezi de fiecare dată corneea și a te lăsa să privești mai departe la moarte, dansează mereu Ecaterina, întruchipându-l pe Shiva, Marele Ascet, purtătorul colierului de cranii și dansatorul divin, stăpânul celui de-al treilea ochi, de foc, deschis întru amendat dualitatea din om prin dansul lui cosmic, în al cărui ritm creația evoluează, se dizolvă și se regenerează succesiv, ca într-o odă ce celebrează iminența fiecărei despărțiri, într-un ritual de distrugere firesc după orice proces de creație…

Din acest laborator al morții, locul ăsta în care se întâlnesc toate răsuflările întretăiate ale personajelor și spectatorilor deopotrivă, care ți-a fost înfipt puternic în minte și pe care s-ar putea să-l vezi la final, când se va fi derulat filmul vieții tale (din nou felicitări către colaborarea fericită cu Cosmin Florea!), se salvează și ne salvează doar dansul Delhi, decupat precis dintr-un bogat univers vizual și sonor marca Afrim, acompaniat de bătăile uriașei inimi din scenă până la aritmie, hipertrofie, explozie sau infarct…

Să nu uităm de ce ne-am adunat…

Pentru izbăvire. De păcate. Și pentru  eliberare. De pasiuni. De emoții. De milă. De vină. De rușine. De teamă. Prin artă. Carevasăzică pentru catharsis…

Mi-e rău… Parcă nu se mai vede demult nicio geană…  A rămas doar așteptarea… Ca pleoapa să se închidă și să înghită sub ea tot ce poate… Sub semnătură… Cu puțin noroc și pentru suma potrivită, poate aflu din timp, chiar înainte de ora oficială a înregistrării decesului…

Sau poate totuși am avut decența să îmi las acasă venele… Ori măcar un auricul sau ventricul, ceva, că mai am nevoie măcar de o garsonieră din acest apartament cu patru camere cu care am venit la spectacol, Radu Afrim, ce dracu!…

Fiecare mișcare în interiorul dansului… Tu simți atent și liniștit, și-n interior și-n exterior, și la început și la sfârșit, în profunzimea și la suprafața visului…

Poate într-o seară de toamnă, un spectator…

DANSUL-DELHI.-afis

„Dansul Delhi“ de Ivan Vîrîpaev, traducere: Elvira Rîmbu

 Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Univers sonor: Radu Afrim

Video: Andrei Cozlac

Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș

Foto: Odin Moise

Distribuția:

Ecaterina (Katea): Ada Lupu

Lara: Tatiana Ionesi

Andrei: Dan Prisacariu

Mama: Pușa Darie

Asistenta: Livia Iorga

Olga: Marina Munteanu