Colț irlandez cu nefericire, moarte, umor negru și whisky:„VESTUL SINGURATIC”. Aproape un deceniu de înjurături teatrale sublime la Nottara.

„− Super parohie ai părinte!…  Unul și-a omorât nevasta cu târnăcopul dat la scufie, alta i-a scos lu’ mă-sa creierii cu vătraiul… și tu stai la taclale cu ei… Am auzit că Cetățeanul care-l reprezinți e mai tare ca poliția și tribunalul…

–  Și eu am auzit la fel, dar cred că n-am auzit bine!… Se pare că Dumnezeu n-are nicio jurisdicție în locul ăsta, niciuna!…

 – E tare cuvântul ăsta, jurisdicție, îmi place cuvintele cu J…”.

Cam așa arată dialogurile într-un colț uitat de lume și de Cer, unde divinitatea și-a pierdut demult răbdarea și competențele de a mai judeca vreo pricină omenească, mult prea ocupată să se absolve de păcatele supreme ale celor ce au decis să o ia înaintea oricăror porunci de rânduire a lumii și să decidă singuri asupra ispășirilor ce li se cuvin.  Și cam asta se poate naște din mintea frământată a unui  mare creator de teatru contemporan, expus de-a lungul vieții la traiul în comunităţi izolate și defavorizate, printre oameni cu preocupări bicisnice și resurse puține, augmentând în emoționalul lui traumele din proximitate pe care le-a observat, le-a înregistrat și le-a consemnat cu consecvență în jurnalul lui afectiv, ce-și pun azi puternic amprenta asupra scriiturii și viziunii lui artistice.

Crescut la Londra într-o familie de imigranți irlandezi, cunoscut pentru umorul negru absurd prezent în toate creațiile sale, dramatice și cinematografice, Martin McDonagh este una dintre figurile marcante ale teatrului irlandez contemporan, foarte cunoscut și ca scenarist și regizor de film (regizor al filmelor „In Bruges”, „Șapte psihopați și un câine”, „Trei panouri publicitare lângă Ebbing, Missouri” și „Spiritele din Inisherin”, a fost distins cu un premiu Oscar – pentru scurtmetrajul de debut „Six Shooter” –, șase premii BAFTA, trei premii Olivier și trei premii Globul de Aur și nominalizat la cinci premii Tony, având până acum 175 de nominalizări în urma cărora a câștigat 89 de premii în cinema, filmele și actorii lui înregistrând un palmares încă și mai bogat).

Tot mai cunoscut și publicului românesc de teatru (vizitat cu succes de importanți regizori de scenă  de la noi, printre care Radu Afrim și Vlad Massaci, al cărui spectacol „Locotenentul din Inishmore” se joacă acum cu succes pe scena Teatrului Mic), Martin McDonagh este, printre altele,  autorul a două importante trilogii dramatice ce pun sub lupă identitarul irlandez  („Trilogia Leenane: The Beauty Queen of Leenane, A Skull in Connemara, The Lonesome West” şi „Trilogia Insulelor Aran: The Cripple of Inishmaan, The Lieutenant of Inishmore şi The Banshees of Inisherin”, ultima încă nepublicată și devenită între timp scenariul filmului de succes), piesele sale și ele multipremiate, fiind montate în toată lumea.

Scrisă în 1997 și nominalizată la Premiul Tony pentru cea mai bună piesă, „Vestul singuratic” face parte, cum spuneam, din „Trilogia Leenane”,  un fel de carte de vizită a dramaturgului, alături de „Regina frumuseṭii din Leenane” şi de „Craniul din Connemara” (nominalizată, tot în 1997, la Premiul Laurence Olivier pentru Cea mai bună comedie).  Trilogia plasează toate cele trei piesele în anii 90 (deși descriu o lume fără timp) în casele mizerabile ale personajelor care populează un peisaj rural aspru și dezolant, unde oamenii beau mult whisky, înjură, luptă, mănâncă chipsuri și prăjituri. Când nu se sinucid.

Cristi Juncu (cel care a pus în scenă acum mai bine de 10 ani și „Billy din Aran”, la Teatrul „Toma Caragiu din Ploieşti) este cu acest „Vestul singuratic” de la Teatrul Nottara la al treilea atac McDonagh, respectiv la al doilea spectacol montat pe acest text, după proiectul din 2008 de la Teatrul 74 din Tg. Mureş), o piesă foarte ofertantă teatral, din care a extras precis tot dramaticul necesar pentru a-l îmbrăca în haina cea mai potrivită a comediei negre de bună calitate.

Deși are loc în îndepărtatul hinterland irlandez (în Leenane, vestul Irlandei), piesa surprinde rutina în toate manifestările sale, înspăimântător de recognoscibilă azi ca stare de spirit la nivel universal, un vest sălbatic care și-a depășit demult  granițele, mai ales emoționale, invadând cu singurătate umanul de pretutindeni la toate nivelurile, cu șarmul lui romantic-repulsiv cu tot, plasat în curtea și anticamera civilizației, unde pare că încă-i mai joacă în fiecare zi cartea regresului la masa de pariuri.

Rezultatul e un deliciu teatral plin de replici tăioase, veninoase, vulgare, agramate, la limita imbecilismului fascinant puse în slujba umorului negru care-i traversează inteligent fiecare respirație, un mare banc sec cu o istorie deja lungă (deși nu se joacă foarte des). Spectacolul „Vestul singuratic” de Martin McDonagh, înscenat de Cristi Juncu pe scena sălii „George Constantin” a Teatrului Nottara după excelenta traducere a lui Bogdan Budeș nu și-a pierdut nicio clipă strălucirea inițială în anii pe care i-a dăruit deja publicului bucureștean, ba aș putea să spun chiar dimpotrivă, timpul, care lucrează mereu în defavoarea noastră, pare că își pune tot mai abil amprenta asupra impactului spectacolului, ce se tot maturizează (cot la cot cu actorii) și capătă tot mai multe profunzimi și nuanțe (tocmai a supraviețuit unei pandemii care a schimbat și ea multe în percepția publicului asupra conceptului de izolare și supraviețuire prin plictis).

Aproape un deceniu de înjurături teatrale sublime între Florin Piersic jr. și Vlad Zamfirescu (deja celebrii frați Coleman și Valene Connor), stropite cu alcool și întreținute cu respiro-uri generoase de Ioana Calotă și Corina Dragomir (distribuite alternativ în rolul Girleen Kelleher) și arbitrate împăciuitor de Andi Vasluianu (părintele Welsh). Înșurubate de Cristi Juncu în inspirata complicitate cu scenografa Carmencita Brojboiu într-o locuință mizeră, înțesată de mobile vechi și stinghii care-i susțin tocăria să nu se prăbușească împreună cu pereții scorojiți ce mai păstrează încă desenele murale, parcă dintr-o altă viață în care totul era nou și viu, astăzi o cușcă îmbâcsită pentru sufletele neconsolate legate în lanțurile neșanselor de tot felul și hrănite sporadic cu triste amintiri mistificate și ciozvârte de hoituri care le populează tot mai des bruma de social care le-a mai rămas. Un  spațiu claustrant în care domnesc praful, rugina, igrasia și pânzele de păianjen, ce acoperă ferm fiece cotlon al acestui interior dezolant, plin de obiecte inscripționate la vedere cu inițiala V (de la Valene, cel care-și revendică din vârful cariocii tot ceea ce mișcă în acest spațiu).

Deși la prima vedere pare că nu se întâmplă mare lucru, acțiunea fiind redusă la minimum în dialogurile aproape surde dintre personajele ridicole, înțepenite în fața paharelor și sticlelor de băutură, prinse în discuții aparent mărunte, în care deliciul e asigurat strict de comicul de limbaj, fără o dezvoltare tangibilă a intrigii, acțiunea se dezvoltă de la o scenă la alta, desprinzându-se din descriptiv și aducând inteligent personajele în conflict concret unele cu altele, pentru a se rupe din nou de aici și a se reorienta către conflictul cu mediul înconjurător.

Lipsiți de însemnătate și de valoare pentru spațiul și timpul care le marchează existența irelevantă, asupra cărora nu sunt în stare  să intervină pentru ameliorare sau schimbare, eroii ăștia triști sunt preocupați de răzbunări de tot felul asupra celorlalţi pentru fiecare eşec al lor. Conflictul lor dramatic este simulativ, deși par să interacționeze cu alte personaje și cu mediul, situațiile lor nu cunosc niciun fel de  progres. Cu dulapul (mai ales de schelete!) niciodată gol, ei joacă „negol”-ul, dimpreună cu alte cuvinte inventate pentru acest derizoriu („patee”, „chipse”, etc.), într-o sublimă evadare la nivel lingvistic din corsetul conștiințelor lor încărcate care-i ține într-o permanentă stagnare, la toate nivelurile, asigurându-le o lamentabilă co-dependență ce pare suficientă să le asigure supraviețuirea, în lipsa altor preocupări și țeluri mai înalte afară de colecțiile de figurine și de tachinări reciproce.

Relaţia fraţilor Connor este intensă și explozivă, bazată încă din anii copilăriei pe tachinări, conflicte și certuri permanente, ce par să se fi acutizat în urma „accidentului” cu o armă de foc  descărcată de două  ori din greșeală (!) în care și-au pierdut de curând tatăl. Experți în armăsarii violenței (mai ales de limbaj) născuți încontinuu de pântecul mereu gestant al țânțarilor impulsivității și răutății brute, Coleman şi Valene îşi continuă rivalitatea infantilă ajunsă acum la apogeu, care nu pare să se fi finisat prin ameliorări importante la vârsta maturității altfel decât prin imposibilitatea reparării actelor de cruzime înfăptuite.  Doar pentru că acum se poate.

Abrutizați de Cristi Juncu într-o manieră aproape suavă, Florin Piersic Jr. și Vlad Zamfirescu dau viață impecabil personajelor complexe și consistente în toată splendoarea nimicniciei lor, la limita vulgarului, cinismului și absurdului cu accente ridicol-tragice. Florin Piersic Jr. reușește un senzațional Coleman, un marginal mucalit și ireverențios, egoist și egocentric, un însingurat care și-a mutat neputințele în minte pentru a se putea suporta pe sine, în rarele momente de conștiență care-i traversează sporadic existența înecată în alcool, de unde le descarcă acum sub formă de jigniri, injurii și truisme cu care-și îmbracă doct limbajul colorat, foarte bine strunit la nivel de rostire, atent mutate dintr-un registru în altul în funcție de temă și de interlocutor (permițând consistente răbufniri de emoțional) însă coerent integrate într-un tot lingvistico-pronunțabil foarte șarmant cu care încântă invariabil publicul în fiecare scenă. Mai ales că-l însoțește cu un gestual la fel de colorat, perfect acordat la ritmurile și inflexiunile rostirii, impulsiv, ironic și autoironic, pe alocuri  sarcastic, țâșnind exploziv din calmul aparent cu care personajul său, țintuit mai mereu în șezut de nivelul de alcool din sânge și mintea-i prea odihnită ca să se mai preocupe de rostirre, poate chiar în momentele în care jumătatea plină a paharului se dovedește a fi apa cu care a înndoit pe ascuns băutura fratelui lui.

Un frate tembel și fanfaron cu care-și împarte traiul derizoriu în spațiul pe care i l-a cedat contra tăinuire al unui excelent Vlad Zamfirescu, cel care-i dă viață teribilistului Valene, un tip de prost gust, colecționar de „bibeloae” religioase, „statuele” cu care caută să umple până la refuz rafturile pereților fără vreun scop anume, un adult infantil, excelent mânuitor de icnete (!) în lipsa unor reacții mai potrivite pentru situațiile cu care se confruntă, dar și un tip pervers și manipulativ, ce pare să fi jucat  foarte bine cartea complicității la crimă din care și-a extras precis avantajele cu care defilează superior în fața lui Coleman.

Între ei un foarte bun Andi Vasluianu, reținut (mai ales de băutură!) în rolul preotului căruia-i joacă intenționat stângaci emoțiile, marele „espert la trăitu singur” cum îl caracterizează Coleman, un tip prea sever cu sine care bagă frica în sticlele de whisky până i se blegește credința, dar nu cât să profite de bieții copilași, ceea ce pare a-i asigura un avantaj „în fața la jumate din popii din Irlanda”,  personajul care se va dovedi cel mai greu de salvat.

Câteva raze de feminin-erotic în tot universul ăsta sumbru lipsit de speranță asigură tânăra Girleen (Corina Dragomir, pe dublu rol cu Ioana Calotă, foarte potrivite – am văzut ambele distribuții – în rolul fetei sensibile care nu-și poate exprima duioșia și sensibilitatea, deși se simte și lasă foarte bine să se vadă că le deține). Girleen și-a ascuns bine feminitatea după veșmintele și comportamentul profund masculin pe care-l afișează de după costumul ei de camuflaj și preocupările eminamente băiețești, care însă se vor dovedi motorul unei manifestări profund feminine, banii din vânzarea de băutură fiind economisiți pentru o cauză nobilă în slujba dragostei adevărate din sufletului ei curat, pe care însă trebuie să-l țină atârnat la zvântat pe sârma de rufe printre costumele echipei locale de fotbal feminin, descalificată pentru agresivitatea în teren (de remarcat e că este singurul amănunt despre prezența feminină activă în universul ăsta ermetic masculin!). Îndrăgostită iremediabil de cel eşuat în misiunea sa divină, care își ratează până și propria mântuire, sperând într-o post-salvare a sufletului pe care doar armistiţiul dintre cei doi fraţi i l-ar putea asigura pentru eternitate, salvându-i și ei sufletul văduvit de iubirea interzisă.

Capabili în cele din urmă de oarece comunicare, într-un savuros confesional în care conştiinţele aparent trezite își înfruntă ororile mărturisite întru iertare, cei doi frați nu-și pot depăși condiția mizeră chiar dacă se dovedesc capabili de ceva profunzimi. Ca întreg satul Leenane  (prezentat astfel în toată trilogia), parte dintr-o familie mare despre care toată lumea știe totul, la propriu și la figurat, ceea ce face și mai apăsătoare acțiunile lor, lipsiți de educație și de credință, acești oameni sunt condamnați să se iubească și să se urască reciproc în același timp, naivi precum niște prunci, capabil de cruzimi la limita barbarului, antagonism din care se creează tipul special de umor atât de particular în piesele (și filmele) lui McDonagh, ferocitatea și răzbunările odioase fiind îndulcite în sadismul pueril care le înlocuiește semnificațiile obișnuite din sfera thriller-ului polițist, mutat deștept în zona celui psihologic, suspansul, tensiunea și emoția conținute stimulând în spectator o stare ciudată de bine după acceptarea convenției, conferindu-i un nivel ridicat și echilibrat de anticipare, incertitudini, surprize și așteptări macabre extreme, un suspans generator de adrenalină, tristețe și bună-dispoziție.

Operând predilect în zona esteticii urâtului (prin distrugerea tuturor formelor și combinarea elementelor în chip mereu revoltător, indistinct, dezintegrat, transgresiv, comic absurd, teribil, dezgustător, imoral, negând frumusețea idealizată și pledând pentru grotesc și inuman), regizorul Cristi Juncu, ca și dramaturgul, ne vorbește esențial, prin discursuri narative atent studiate și urmărite în cele mai mici detalii, despre fascinația pe care degradarea umană o produce asupra noastră, întinzând deștept capcane în care ne lăsăm prinși în ciuda repulsiei permanente față de universul lui degradat și degradant, plin de rudimentar, lipsă de soluții și de speranță, îmbibate în alcool și obscen, în care, culmea, ne face tot timpul să ne regăsim. În pericol. În primejdie. În tentație. În ispită. În complicitate. În ignoranță. În alunecare.  În vină.

Și cel mai mult în teatru.

De cursă foarte lungă.

„Vestul singuratic” de Martin McDonagh, traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Nottara, sala „George Constantin”

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

---

DISTRIBUȚIA:

Coleman Connor: Florin Piersic Jr.

Valene Connor:  Vlad Zamfirescu

Părintele Welsh: Andi Vasluianu

Girleen Kelleher: Ioana Calotă / Corina Dragomir

Durata: 3 h (cu pauză)

Sfârșitul se află în început și în același timp totul continuă: „Sfârșit de partidă”. Cu Mihai Măniuțiu la „Tony Bulandra”.

„− La ce e bună comedia asta în fiecare zi?

− Rutina. Nu se știe niciodată.

− Noaptea trecută m-am uitat în pieptul meu. Era în el o bubă mare.

− Ți-ai văzut inima. ”

Răzvan Vasilescu și Marius Bodochi. Hamm și Clov, zic. Păzind frigiderele în care au fost vârâți Nagg (Corneliu Jipa) și Nell (Maria Nicola), în excelentul decor din colțul de univers pe care l-a imaginat scenograful Adrian Damian ultimilor oameni. La Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște.

Așteptându-l pe Beckett, cu care vine la subsuoară Mihai Măniuțiu. Și-l dezvelește încet, al naibii de încet, poate cum îi șade bine unui post-apocaliptic. Ca să-ți dea răgaz să te gândești la sfârșit. Misterios. Ezitant. Delirant. Un timp care stă pe loc într-un spațiu suspendat. Ultima strigare de salvare. Surdă, oarbă, șchioapă și bătrână. A ultimilor oameni de pe pământ, înșurubați temeinic în insula lor din teatrul absurdului.

„Sfârșit de partidă”, una dintre piesele beckettiene de referinţă ale genului la mijlocul secolului XX, apărută la câțiva ani după „Aşteptându-l pe Godot”, continuă dramaticul abstract, înțesat de umor negru, care zugrăvește umanul încremenit în nonsens și degradare, lipsit de libertate de mișcare și limitat în gândire.

Piesa, fără intrigă, are de ales între a muri și a minți și le alege pe amândouă. Ca să fie sigură că personajele rămân captive în propria minte, condamnate doar la expresie, și ea inutilă, pendulând între îndoială și concret în căutarea unei guri care să dea glas tăcerilor şi nonexpresiei cu care sunt nevoite să opereze în lumea obiectuală, prezente unele lângă altele doar pentru a-și da replica. Timpul asului din mânecă, ultima carte, a supraviețuirii. Orbul Hamm, servitorul său Clov și bătrânii Nell și Nagg, rămășițele unei umanități pe cale de dispariție ce caută o formă asortată de îmbălsămare, numai pentru a confirma istoria inevitabilului sfârșit.

Deopotrivă parteneri și adversari de joc, sătui de „această chestie”, care nu are un motiv pentru care să se schimbe și deci se poate doar termina, Răzvan Vasilescu și Marius Bodochi se însoțesc mecanic, cu tot glacialul de care au nevoie personajele lor Hamm şi Clov, reușind emfaza fără schimbări majore de intonații, țâșnită automat prin precizia jocului anume păstrat într-o liniaritate care-și conservă dramaticul, la limita plictisului, o repetiție fără capete dintr-un fel de rutină iscoditoare, o provocare permanentă a singurătăților ce se însoțesc de multă vreme în toată splendoarea izolării lor, în care au ajuns să se cunoască unul de altul ca pe propria dermă.

Cuvântul lor nu e dublat de acțiune, dinamica fizică e posibilă numai pentru un singur personaj (care traversează scena în lung și-n lat, urcă și coboară întruna scărița pentru a satisface diversele nevoi ale celor imobili), ținut în mișcare permanentă doar de imposibilitatea de a se așeza, în timp ce celelalte, fără picioare, sunt imobilizate în șezut sau la orizontală. Aparteurile lor, singurele care le-au mai rămas din tot umanul pe care l-au cunoscut, transformate forțat în dialoguri absurde nu mai înseamnă demult nimic pentru nimeni, sunt anume intercalate cu nenumărate pauze și tăceri obsesive pe care niciunul dintre ei nu se străduiește să le umple cu ceva anume, cu altceva cu care să nu fi fost umplut până  acum: E o odă a nonsensului dus la rang de artă, a vidului plin până la refuz de egoismul și egocentrismele celor fără nicio speranță de evadare din banalul existenței în zilele care par că seamănă întocmai una cu cealaltă, trăind o permanentă stare de zero peste care încearcă intriga vreunui unu, născut gata resemnat sub rezerva ipotezelor narative pe care și le taie anume din fașă prin familiarul de care da dovadă, repetându-i la infinit implacabilul banal, mimându-și la nesfârșit, precis, mecanic, rolurile de opresor și asuprit.

Le țin isonul cu intervențiile lor articulate bătrânii fără picioare, părinții ținuți în viață cu doar câțiva biscuiți și promisiuni de drajeuri, cărora li se reproșează trecutul și li se schimbă nisipul precum animalelor, ba chiar li se vâră cu forța, printre sudălmi, povești la gura frigiderului, în lipsa oricărei alte audiențe pentru tiranul orb şi neputincios plictisit în scaunul lui cu rotile, drept răsplată pentru cine știe ce traume din copilărie de care s-ar face vinovați.

Convinsă că nimic nu e mai amuzant decât nenorocirea, poate lucrul cel mai comic din lume, Maria Nicola îi asigură lui Nell în scurtele ei intervenții, pe lângă detașarea autoironică față de lume, bruma de căldură și candoare de care are nevoie un tovarăș de viață  devotat, cu care Nagg al lui Corneliu Jipa (cu o partitură mult mai generoasă, simpatic în monologul despre pantalonii croitorului și emoționant în cel de părinte) se poate însoți în toată neputința lor, chiar și de a se atinge, și în care își poate sprijini încrezător secretele într-o  complicitate de comunicare terapeutică pe care o construiesc împreună întru supraviețuire.

Mutilați cu toții nu doar fizic, reduși la un concret imediat, la o simplă prezență vizuală care să confirme relaţiile de codependență comunicativ-emoțională în cele două cupluri (Clov-Hamm, Nagg-Nell) concomitent cu servitutea, separat și împreună, pe care o manifestă față de propria claustrare (Hamm şi Clov față de cabina lor închisă, Nagg şi Nell față de tărgile-sicriu ce-i țin lungiți în frigiderele-morgă, care au înlocuit inteligent în viziunea asta extra-spațială lăzile de gunoi propuse de Beckett, făcând posibilă o supraviețuire în univers, o prelungire a vieții lor inutile de bătrâni infirmi și asistați prin criogenie sau doar congelare, cine știe!), aceste resturi umane capabile să vorbească încearcă îmbălsămări inutile la toate nivelurile, sparte în divagaţii nesfârșite și incoerente, pentru a umple tot felul de goluri cu iluzii care să-i poarte demn spre moarte.

Degeaba încearcă să surmonteze, chiar cu umor, cu ironie ori sarcasm, condiția mizeră în care se zbat de cine știe când. Condamnați la ștergerea din istoria propriei umanități într-un capăt de Univers marcat de albul-spital-spațial (décor/costume) în care Adrian Damian le-a imaginat cu mult curaj sfârșitul, colorat vremelnic doar de lumina care pătrunde diferit prin cele două ferestre laterale ale acestei pseudoaeronave-ospiciu, un laborator spațial de supraviețuire în ale cărui acvarii de pe pereți se încearcă inutil cultivarea unor plante ce se încăpățânează să nu le mai promită vreun alt început, ei mai rămân o vreme agățați de insula suspendată pe care mai pot fi admirate numai prin lunetă ultimele semne ale trecerii omului pe pământ.

Finalul e o forțare bizantină a unui Dumnezeu care poate aș fi preferat să rămână neutru. Că tot se strecurase în deșertăciunea credinței lor, la ceas de rugăciune în scena „Tatăl nostru”, niște „liniște, ce dracu, puțină ținută!”.

Dar nu e sfârșitul meu de partidă.

„− Ce se întâmplă?

− Ceva își urmează cursul”.

Sfârșit de partidă.

„Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, Traducere: Ștefana Pop-Curșeu și Irina Mavrodin

Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, Sala Mare

Regia: Mihai Măniuțiu

Scenografia: Adrian Damian

Sound Design: Mihai Dobre

Foto: Adi Bulboacă

Regia de scenă: Iulian Scarlat

Lumini: Adrian Dragomir

Sunet: Șerban Fleancu

Video: Alin Vlăsceanu

Costumier: Mihaela Radu

Recuziter: Eduard Ștefan

Mânuitori decor: Florin Necșoiu, Dan Georgescu, Sorin Iliescu

Producție: Cătălin Ponorâcă, Teofil Diaconeasa, Georgeta Brânzea, Rodica Petrache, Adrian Stochiță, Florin Duțan, Florin Dițescu, Vasile Cobianu, Nicolae Cobianu, Liviu Dobrescu, Vicențiu Dumitrescu

---

DISTRIBUȚIA:

Hamm: Răzvan Vasilescu

Clov: Marius Bodochi

Nagg: Corneliu Jipa

Nell: Maria Nicola

Durata: 1h 40min

Omega 5, hip-hop teatral tip South Park pentru Mama-Oraș: „Un Basm Urban”. La Metropolis

Urbea gravidă. Lăsată cu burta la gură de cine știe ce derbedei care au înghesuit-o din nou prin colțurile cartierelor mărginașe, azvârlindu-i iarăși plozii pe străzile doldora de copii nefericiți, nedoriți, neîntrebați, în căutarea unui cămin care să le aline scâncetul.

Așa încep unele povești de viață ale oamenilor din oraș, fie el și fictiv, azvârliți din pântecul ei mereu roditor între fălcile nesătule ale socialului ce se cere asistat prin instituții, adunați de-a valma în camerele lor reci și neprimitoare sub promisiunea unui acoperiș binevoitor deasupra capului, care să-i țină departe de vântul și de ploaia părinților ce-și dorm liniștiți somnul, pe perna lor, în cetate.

„Un Basm Urban”, după un text scris și regizat de tânărul Norbert Boda (unul dintre cei patru creatori de teatru câștigători în cadrul programului StarT, ediția I, 2022), cea mai frumoasă surpriză teatrală a acestei stagiuni la Teatrul Metropolis, este un spectacol fresh, antrenant, plin de umor, energie, lumină și culoare, un eseu-musical curat ca lacrima, ciudat-atrăgător, vibrant și emoționant, ce aduce în atenția publicului povestea a cinci tineri orfani, eroi încă respinși la vârsta adolescenței care își joacă singura carte pe care viața le-a oferit-o în instituția în care și-au crescut împreună singurătățile, cântându-le, dansându-le și scuturându-le până li se vede rana de abandon și de respingere, învelită în tot candidul pe care sufletele lor neprihănite sunt în stare să-l aducă la suprafață din toată furia care a pus stăpânire pe ele .

Născut dintr-o joacă de-a „South Park” (celebrul desen animat care satirizează o gamă largă de subiecte sociale, de obicei tabu, din orașul fictiv al celor patru băieți, eroii blasfemiei și umorului întunecat, suprarealist, cu limbaj vulgar, înțesat de gag-uri, violență și conținut sexual explicit), „Un Basm Urban” este un spectacol care a adus firesc împreună versurile create pe niște beat-uri de hip-hop în cadrul unor workshopuri realizate de regizor cu actorii din distribuție, foarte tinerii actori Vlad Pânzaru, Tiberius Zavelea, Stella Cora, Francesca Fülöp și David Drugaru (unii dintre ei debutanți cu acest spectacol pe o scenă profesionistă), care experimentează împreună cu Teona Stavarachi, Ștefan Alexandru Iancu și Irina Sibef acest nou tip de teatru-hip-hop, al cărui text creat pe aceste premize ludice a fost nominalizat de UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 2021”.

Și face de nominalizare. Așa cum face și de spectacol. Demult n-am mai văzut atâta energie pe o scenă de teatru, atâta neatins (formal, stilistic, vizionar, interpretativ) ce se cere în continuare studiat și aprofundat. Un vibe nou pentru un public nou, capabil să-l recepteze, să-l simtă, să-l metamorfozeze și să-i integreze mesajele clare, dure, pertinente, capabile să producă reacție și, cine știe, poate chiar acțiune. Un teatru-manifest fără pretenții activiste și moralizatoare, o satiră contemporană complexă în limbaj colocvial, numai bună să răscolească toate cotloanele minții și sufletului deopotrivă, de unde-și extrage precis empatie și susținere pentru a se împinge către înainte.

Este marele merit al viziunii lui Norbert Boda, care a lucrat foarte atent cu coregrafa Roxana Fânață, pe excelenta muzică a RAW BeatGang, cât să-i imprime manifestului său toate ingredientele necesare succesului la public, mai ales firescul și dramaticul, utile pentru a construi frumos teatralul celor aproape două ore de spectacol și bună dispoziție, livrate în decorul esențializat al scenografei Cora Oprea, care-i asigură din câteva linii și câteva elemente de decor toată claustrarea și eliberările de care are nevoie (am remarcat în mod special gratiile de la geamurile pereților laterali și albul lor, prelungit în tot decorul, suport important pentru proiecțiile de lumini colorate care vor asigura vizualul show-ului). Fără complicații și sofisticării coregrafice ori muzicale inutile, un produs teatral care curge frumos, armonios, ca orice basm tălmăcit seara la culcare de vocea blândă a unui bunic.

Doar că bunicul e un amfitrion tânăr și bărbos în halat negru de mătase (excelent Ştefan Alexandru Iancu în rolul povestitorului acestui spectacol), care se mișcă inteligent printre ițele narative și protagoniștii acestei  povești năucitoare, descâlcindu-le și contextualizându-le cu mult umor (și el beneficiar al unei partituri generoase dramatic și muzical) pentru a ne facilita înaintarea în lectura istoriilor lor, în calitate de general al armatei de năpăstuiți ai sorții, pe care caută să-i salveze capitol de capitol.

Țară, țară, vrem ostași! Sau carne de tun pentru paginile de basm pline de eșecurile noastre personale din marele război social în care suntem angrenați cu toții. Datori să trăim într-un anume fel, să procreăm, să performăm familial, căutând vinovați spre care să ne îndreptăm amenințător arătătorul când ne prăbușim. Sau niște plătitori de taxe pentru toate acțiunile prin care ne reparăm apoi greșelile (de educație, de comportament și de proiectare a idealurilor sociale), înainte ca ele să ajungă pe masa de judecată și în gura necruțătoare a lumii și să ne compromită viitorul.

Și cetatea narativă e generoasă. Se lasă în continuare abuzată sub ochii noștri și rămâne grea, aruncând din pântece noi și noi ostași care îngroașă rândurile armatei celor defavorizați, pe care-i închid din vreme în spatele zidurilor înalte ale indiferenței noastre și-i antrenează printre rânduri pentru când om avea nevoie de ei.

Soldați jucați la masa cazinoului vieții în jocuri de noroc pe dezbrăcatelea, care-i lasă mereu despuiați, în batjocura lumii ce le admiră superior pantalonii în vine, în timp ce frunzărește cu dispreț paginile poveștii. Așa cum încearcă ele să fie scrise de Antagonista-colonel, directoarea orfelinatului a unei excelente Irina Sibef. Într-un rol fascinant în care-și pune abil în valoare talentul, calitățile fizice și vocale, senzualitatea și farmecele personale cu care face delicios reclamă la TV copiilor din orfelinat, vânduți acum la ofertă specială, cât mai mulți la pachet, pregătindu-și o excursie de relaxare în Madagascar din fondurile orfelinatului în timp ce declară ipocrit că s-a atașat de toate cele vreo două sute de suflete pe care le are în îngrijire și cărora le caută un cuib cât mai bun.

Mai puțin celor cinci prieteni din gașca celor mai fun orfani dintre orfani, interpretați excelent de cei cinci actori care le-au creat substanța, eroii salvați de la eșec prin propriile eforturi de apărare de toată respingerea de care au parte, din care reușesc să se extragă creativ și să-și învingă astfel condiția cu fruntea sus și zâmbetul pe buze, cu mult umor, cu energie neobosită, cu dans și cântec, minunat împletite, în care-și aruncă inventiv discursul dramatic în care s-au întâlnit toate frustrările, resentimentele, deznădejdea și furia care le-au traversat temeinic și le-au răvășit serios interioarele și care i-au călit înainte să-i arunce în vâltoarea vieții.

Ei sunt responsabilii de caterinci din Gașca Omega 5. Cum scria pe ambalajul unor batoane, furate de Axel de pe niște raioane. Cum care Axel? Șeful trupei, un minunat Vlad Pânzaru, fost Alex cu șapte ani de acasă, acum un Axel de care acel acasă s-a descotorosit, băiatul cu bun simț și simț etic, câine potrivit de pază pentru orice părinte adoptiv, care se îngrijește mereu de grup și militează pentru adoptarea lor împreună.

Adică împreună cu Kisha, fostă Alexandra, a răzvrătitei Francesca Fülöp (foarte robust jocul actriței, mai ales la nivel de mișcare; se remarcă solid în monologul despre portretul de familie falsă), cea mai băiețoasă și focoasă dintre fetele de la orfelinat, curtată de toți pantalonașii care-i populează preajma, inflamabilă, inegalabilă, sigură pe ea în ciuda tuturor insecurităților și vulnerabilităților pe care le ascunde cu grijă în spatele măștii de siguranță de sine construită de-a lungul anilor de cămin. Îndrăgostită fără să-și dorească să recunoască de Andrei, acum Ritchie, băiatul cool, cu stil, cel mai carismatic din gașcă, adus la lumină de un fermecător Tiberius Zavelea (foarte bun mai ales în duetul în care nici el nu pare dispus să se lase vulnerabil în fața Kishei), înnebunit de ideea de a face bani și de a scăpa astfel pentru totdeauna de sărăcie și de singurătate pe care nu i le alină acum decât gașca.

Gașca în care se face remarcată Tamara a excelentei Stella Cora, actrița cu cele mai alese calități vocale din acest grup, minunată și la nivel de rostire și mișcare, o fată simpatică, harnică, silitoare, ordonată și curată, foarte obsedată de ciocolată, a cărei energie se pare că o ține în priză și o adânceesc în preocupările ei de planificare a activităților grupului.

Grup al cărui mezin Boris, tocilarul găștii, creierul creierilor, fraierul fraierilor, geniul luat peste picior și adulat în același timp de toată lumea, jucător de șah și câștigător de orice concursuri, este interpretat cu vervă de David Drugaru, care reușește să-l țină inteligent printre interacțiunile celorlalți, de pe a căror margine completează, corectează, demonstrează și rezolvă, dovedindu-se în cele din urmă pionul principal pe tabla de joc.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Doar fantoma unei fete ce s-a stins în orfelinat, unde spiritul i-a rămas captiv, Wendy spânzurata, orfanca veșnică pe nume Andrada care „bagă spaima în toți orfanii”, un personaj secundar cu rol elementar cum va fi definită până la urmă în poveste, excelent interpretată de Teona Stavarachi (foarte bună și în rolul Susie, ultima fetiță adoptată, peltică, arogantă și lingușitoare) le mai tulbură vremelnic liniștea cu mișcările și tânguielile ei răscolitoare. Distrăgându-le atenția de la marele plan de autosalvare în care se vor arunca fericit cu toții: transformarea orfelinatul într-un cazinou de jocuri ale copilăriei pentru adulți, în care ruleta și zarurile au fost înlocuite de șotroane și table de sudoku, de care se pot bucura în liniște în timp ce-și ciocnesc prietenește pungile de pufuleți (!).

Depășind cu succes condiția de victime, demascând mai întâi fraudele și corupția din sistem (excelentă rezolvarea dramatică prin acțiunile îndreptate împotriva directoarei) și transformându-și nefericirea într-o afacere profitabilă, reușind să pună pe picioare o comunitate de defavorizați capabilă să se autofinanțeze (au înființat chiar și Fundația Omega 5, care militează pentru drepturile orfanilor și care a pus umărul la treabă, crescând rata adopției până la 80%!).

Nu oricum, după reguli stricte, ca orice dependenți de zahăr ce se respectă și trebuie să-și controleze atent excesele de energie (!), pe care-și construiesc pertinent autoritatea (foarte bun momentul de grup al decalogului orfanilor), greu de împărțit în feliile cuvenite odată ajunși la puterea banului, dar pe care reușesc să o negocieze cumva, nu se știe exact cum, reglând-o din străfundurile compasiunii și respectului pe care și-l vor purta pentru totdeauna unii altora, ca niște ostași adevărați din același regiment în armata țării care i-a cerut și n-a știut mai pe urmă ce să facă exact cu ei, lăsându-i dezbrăcați în mijlocul frontului sub ploaia de gloanțe ce le amenința serios trecerea în capitolele următoare.

Pagini scrise cu demnitate într-un basm teatral urban, transformat de Kisha Weller în noul ei best-seller (!), inspirat din viața la orfelinat a acestor eroi care au reușit să se reinventeze și să facă sistemul să funcționeze

Sau măcar să mai îndulcească viața tristă a orfanilor, sperând ca statul să asigure de acum încolo fiecărui copil câte o copilărie.

Te quiero, zucchero!

Restul e energie, poezie, antren.

Și har. Cu gust amar.

„Un Basm Urban” de Norbert Boda

Teatrul Metropolis, Sala „Olga Tudorche”

Regia: Norbert Boda

Scenografia: Cora Oprea

Muzica: RAW BeatGang

Coregrafia: Roxana Fânață

Foto: Dinu Lazăr

Cu: Vlad Pânzaru, Tiberius Zavelea, Francesca Fülöp, Stella Cora, David Drugaru, Ștefan Alexandru Iancu, Teona Stavarachi, Irina Sibef

Durata: 1h45m

P.S.

Programul „StarT”, inițiat de Teatrul Metropolis, a fost lansat în data de 15 septembrie și este dedicat tinerilor creatori de teatru, absolvenți ai facultăților de profil (actori și regizori).

Realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului București, prin Direcția Cultură, Învățământ, Turism, și al Consiliului General al Municipiului București, programul „StarT” a urmărit atât organizarea unui concurs de proiecte destinat absolvenţilor de Regie Teatru, cât și realizarea unei baze de date destinate absolvenților de Arta Actorului (actori și actriţe).

E mai ușor să construiești un copil puternic decât să repari un matur stricat: „Nu vorbim despre asta”. La Odeon.

Ce se întâmplă după ce dansezi mult cu cineva? Viața, asta se întâmplă.

O viață ideală, desenată în pași de dans, prinși în balans în cretă colorată pe asfaltul din fața blocului încă de la vârsta copilăriei, pe obrazul căreia maturitatea se va îngriji să aplice plasturii potriviți spre a nu lăsa să se vadă negrul cicatricilor ce întrerup desenul perfect al dansului de familie, ascuns  ochiului curioșilor în zâmbetele aplicate rănilor la vedere, pe care loviturile tuturor nespuselor, încasate tacit sub fiecare promisiune de vindecare, le-au lăsat să strige de-acolo pentru totdeauna.

Proiecții dintr-o viață nevorbită, o viață tăinuită, o viață secretă care crește în umbra lumii, departe de gura ei nesătulă, cuibărită stingher în sufletele zgribulite de atâta nevorbire, nevoite să scuze mereu reacția imperfectă la un sentiment ce se dorește mereu perfect și copleșitor. O viață de dureri ascunse, care izbucnesc brusc la lumină când ți-e lumea mai dragă, în clipe în care traumele nu-și mai găsesc loc unele lângă altele în tot întunericul dinăuntru.

Este ideea esențială din miezul preocupărilor unei generații căreia nu i s-a vorbit despre aproape nimic, în timp ce totul în jurul ei striga din toți rărunchii că trebuie să învețe tot despre toate. O generație născută în preajma Revoluției și crescută în tăceri asurzitoare în anii democrației firave și taciturne ce au urmat comunismului, hrănită cu fricile, angoasele și tradițiile anxioase ale părinților care au căutat să se adapteze cum s-au priceput mai bine la vremuri zgomotoase pe care nu le-au înțeles și pe care au ales să le tacă, așa cum fuseseră învățați că se face, pe care le-au integrat greu în propriile existențe, marcate de nostalgia după certitudinile stabilității iluzorii din vechiul regim și promisiunile de mai bine ale capitalismului năvălit în viețile lor, despre care n-au știut și nici n-au avut timp să le vorbească vreodată copiilor lor.

„Nu vorbim despre asta”, spectacolul montat de Adina Lazăr la Teatrul Odeon pe textul Alexandrei Felseghi, proiect câștigător în cadrul concursului „Tineri regizori, texte contemporane” ediția 2022, este povestea tristă a acestei generații, tălmăcită pertinent pe patru voci care au învățat rostirea „după ureche” despre propriul sine, în lipsa vreunei confesiuni reale despre emoțiile lor în sânul familiei în care și-au construit afectivul, ce se cereau dezbătute spre a fi vindecate (și mai ales pentru a evita dezastrele personale), precum cele legate de înțelegerea și asumarea propriei identități emoționale, intelectuale și sexuale, de abuzurile fizice și emoționale și de relațiile disfuncționale din familie și din mediul înconjurător care rezultă din ele, într-o societate în continuă schimbare, tot mai scormonitoare prin temele acceptării de sine și de ceilalți și a reconcilierii între generații spre a găsi soluțiile cele mai potrivite pentru reducerea disonanțelor de tot felul

O poveste dură despre iertare într-o structură dramatică fragmentată și alambicată, precum emoționalul din care-și extrage seva, o traumă transgenerațională recompusă din povești documentate și dramatizate de Alexandra Felseghi într-un text greu și greoi, o împletire de traume dintre cele mai brutale care și-au pus amprenta pe sufletele în devenire din care Adina Lazăr a decupat fericit la nivel discursiv și argumentativ spre a-i păstra intacte intenția și tensiunile, adaptând teatral mesajul, deloc confortabil, într-o structură digerabilă, plină de culoare, de autoironie și de umor, care-ți răscolește meticulos toate ungherele.

Patru plus unu personaje. Patru plus una scântei pe un butoi cu pulbere, gata să sară oricând în aer. Patru actori (Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi, Vlad Bîrzanu și Eduard Trifa) care joacă excelent lipsa celui de-al cincilea personaj, construit abil din poveștile personajelor lor, Iovana, Carmen, Denis și Valentin, aduse împreună la un schimb de destăinuiri vindecătoare, după ani de tăcere, de o împrejurare tragică: moartea lui Ovidiu. Personajul-lipsă, omniprezent în narativul și emoționalul tuturor, care va răvăși punctual fiecare poveste de viață și fiecare destin, întâlnite în această intersecție de viață cu sens giratoriu ca într-o ședință de terapie pentru toate traumele din care și-au împletit destinele în anii copilăriei și adolescenței, pe care le învârt acum în centrifuga confesionalului spre a-și găsi fiecare ieșirea potrivită spre a-și continua drumul în viață.

Cum s-ar fi putut mai autohton decât într-un social care invită la un anumit tip de discursiv, respectiv o înmormântare, evenimențialul în care se ciocnesc, de obicei violent, pe baza răscolirilor emoționale negative, toate nespusele unor oameni care nu s-au mai văzut demult și care-și renegociază timpul nepetrecut împreună, cătând să-l umple fiecare cu toată prezența absențelor din tăcerile lor. Pe masa praznicului lui Ovidiu sunt răsturnate brusc cele mai importante evenimente ce au jalonat nu doar cei 14 ani care s-au scurs de la ultimul mare eveniment petrecut împreună (banchetul), care marchează un examen de maturitate pe care se pare că l-au trecut și l-au picat deopotrivă fiecare dintre ei, ci și cele care au creat, au sudat și au destrămat relațiile dintre ei în anii copilăriei și în anii de școală petrecuți împreună, marcându-le pentru totdeauna, în tăcere, destinele. Alternate inteligent într-un joc de ping-pong trecut-prezent prin care cei patru caută să-și justifice și să-și vindece emoționalul, sperând să-i deseneze cea mai bună variantă de viitor.

Plasați într-un cartier sărac de blocuri de pe o oarecare stradă Iza, în jurul unui balcon atoatepovestitor în fața ferestrei spre trecutul cu surprize (inclusiv vizuale!) populat cu amintiri despre personaje grotești (foarte coerentă și funcțională scenografia Andreei Tecla), desprinși cu toții  din inconfundabila lume a abandonului (în toate formele pe care le capătă în familie – neglijență, abuz, violență verbală și fizică, alcoolism, emigrare, divorțuri, dispariții și părăsiri definitive – sau în grupurile sociale – diferențe sociale, tachinări, hărțuiri, bullying, trădări –), responsabil de cea mai severă dintre traumele ce se produc în indivizi la nivel emoțional, cei patru au încercat să-și depășească nefericita condiție socială și să evadeze din narativul unui familial fără nicio șansă de ameliorare, purtându-și cum s-au priceput mai bine rănile până acum (în diverse forme de artificial pe care le poate presupune acest social-conglomerat, din care s-au desprins sincopat în ritmurile primului social care le-a venit fiecăruia la îndemână), ascunzându-le sub straiele unei maturități forțate de împrejurările cele mai nefericite care le-au spulberat fiecăruia visele și inocența și i-au aruncat singuri, gata înecați, în valurile vieții în care s-au tot prefăcut că înoată spre țărmul promis al vreunui împreună.

În vreme ce cel mai cel dintre ei zace acum în pământ, unde motocicleta pe care gonea cu 180 la oră n-a reușit să tragă după ea și secretele și vinele prietenilor lui, ei se apropie acum timid unul de altul, dezvelindu-și încet sufletele până li se văd bine toate traumele pe care le-au pus în cârca lor familiile zdrelite din care provin și ambițiile lor distrugătoare, dar și cele pe care și le-au produs unii altora, din inconștiența vârstei, a lipsei de educație și a experienței precare de viață, al căror numitor comun este tăcerea. Tăcerea nevinovată, tăcerea-rușine, tăcerea-frică, tăcerea-vină, tăcerea-complice, tăcerea-scut și, în cele din urmă, tăcerea-armă. Tăcerea asta cumplită cu bătaie lungă și trăgaci la îndemână, cu gloanțele mereu pregătite pentru orice întrebare care ar fi trebuit să-și afle firescul răspuns înainte să le schilodească sufletele sau chiar să le curme viața.

Adina Lazăr a mizat pe o distribuție care articulează foarte bine și în mod complementar (deși în același registru, problemele protagoniștilor aparținând aceleiași sfere sociale și emoțional-semantice, deci replicate asemănător în comportamentul și interioarele lor) mesajul pe care acest univers respingător al eșecurilor de toate felurile îl propune acestor personaje, azi tineri salvați cumva ca prin minune de lipsa de orizont care li se căsca în față în urmă cu un sfert de veac. De structuri foarte diferite, cei patru actori se completează foarte bine pentru a zugrăvi împreună portretul-puzzle al copilului fără șansă dintr-un anume colț de Românie, dezvoltată la periferia democrației în anii ‘90. Ruxandra Maniu este o expansivă și optimistă Iovana, în ciuda mutilărilor la care a fost supusă, o fată suferindă și loială emoțional, deși a fost trădată crunt și abandonată cu burta la gură înainte de a deveni adult, o fată simplă care și-a înfruntat cu demnitate soarta și a luat calea străinătății, unde s-a spetit pentru a oferi șanse mai bune copilului ei. Anda Saltelechi este o excelentă Carmen, fata dintotdeauna sigură pe ea, prima la toate, un foarte bun camarad care s-a născut cu neajunsul de a nu fi băiat (!) și a dezvoltat uriașe probleme de identitate, inclusiv sexuală, pe care a fost educată să le evite ori să le treacă sub tăcere și care au împins-o cu timpul la rușine, însingurare și gesturi extreme. Eduard Trifa îi dă lui Valentin o mină serioasă, aproape reținută, ceea ce asigură răbufnirilor lui un amestec ciudat de inocență și sobrietate, cu care le-a asigurat fiecăruia dintre prietenii lui un umăr foarte bun pe care să plângă în momentele lor de cumpănă, obișnuit încă de mic să-și sacrifice confortul emoțional în folosul celorlalți, care au abuzat mereu de infinita lui bunătate. În sfârșit, excelentul Vlad Bîrzanu (savuros și în rolurile secundare) reușește un Denis complex, băiatul crescut în teroarea că ar putea da greș, care i-a fost hrănită atent în familie și care l-a înșurubat serios în adâncul propriului sine, unde și-a început o viață secretă în care s-a refugiat de realitate și de unde s-a salvat numai el știe cum, disperat încă să atingă perfecțiunea și să trăiască sănătos, expert în ale vieții, plătit azi să dea sfaturi prețioase unor oameni preocupați să investească în dezvoltarea lor personală sub atenta supraveghere a unui life coach.

Foarte buni în rolurile celor patru prieteni, actorii excelează în personajele pe care le interpretează sporadic, exagerat și și grotesc, autoironizându-și variantele lor naive din copilărie și adolescență și ridiculizând adulții care le-au populat existențele, personaje prin intermediul cărora pun degetul pe traumele și momentele ce le-au pecetluit destinele, căutând mereu vinovații în altă parte, ceea ce-i va lega în cele din urmă, la nivel dramatic, cu poveștile lor triste cu tot, în jurul marelui absent, numai bun de încasat lovituri ce nu pot fi date decât în lipsă.

Fragmentat, zgomotos, aglomerat, cu preamulturi intenționate la toate nivelurile, cum îi șade bine istoriei unui balcon de beton încă mirat sub povara poveștilor dintr-un cartier oarecare al României, care pare că s-a oprit din clădit locuințe și suflete undeva, departe de noi, într-un spațiu și un timp al derivei care merită prăznuite și cărora le poartă azi doliul. Boala de care suferă ei nu se vede din afară, s-a ascuns doar dibace în viețile secrete dintre betoanele fierbinți care poartă prea puține amintiri frumoase între oameni care și-au spus lucruri importante și pe urmă s-au despărțit.

Poate așa arată pentru o generație, destul de (auto)neglijată dramatic, care încearcă sporadic să-și scrie istoria postcomunistă doar din frânturi de mici istorii nefericite, alăturate într-o lipsă cvasitotală de noimă în suflete legănate cu A.S.I.A. și 3trei Sud Est de părinți care s-au iubit pe Modern Talking și pe Phoenix, după posibilități (!).

Un spectacol al (încă) neizbândelor asupra pattern-urilor familiale pe teme românești, într-o încercare de reconciliere cu propriul trecut și cu trecutul altora, un exercițiu comun de vindecare individuală și colectivă prin confesiune și  empatie ce face apel la retrăirea amintirilor, cu tot cu greșelile, remușcările, durerile, tânjelile și dorurile conținute în ele, reactivate și confruntate pentru prima dată unele cu altele întru acceptare și iertare, fără pretenții de terapie.

Nici nu contează ce va fi mai departe, tonight we are young!…

Nu vorbim despre asta.

„Nu vorbim despre asta” de Alexandra Felseghi

Teatrul Odeon, Sala Studio

Regia: Adina Lazăr

Scenografia: Andreea Tecla

Asistent regie: Irina Sibef

Light design: Andrei Délczeg

Graffiti: Niko Becker

---

DISTRIBUȚIA:

Denis: Vlad Bîrzanu

Iovana: Ruxandra Maniu

Carmen: Anda Saltelechi

Valentin: Eduard Trifa

Durata spectacolului: 1h 45′

Spectacolul conține efecte stroboscopice. Nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!

Adolescența naște pui vii și îi hrănește cu traume de Crăciun: Silent Night „PUNK ROCK”. La Excelsior.

All is calm, all is bright!…

Furibund, violent, macabru.

O sângerare publică a unui Crăciun ce nu-și mai găsește liniștea în Noaptea Sfântă, împroșcată cu rușinea unei tragedii pe care nimeni și nimic nu a prevestit-o. Un strigăt apăsat în acorduri rock într-o zgomotoasă explozie de energie a unei răni vii, purulentă, crescută netulburat la vedere pe obrazul unei societăți tot mai vigilentă și ignorantă deopotrivă în relația cu tinerele ei vlăstare, pradă tot mai ușoară în era informațională pentru gesturile extreme ce pot fi hrănite necontrolat la vârsta Anti-: anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru.

Dar unde anume începe libertatea? Și unde se poate termina?…

Adormirea primăverii. O rețetă șocantă despre cum se poate sfârși brusc anotimpul verde-crud din viața unor copilandri,  treziți peste noapte în plină tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate către maturitate, al cărei examen bate la poarta colegiului în care învață și care le pregătește acum atestatul pentru viață. O privire dinspre partea neînmugurită a unui secol asupra celei mai frumoase vârste căreia îi amenință, fără să-și mai dea seama, înflorirea. Pe scena Sălii „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior.

La șase ani după montarea deja celebrului poem teatral rock „Deşteptarea primăverii” după Frank Wedekind la Teatrul Mic (spectacol după un incredibil de actual text dramatic de la sfârșitul secolului XIX, care încă se mai joacă și are parte de prestația live a trupei Firma), Vlad Cristache montează la Excelsior o altă poveste tristă despre adolescență, mult mai dură și din acest motiv mult mai curajoasă, după un text de data asta contemporan și cu un live band full electric încropit din actorii teatrului Excelsior, care va arunca brusc niște copii în gaura neagră a unei lumi adulte hard rock din care-și vor șterge propria istorie. Pentru că se poate.

Există oameni care-i tolerează pe ceilalți, fac mișto de ei înșiși, muncesc să le fie mai bine, sunt în regulă,  sunt veseli, împliniți, invidiați. De alți oameni. Din alte vremuri. Din alt anotimp. Și oameni care n-au apucat. Oameni care n-au avut o șansă la normalitate, precum cei din piesa „Punk Rock” a lui Simon Stephens.

„Punk Rock” este o dramă contemporană tonică, antrenantă și aparent terapeutică (până la proba contrarie) pentru problemele cotidianului, un portret posibil al depresiei vieții de provincie pentru bogați și săraci deopotrivă, care trăiesc mereu sub mirajul chemărilor metropolei, subestimându-și potențialul și disprețuind by default toate binecuvântările de care au parte în viață, văzut prin ochii unor adolescenți înstăriți, dar nemulțumiți, o viziune asupra viitorului nostru distopic, aparent facilă, pe care Simon Stephens o desenează însă cu multă atenție la detalii, îngrijindu-se îndeaproape de preocupările și obsesiile de gândire ale tinerilor de șaptesprezece ani din ziua de azi, impregnați de ambițiile și obsesiile părinților care le împing tot mai mult limitele către un succes numai de ei știut.

Un grup de adolescenți din Stockport (nord-vestul Angliei) aflați în pragul examenului de maturitate, confruntați cu presiunea familiilor lor și societății deopotrivă, pentru care biblioteca școlii devine „camera experimentală” a bullying-ului, întâlnirilor și flirtului, un refugiu pentru revoltele și îndrăgostelile specifice vârstei, un  malaxor hormonal și afectiv pentru senzațiile și emoțiile noi cu care se întâlnesc și care pot exploda fatidic pe terenul minat al rebeliunilor și teribilismului în care sunt atent îmbrăcate.

Pe care Vlad Cristache alege să-l atace într-o manieră interesantă (deși nu e la prima abatere!) la baterie, chitară electrică și bas prin performanțele instrumentale și vocea (aici intervine noutatea) celor șapte protagoniști ai spectacolului, actori ai Teatrului Excelsior. O trupă Punk Rock în care Dan Pughineanu. Matei Arvunescu, Alex Popa, Ioana Niculae, Ana Udroiu, Alex Călin și Teo Dincă sunt plimbați atent între instrumente și microfoane cu ajutorul unui preparator muzical pentru percuție (Lucian Maxim) și al unuia pentru chitară și bas (Adi Coman), însoțind cu performanțe live mai mult decât decente dramaticul propus, segmentat într-un concert al larmei furioase a adolescenței, la vârsta zgomotului social și a vacarmului inimilor care se pornesc să bată altfel, poate chiar în ritmuri punk.

O hărmălaie atent organizată, poate singura care poate anticipa deznodământul tragic (muzica și versurile trimit către tulburările adânc impregnate în mentalul și emoționalul adolescenților, transformate pentru unii din refulare într-un fel de ghid ad litteram al căii spre pierzanie), în jurul lui William Carlisle al convingătorului Dan Pughineanu (proaspăt nominalizat la UNITER 2023 pentru rol secundar într-un alt spectacol al Excelsior-ului), care dezvoltă un personaj complex,  plin de culori și nuanțe pe care actorul le stăpânește și le dezvăluie precis la toate nivelurile (rostire, mișcare scenică, gestual și chiar performanțe vocale).

Dan Pughineanu este adolescentul reprezentativ și nu prea pentru tipologia pe care o propune William, un weirdo mai sofisticat decât ai putea să te aștepți, un personaj misterios sub toate răzvrătirile afișate la suprafață și atent construite în jurul traumelor pe care le-a confruntat și din care i se trage disperarea, pe care caută să o mascheze abil și nu prea spre a obține validarea sau măcar pentru a evita respingerea, suficient de inteligent pentru a le atrage și a le contracara  pe ambele aproape în același timp, cu răzgândiri delicioase, cum îi șade bine oricărui tânăr în căutarea identității sociale și intelectuale, ghidat intenționat între extreme pe care le atinge priceput și din care se retrage la timp pentru a-și ascunde mereu intențiile, păstrând suspansul acțiunii și asigurând tensiunea necesară în momentele cheie ale spectacolului. El se mișcă foarte bine în scenă, captând atenția publicului sau extrăgându-se cu aceeași lejeritate pentru a o muta pe partenerii lui de scenă, construind inteligent toată siguranța de care va da dovadă personajul său (dezvăluită și cel mai bine exploatată pe perioada anchetei din final) pe toate nesiguranțele pe care le afișează pe parcurs, dar care ridică mereu suspiciunea asupra unei posibile tulburări bipolare, pentru ca mintea lui rătăcită să-și arate în final colții patologicului.

El este și actorul cel mai mult învârtit prin spațiul de joc (spre a se imprima decisiv în vizualul spectacolului) cu orizontale și mai ales cu verticale generoase, de care se servește abil pentru a impune diverse aspecte ale personalității lui complexe.  Un spațiu multifuncțional spectaculos, în care scenografa Andreea Tecla (sprijnită ulterior solid în echipa tehnică ce asigură lighting-ul, sound-ul și muzicalul spectacolului, ce-i vor îmbrăca abil decorul propus, dovedindu-i practicul și utilul) a imaginat interiorul unui colegiu în care este adăpostită în chip generos biblioteca, între ale cărei rafturi William pare să petreacă cel mai mult timp dintre toți (!), ce va funcționa ca loc de întâlnire și sală de studiu  pentru elevii care o populează și care îi grăbesc simbolic sfârșitul. Schelele înalte ce susțin tablele uriașe înțesate de strădaniile profesorilor și elevilor care și-au tocit creta albă pe negrul lor curios de-a lungul timpului (prelungite pe podeaua ce-și așteaptă sarcastic rezolvarea unei probleme stringente prin învălmășeala unor formule de soluționare a ecuației „acum”, anume pierdută printre cifre și litere ce se vor acoperi în final de sânge și dovezi ale crimei), ascunse inițial sub hârtie neagră pe care sunt imprimate mărturiile în cretă ale trecerii lor pe aici, vor fi distruse la propriu prin ruperea fâșiilor uriașe de hârtie (într-un fel destul de nespectaculos pentru propunerea scenografică, ce ar fi comportat, cred, mai multă atenție pe această distrugere), în toată lipsa de răbdare de a termina odată liceul și a porni către necunoscut, pe care o afișează diferit fiecare dintre ei. Odată dezvelite, spațiile imaginate pe aceste schele (mărginite simbolic de toaleta cu pisoarele la vedere) vor funcționa deopotrivă ca interioare ale colegiului (în special coridoare) și scenă a concertului punk rock (actorii se vor folosi pe rând de instrumentele de percuție cocoțate pe schela din fundal pentru a-și acompania colegii de jos, din prim-planul prestațiilor muzicale live) în arena de spectacole astfel obținută, pusă spectaculos în valoare de lumini. Ambele metafore golind de substanță, de sens și, în cele din urmă, chiar de viață, locurile altădată mustind de veselie, de energie, de teribilisme și de vacarmul eliberator, atât de necesare uneori descătușării tensiunilor cu care adolescența provoacă sufletele în drumul devenirii lor spirituale.

De acestă dată sufletele chinuite ale unor adolescenți ce se învârt în jurul lui William Carlisle, ispitindu-i fără să știe demonii despre care nu are niciunul nici cel mai mic habar.

Fata frumoasă pe nume Lilly Cahill, nou venită în oraș și în liceul lor, condusă cu siguranță,  naivitate și senzualitate de Ioana Niculae, o tânără în formare plină de vise și de fantezii îndrăznețe, dar și de prejudecăți deja asumate în legătură cu stilul de viață și preocupările oamenilor din jur, analitică și curioasă, poate sufletul cel mai compatibil cu al lui și de aceea pasiunea cel mai potrivit de asortat temperamentului amalgamat al acestui rătăcit, care se va transforma ușor în obsesie și deznădejde, în ciuda atenției speciale pe care Lilly i-o acordă constant, cu toată prietenia pe care cineva ar putea să o acorde la această vârstă unui tip atât de ciudat. Dar care nu îi poate împărtăși sentimentele de dragoste.

Golanul Bennett care tachinează, chinuie și torturează tot ce prinde din plăcere, slăbiciune și plictiseală deopotrivă, specific unui adolescent răzvrătit și superficial pe care Matei Arvunescu îl conturează exagerat (și la nivel de rostire și la nivel gestual), prin multe contraste și contraziceri intenționate de comportament care-i asigură alura de personaj intrigant, enervant și de temut, ce luptă cu toată lumea și mai ales cu el însuși (mai precis cu propria sexualitate) în căutare continuă de noi metode de refulare și amuzament personal pe care să le integreze în tratamentele de violență asupra colegilor, dar care-i poartă și el lui William un soi de respect, venit mai degrabă pe calea misterului din care acesta și-a construit carapacea spre a se feri de bullying.

Ținta preferată a lui Benett este Chadwick Meade, un minunat Alex Popa, poate cel mai solid construit personaj al grupului,  nerd-ul perfect care-și încasează cu demnitate fiecare bobârnac și fiecare nouă umilință la care a devenit deja imun, în timp ce le aruncă tuturor în față adevărurile dureroase despre care nimeni nu este dispus să vorbească, dar care îi încurcă vizibil pe toți, plin de substanță și de nuanțe cărora inteligența lui sclipitoare le dă forța vizionarismului cu care se face remarcat (excelent în monologul despre sfârșitul lumii care-i confirmă sclipirile de geniu).

Tocilara emancipată Cissy Franks a Anei Udroiu, o fată inteligentă și nesigură pe ea care funcționează cum poate sub presiunea ambițiilor unor părinți obsedați de note mari, ascunsă abil după bicepșii iubitului ei violent Bennett, pe care-l urmează cu frică și falsă supunere, dispusă să-i treacă mereu cu vederea orice mârlănie doar pentru a-și păstra statutul de iubită a golanului liceului.

Joviala Tanya Gleason a lui Teo Dincă, energică și provocatoare, debordând pe alocuri (cred că cea mai puternică în prestațiile muzicale), un lider informal al fetelor în general mofturoase, superficiale și pe alocuri chiar perverse din liceu, pe care se pare că le conduce fără să-și propună prin aura morală și disciplina de sine pe care le-a  construit cu muncă și perseverență, experimentând relațiile bune cu toată lumea, căutând aprobiul și buna integrare în orice grup și ținându-le tuturor isonul, cu o inimă mare, caldă și zburdalnică (îndrăgostită iremediabil de profesorul de engleză cu care nu contenește să-și proiecteze viitorul).

Și, în sfârșit, băiatul bun la toate ale adolescenței, mai ales la chitară (!), Nicholas Chatman al unui fermecător Alex Călin, puțin șmecher însă destul de așezat în marea schemă a adolescenței, chipeș, carismatic și totodată foarte sensibil, elegant și șarmant, care cucerește inimi și priviri la fiecare trecere prin scenă, genul de care se îndrăgostesc toate fetele într-un liceu, material serios de iubit, de adorat și de arătat lumii, bun de ținut în preajmă pentru plăcere și bucurie, nu doar de palmares.

Cu toții tineri și frumoși în toată splendoarea răzvrătirii lor, plini de ambițiile și năzuințele specifice vârstei, în căutarea unui drum potrivit către lumina care să-i elibereze de frici, angoase și traume, pe care-l probează acum prin intermediul muzicii presărată cu zgomote și scârțâit de metale grele, într-o lume destrămată absurd sub privirile noastre neputincioase, în crescendo, până la prăbușire, sub ale cărei dărâmături sunt strivite, fără milă, nevoile lor de înțelegere, împărtășire, acceptare și afirmare, distruse într-o competiție tot mai absurdă spre care vremurile își împing fără să-și ma idea seama tinerii, descompusă sub ochii noștri într-un haos minuțios organizat în care totul se năruie pe interior și pe exterior.

Niciunul conștient că totul se poate surpa într-o clipă oarecare, în care o minte răzvrătită poate fi inundată brusc de întuneric și hazardul poate pune stăpânire pe soarta lor, ștergându-le Crăciunul din calendarul zilelor ce vor să vie după examenul de maturitate, dimpreună cu promisiunea tuturor celorlalte sărbători ce ar fi trebuit să-i urmeze firesc, înainte ca dr. Richard Harvey al unui foarte cuminte Oliver Toderiță (în cealaltă distribuție Robert Radoveneanu) să fie nevoit să le ia adolescența la rost și să-i caute un diagnostic potrivit în urma unei tragedii.

Sleep in heavenly peace!…

„Punk Rock” de Simon Stephens, traducerea Bogdan Budeș

Teatrul Excelsior, sala „Ion Lucian”

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent lighting design: Nicoleta Ivan

Sound design: Andrei Doboș

Preparator muzical percuție: Lucian Maxim

Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman

Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu

Producător delegat: Vasea Blohat

Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu

Credite: ©Andrei Gîndac

---

DISTRIBUȚIA:

William Carlisle – Dan Pughineanu 

Bennett Francis – Matei Arvunescu

Chadwick Meade – Alex Popa

Lilly Cahill – Ioana Niculae

Cissy Franks – Ana Udroiu

Nicholas Chatman – Alex Călin

Tanya Gleason – Teo Dincă

Dr. Richard Harvey – Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu

---

Recomandat: 15+

Durata: 2h 45′ (fără pauză)

Alb pe alb. Cântec de iubire din pieptul credinței: Cristina Juncu „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”. La Nottara.

Un pat alb, străjuit la căpătâi de o cruce luminoasă. La celălalt capăt un scaun pe care Agnes își așteaptă cuminte, în semiîntuneric, judecata divină. Înainte să înalțe către Dumnezeu următoarea rugă, împărtășită nestingherit cu publicul teatrului Nottara care o iscodește curios de jur împrejur, în timp ce-și caută cu oarece sfială locul în această mănăstire. Tăcerea și mai apoi vocea ei angelică străbat la fel de resemnate și totuși cu atât de mult ecou cei patru pereți transparenți ai odăii ce-i adăpostesc taina sufletului și rușinea cu care lumea se va grăbi, poate, din nou, să-i maculeze neprihănirea, care nu suportă niciunfel de paravan.

„Agnes, aleasa lui Dumnezeu”. A doua piesă a dramaturgului american John Pielmeier (distinsă cu Marele premiu de dramaturgie americană în 1979, jucată apoi pe Broadway și devenită în 1985 și scenariu cinematografic pentru multipremiatul film al lui Norman Jewison, cu Meg Tilly, Jane Fonda și Anne Bancroft în rolurile principale). Proaspăt tradusă de Bogdan Budeș și pusă în scenă de Sânziana Stoican pe scena sălii „George Constantin” a Teatrului Nottara a devenit un eveniment teatral aproape solemn, curat ca o lacrimă ce se rostogolește cu demnitate pe obrazul pălmuit al dramaticului și credinței deopotrivă.

Un spectacol de teatru psihologic la limita filosoficului, o inedită propunere de introspecție și de confruntare pentru fiecare dintre noi cu propriile îndoieli, frici și neputințe înainte de a ne permite formularea unui verdict și de a împărți, arbitrar, dreptatea. O confruntare cu Dumnezeul din noi întru acceptare și iertare a răului, spre a-i căuta vindecare și îndreptare în lumină.

Un abuz, un miracol și o pruncucidere. Test de încredere trei în unu pentru o disecție dramatică multistrat în organismul viu al credinței, ce-și aude diferit bătăile inimii în pieptul și sufletele a trei femei aflate în criză firească de abandonare în ordinea  universului, zgâlțâit de o realitate crudă pe care o percep altfel decât celelalte, agățate fiecare de câte un colț al giulgiului aruncat de Dumnezeu anume să le acopere îndoielile și să le pună la încercare puterea credinței, dezvelită diferit sub emoțiile care au pus stăpânire pe ele.

În mănăstirea în care tocmai am fost primiți, un nou-născut a fost găsit de curând mort, zdruncinând liniștea lăcașului și opiniei publice încă în stare de șoc, acum în așteptarea unui verdict împotriva celui care ar fi putut săvârși o astfel de crimă îngrozitoare. Tânăra Agnes, măicuța care i-a dat naștere și care parcă nu-și aduce aminte nimic nici măcar despre sarcină, o copilă naivă, aproape angelică, este anchetată, printr-o hotărâre a unei instanțe de judecată, de psihiatra Martha Livingstone, însărcinată cu stabilirea unui diagnostic care să reflecte starea ei de sănătate mintală. Secondată de stareța Miriam Ruth, psihiatra caută să pătrundă tainele sufletului curat al lui Agnes, revelate și acoperite deopotrivă de maica stareță, fiecare dintre ele încercând să o protejeze cum se pricepe mai bine pe tânăra inculpată, care poate fi confruntată cu închisoarea, ospiciul sau achitarea.

Inspirată dintr-un caz real (al cărui protagonistă a fost Sora Maureen Murphy dintr-o mănăstire din Brighton, New York, în vârstă de treizeci și șase de ani, care a fost găsită sângerând în camera ei de către celelalte surori ale mănăstirii, după ce a dat naștere unui copil, găsit asfixiat într-un coș de gunoi lângă ea, pe care a negat că l-ar fi născut, ba chiar a susținut că nu își amintește să fi fost însărcinată, acoperindu-și priceput sarcina pe parcursul celor nouă luni sub straiele tradiționale de călugăriță), povestea nu este tocmai ușor de propus publicului, mai ales într-o sală de teatru.

Dacă pentru scenariul cinematografic s-a putut apela la personaje secundare (sora Margueritte și alte măicuțe, judecătorul și alți slujitori ai justiției, mama psihiatrei Martha Livingston, internată în azil, dar mai ales părintele Martineau), care preiau multe de pe umerii personajelor principale pentru a ajuta la contextualizarea poveștilor proprii și alcătuirea portretelor lor, piesa de teatru mizează exclusiv pe forța cu care sunt învestite fiecare dintre cele trei femei aflate în criză de credință, ceea ce provoacă regizorii de scenă care atacă povestea la o construcție migăloasă a personajelor (mai ales pe interior, care trebuie atent supravegheat pentru a-și păstra și exploata verosimilul narativ) și a relațiilor actrițelor în scenă, iar celor trei protagoniste le oferă posibilitatea să-și pună în valoare calitățile de interpretare mai puțin evidente, complexitatea celor trei roluri comportând o activă participare a arsenalului mimico-gestual de acord fin, obligatoriu pentru a însoți generosul subtext propus (de natură filosofică).

Sânziana Stoican a mizat mult și a câștigat cu rolul principal, în care o ține neclintită pe această ingenuă Agnes a unei excelente Cristina Juncu, provocată, studiată, chestionată și apărată în permanență de Martha Livingstone a unei neclintite Isabela Neamțu (Luminița Erga în cealaltă distribuție) și de Stareța Miriam Ruth a unei foarte alunecoase  Crenguța Hariton (Victoria Cociaș în cealaltă distribuție), construind inteligent relația de rivalitate între acestea din urmă, care funcționează ca un binom activ ce gravitează în jurul lui Agnes, în care autoritatea se negociază la sânge și se transferă întruna ideatic și emoțional de la una la alta, actrițele fiind nevoite să-și construiască atent individualul și impozanța necesare personajului lor și ping-pong-ului continuu în care sunt antrenate, fără a se ajuta de alte personaje și agățându-se în permanență de prezența neîntreruptă în scenă a călugăriței novice, prin care își explică, își hrănesc și își dezvoltă lejer propriile personaje, sprijinindu-se inteligent în prestația impecabilă a Cristinei Juncu.

Această tânără mamă condamnată, care susține că nu își amintește că ar fi fost însărcinată sau că a născut copilul, primește o verticalitate cutremurătoare prin jocul Cristinei Juncu, greu de surmontat și cu atât mai ispititor și ofertant pentru partenerele ei de scenă. Actrița e o combinație fascinantă de forță și fragilitate, împlinind minunat dimensiunea divină a lui Agnes, pe care reușește să o țină extrem de sus, într-un adevăr plauzibil, foarte greu de atacat, înfășurat abil în calitățile ei vocale din care-i țese precis delicatețea și fermitatea credinței.

O ajută foarte mult și concentrarea acțiunilor ei într-un singur spațiu, un perimetru deloc generos fizic care-i imprimă un fel de stabilitate aproape intim-dumnezeiască, pe care regizoarea l-a impus iscusit în complicitate cu scenograful Valentin Vârlan: odaia lui Agnes, un acvariu din plexiglas cu deschideri generoase pe pereți, toți transparenți, ce păstrează intimitatea unei chilii (așa cum e subliniat și prin austerul propus) dar permit în același timp traversarea lui în toate direcțiile, fără a-i știrbi dimensiunea sanctuară, în timp ce publicul, așezat chiar și pe scenă în jurul acestui acvariu, se simte cumva dator cu un anume tip de respirație cu care să nu maculeze aerul sacru al acestei experiențe, personajele mișcându-se pe câteva culoare create printre spectatori, ceea ce contribuie esențial la senzația intimității împărtășite în spațiul mănăstirii, pe care doar costumele și crucea luminoasă îl anunțaseră inițial.

Descărcat de obiecte inutile și impregnat punctual prin doar câteva simboluri, pe care lumina (sau mai bine zis jocul ei cald/rece) îl transformă pertinent în momentele cheie, după nevoile spectacolului, spațiul de joc păstrează o joacă alb/negru din care se va desprinde în cele din urmă albul (o trecere simbolică spre o atmosferă de salon de spital, în care puritatea  este tratată ca boală), care va fi înlocuit și în costumul lui Agnes, prinsă într-o joacă a iubirii totale, necondiționate, în toată șoapta tainei ei, în tot strigătul ei către Dumnezeu, în toată lipsa ei de îndoială din credința-i preacurată, înălțată la cer pe o voce angelică, spartă anume într-un fel special de lacrimal, fără pic de tânguială, care fac să-ți vibreze toate celulele cu care te-ai prezentat în sala de spectacol.

Pentru că în pofida modulațiilor înduioșătoare cu care-și însoțește cântecul trist, vocea Cristinei Juncu este gravă, fermă, puternică, extrem de dură chiar pe alocuri, asigurându-i prin contrast dimensiunea umană în dialogurile care reușesc foarte convingător în acest fel (prin coborârile ei repetate în uman, urmate brusc de înălțări neprevăzute către divin, emoțional și retoric) să nu fie o simplă înșiruire de ședințe de interogatoriu psihiatric, cu toate culorile psihologice pe care acestea le-ar presupune, ci să impună temele filosofice aduse în discuție, pe care partenerele de scenă își mulează mult mai ușor în această propunere propriile personaje, care-și pot croi drum lumesc și spiritual deopotrivă.

În jurul acestui monument de inocență crudă, construit din cărămizi de ingenuu și traumă, ținute împreună de un mortar la limita violenţei cu abuzul, în care se recunosc în chipuri diferite, ele dărâmă și construiesc din nou și din nou zidurile fortificației propuse,  ca să se vadă mai bine Credința. Fără degete-n ochi, fără arătătoare mustrătoare, fără demonstrații gratuite de forță sau cu prea multă cenușă presărată inutil peste capetele plecate întru căință, psihiatra și stareța reușesc să contribuie decisiv, în chip complementar, la edificiul credinței, coborând-o la nivel individual (în faptele lor de viață, care i-au dat forme diferite în fiecare dintre cele două suflete) între propriile ziduri și readucând-o din subsolurile lor înapoi la suprafață, cu toate întunericurile la vedere, așezând-o cu grijă una lângă alta în pofida multiplelor diferențe care par să le separe. Așa cum îi șade bine oricărei tragedii, trimisă de Dumnezeu pe pământ pentru a pune laolaltă credințele și necredințele, nevoite să lupte unele cu altele în slujba unuia și aceluiași Bine, al tuturor.

Întâlnite în afara acvariului, psihiatra și maica stareță își negociază abil pozițiile de putere, disputându-și supremația în timp ce-și declară una alteia stinghereala în legătură cu profesia lor, sperând să-și apere fiecare teritoriul și să-și ascundă cât mai bine secretele în timp ce invocă binele superior al inculpatei/pacient.

Dr. Martha Livingstone a convingătoarei Isabela Neamțu e aparent rece și detașată, investighează neobosit cazul pentru a determina atât paternitatea, cât și vinovăția surorii Agnes, dezvoltând o accepțiune aparent  antagonistă asupra credinței față de stareță (supărată chiar de lipsa declarată de credință a lui Livingstone, după care aceasta pare totuși, la un anumit nivel, să tânjească), pe care nu poate să și-o refuze până la capăt, mai ales în lipsa unei rezoluții pragmatice (nu este dovedit niciodată tatăl, chestiune care încurajează cumva  publicul să accepte natura miraculoasă a nașterii, adică să-și suspende neîncrederea și să accepte mărturia finală a surorii Agnes) și a educației complet diferite pe care a primit-o. Fără stridențe inutile, cu încrâncenări bine dozate și atitudine de detectiv mental și emoțional extrem de minuțios, ea se înfrânge uneori conștient cu propriile arme, credința ei, extrem de bine camuflată, fiind adesea pusă la încercare de dovezile științei care pare să-i fi luat locul prin forța argumentelor, ascunse în forme elegante de aroganță și egoism, pe care actrița reușește să le lase însă să crape inteligent pe alocuri, ca să înțelegem cât de subțire este acest strat.

La polul opus, maica Superioară Miriam Ruth, foarte bine strunită de Crenguța Hariton, dovedește tocmai prin intermediul credinței cât de importantă este știința, permisă altminteri chiar de Dumnezeu, dovedindu-se adevăratul psiholog și terapeut în aceată tragedie pentru fiecare dintre părțile implicate, asupra cărora acționează necontenit la toate nivelurile.   Stareță de patru ani (cu puțin înainte să vină Agnes la mănăstire, fumătoare de două pachete de Lucky Strike fără (în lumea asta nebună în care nu poți avea încredere decât în fumători!), Miriam pretinde că o cunoaște foarte bine pe Agnes (ca ea sunt puține într-un Ordin dedicat propovăduirii și rugăciunii). Stăpână pe sine și pe valoarea credinței (dar și fățărniciei!) personajului ei, actrița își conduce extrem de sigur convingerile prin scenă, persuasiv și ademenitor pentru parteneri și public în același timp, cu inteligență ludică în rostire și chiar în mișcarea prin scenă și prin sala de spectacol, presărate cu multe ironii și sarcasm foarte bine dozate pe alocuri, prezentându-se într-o manieră aproape laică (foarte potrivită cu istoria de viață a personajului) însă folosindu-se de dozele necesare de mister și complicitate cu Divinul cât să imprime solemnitatea unui lăcaș de cult, în care va să învingă credința adevărată.

Credință care înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți, mecanism alienant pentru unii, vocație puternică pentru alții, credință care nu-și va găsi dovezile înăuntrul sau în afara mănăstirii, ci în fiecare dintre cele trei suflete, greu încercate de povara necunoașterii și participării la vină prin credință, rostogolită tulburător și esențial între taină sfântă și ipocrizie, între compasiune și logică, între glacial și sfâșâietor în acest joc psihologico-juridic de-a Credința, la limita nebuniei, din care trebuie să învingă Umanul.

Restul e Iubire.

„Agnes, aleasa lui Dumnezeu”  de John Pielmeier, Traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

Regia: Sânziana Stoican

Scenografia: Valentin Vârlan

Foto: Andrei Gîndac

---

DISTRIBUȚIA:

Agnes: Cristina Juncu

Martha Livingstone: Isabela Neamțu / Luminița Erga

Stareța Miriam: Crenguța Hariton /  Victoria Cociaș

---

Durata: 1h 50min (fără pauză)

Tabloul de nesiguranțe: „STOP THE TEMPO”. La Teatrul Dramaturgilor Români.

Întuneric.

Vibe de club, muzică asurzitoare, neoane colorate luminând sacadat trupuri zvelte și deja plictisite, zvârcolindu-se neputincioase de după sufletele chinuite ce se străduiesc să-și arunce pe chip un rânjet larg. Carne fragedă, seară de seară, în căutarea pieii potrivite care să-i țină laolaltă singurătatea și anxietățile, orbecăind prin bezna unor vremuri ce i-au stins mult prea repede lumina oricărui fel de curiozitate, înainte să-și găsească drumul în viață, încercând disperată să se scuture de toată tristețea de peste zi.

Căcat!

Trebuie să rămâi pe ringul de dans. Trebuie să te bâțâi fericit până te vede toată lumea. Până se convinge cât ești de fericit. Până nu observă cineva că te gândești la toate lucrurile rezonabile care se cer de la tine. La jobul rezonabil. La casa rezonabilă. La relația rezonabilă. La mașina rezonabilă. La petul rezonabil!…

Căcat!

La ce s-o fi gândind DJ-ul?!…

Trebuie să fii cool, trebuie să fii cool, trebuie să fii cool!…

Push the tempo!!!

La douăzeci de ani de când a fost lansat pe piață și a început să cutreiere Europa, aceeași nevoie de a forța ritmul din textul dramatic al Gianinei Cărbunariu (care a cunoscut în 2004 și premiera teatrală în Green Hours în regia autoarei), „Stop the tempo”, un text care nu doar că nu și-a pierdut actualitatea, ba chiar s-a îmbibat de noi și importante nuanțe (ca o prevestire sumbră despre un social ce nu mai are nicio șansă de salvare), justifică pe deplin interesul pentru o nouă montare.

Avertizând asupra pericolelor anxietății și depresiei în rândul tinerilor, piesa urlă din toți rărunchii o nevoie teribilă de andante într-un secol alegrissimo,  fără indicații precise care să ne indice viteza de execuție a ariei ce ne-a fost încredințată fiecăruia întru interpretare, în armonie cu acompaniamentul de orchestră sau măcar al câtorva instrumente care să bucure auzul Creatorului într-un social haotic, în care presiunea asupra individului de a intra în rând cu lumea și a cânta aceeași melodie este foarte mare, indiferent de urechea și preferințele lui muzicale.

Mereu vinovați de zgomot, mereu acuzați de falset, mereu dezacordându-ne de ritmurile universului, nimerim de foarte devreme partitura pierdută ori greșită  sau portativul gata pătat de rușinea unei interpretări compromițătoare, arcușul îndoit ori cutia de rezonanță crăpată, cătând să acoperim cât de mult ne pricepem toate lipsurile, nepriceperile și neajunsurile din sunetele astea ce ne-au fost încredințate pentru a contribui la prestația în lumina reflectoarelor lumii.

Și angoasele pe care le presupune arsenalul ăsta de resurse nepotrivite cu care suntem înzestrați, ba pentru care suntem chiar avertizați că ar trebui să mai și purtăm recunoștință, își pun repede amprenta pe mood-ul nostru, limitându-ne în fașă șansele de a ne găsi ritmul potrivit, de vreme ce încrederea în capacitățile noastre la vârsta la care se presupune că începem să ne înălțăm aripile către înalt este gata terfelită.

Scurt și la obiect: cluburi, depresie, nesiguranțe, sex, accidente și incidente. Însoțeli ad-hoc pentru a mai îndulci dramele tinereților personale. Aproape dragoste. Aleator sau țintit. Un joc al hazardului refulat în dependențe care te salvează de alte dependențe.

Pe textul fain și pertinent semnat de Gianina Cărbunariu, groaznic de greu de digerat, s-a jucat frumos Mara Oprea împreună cu Adrian Piciorea și Ștefan Lupu, care i-au asigurat muzica și mișcarea scenică foarte potrivite cu viziunea regizorală, găsindu-i cel mai potrivit ritm, prin care și-au propus mai degrabă construirea emoțională a plauzibilului sugerat de narativ, fără pic de patos și totuși cu foarte multă gingășie, din perspectiva acestor trei tineri răzvrătiți în căutare de noi metode de refulare a frustrărilor și combatere a plictiselii.

Curajul Marei Oprea s-a sprijinit inteligent pe un trio de scenă extrem de funcțional (Mihaela Velicu, Vlad Ionuț Popescu și Silvana Mihai, trei tineri actori tare dragi mie), care reușesc construirea unui emoțional răvășit punctual ea+el+ea. Invitația în poveste este tranșantă, așa cum a fost și intenția dramaturgului, iar mesajele puternice transmise încontinuu către tine  te îndeamnă la introspecție, la analiza socialului, la reacții și în cele din urmă la o sperată implicare, răscolindu-ți punctual nevoia de a te opune direcției greșite în care se îndreaptă în continuare lucrurile și a căuta să schimbi ceva cât de mic pentru a întrerupe cadențele neputințelor de toate felurile ale tuturor celor care s-ar putea implica decisiv pentru a-i găsi lumii ăsteia măcar soluții de ameliorare, dacă nu de vindecare.

Ca mulți alți tineri cool din zilele noastre care bat discotecile, cluburile și pub-urile, încercând să-și omoare timpul înainte să găsească orice fel de direcție în viață, cele trei personaje din povestea noastră își zgâlțâie gândurile angoasante dinăuntru în vacarmul clubului Apollo, sperând că vor reuși să le dea mai încet, și se apropie unul din altul în timp ce sunt abandonați prin intermediul unor scurte convorbiri telefonice de către terți.  O propunere de partidă în trei (așa începe totul, dintr-o prostie, cum remarcă El, care este decisiv urmată de un accident ce-i va suda neașteptat în cele din urmă) sau încă un trio cvasi-amoros întemeiat într-o altă seară de plictiseală.

Este vorba despre o fată frumoasă (o excelentă și foarte sigură pe ea Mihaela Velicu), elegantă și inteligentă, cu look office, trei slujbe (care răspund împreună nevoilor pe care le-ar avea potrivit pretențiilor propriilor părinţi) și niciun fel de viață sexuală, istovită deja, la doar treizeci și ceva de ani, de munca zi-lumină pentru tot felul de cretini și plictisită până la refuz de tot ce e obligată să facă în așteptarea satisfacerii nevoilor ei rezonabile de viață personală și profesională. Și despre o copywriter-iță lesbiană părăsită (foarte bună și Silvana Mihai, varianta excentrică și mai tânără a unui alt tip de singurătate feminină), sătulă să vândă rahaturi clienților pentru care lucrează în domeniul publicitar, o hipsteriță cu mutriță șugubeață și zorzoane vestimentare asortate care nu știe cum să mai evadeze din minciuna cotidianului.

Cele două fete apucă vârtos de cele două capete ale funiei ce pare că se va înfășura (simbolic) în jurul gâtlejurilor lor pregătite de abandon, la mijjlocul căreia dau din întâmplare una peste alta și împreună peste acest El, un încântător Vlad Ionuț Popescu care-i dă viață cu emoție, cu umor și delicioase accente de inconștiență minunat asortate DJ-ului aspirant, un tânăr rătăcit prin propria post-adolescență, încă în plină nevoie de acceptare și validare.

După ce hazardul i-a adus împreună și i-a apropiat prin câteva schimburi aproape impersonale de impresii și câteva activități comune, ei continuă să se întâlnească și să se apropie în ciuda tuturor diferențelor care-i despart, creând relații de codependență unul față de altul, ba chiar descoperă o preocupare comună în care să refuleze toată furia adunată înăuntrul lor: o singură siguranţă scoasă din panoul electric de comandă al unei discoteci poate opri pentru o clipă în loc tot umanul absurd cunoscut, căruia, dacă nu i se pot împotrivi, măcar i-au găsit o mica breșă spre a-l întrerupe temporar.

Făcând din asta o pasiune ce merge până la a deveni un modus vivendi, care-i va pune în cele din urmă în pericol, acest trio este expresia revoltei tinerilor care reușesc să găsească tot mai greu forme individuale sau asociative de împotrivire la ceea ce ei găsesc greșit și intolerabil în familiile lor și în societatea din care fac parte, perfect conștienți de modul absurd în care se dezvoltă lumea, căreia nu i se mai pot opune decât în chipuri radicale sau anarhiste, ce au început să aducă tot mai multe drame și tragedii în societățile din lumea de azi.

Restul e doar vibe. New, fresh, cool. Muzică, dans (foarte buni toți trei pe mișcare!), lumini, culoare (Gabi Albu!), talent și inteligență. Pe minimalism.

Să oprim deci ritmul ca să putem asculta în tihnă liniștea și să dăm doar viața mai tare.

O atenționare pentru o multașteptată schimbare a tempo-ului într-un vacarm susținut continuu în scenă, în timp ce sufletul, aproape inert, ajuns la adagio ori chiar la lento, concluzionează nepuntincios: „Căcat!”.

De aici până la anarhism nu e decât un pas. Un tempo.

Stop the tempo!

„Stop the tempo” de Gianina Cărbunariu

Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Iosif Naghiu”

Regia: Mara Oprea

Décor: Gabi Albu

Costume: Diana Nistor

Muzică & sound design: Adrian Piciorea

Mișcare scenică: Ștefan Lupu

---

DISTRIBUȚIA:

Ea: Mihaela Velicu

El: Vlad Ionuț Popescu

Ea: Silvana Mihai

---

+ 15 ani

Atenție! Spectacolul conține zgomote și lumini puternice.

1h 10 (fără pauză)

O planetă, teatru SF și foarte multă iubire: „SOLARIS”, fascinanta rătăcire a lui Bobi Pricop în Universul Excelsior. Via Tarkovski.

Nu ne putem găsi pe noi înșine decât dacă ne rătăcim.

Cred că e cea mai simplă și frumoasă definiție pe care Solaris ar fi putut să o găsească iubirii.

Și ca să afle dacă ne pricepem la rătăcire, planeta Solaris ne-a trimis un copil. Și uite cum răspundem: cu iubire.

Pentru că „Solaris”-ul lui Bobi Pricop este în primul rând un sentiment. E sentimentul de acasă. Este starea de bine pe care o putem crea și recrea de mii de ori în mintea noastră când ne rătăcim și ne căutăm calea. Aici sau oriunde aiurea în Univers. Sau măcar refugiul nădejdii de mai bine când simțim că alunecăm ori se face prea întuneric. Și-atunci iuțim pasul în căutarea unei promisiuni de lumină și ne pomenim alergând. Uneori ne împiedicăm și ne trezim căzuți brusc în noi. Și ajungem inevitabil în suflet.

„Solaris”-ul lui Bobi Pricop e alunecarea în propriul miez, în cel mai frumos gol, în abisul pe care ne tot căznim să-l umplem cu iubire de când ne știm. Ca să capete sens. E un reper posibil printre jaloanele de care sufletul nostru are nevoie pentru a-și desăvârși călătoria. E plutirea conștientă deasupra oceanului nostru viu, care răspunde cu teamă, cu blândețe, cu groază, cu empatie, uneori cu violență, dar de cele mai multe ori cu iubire.

Și e nevoie de multă iubire ca să o poți asculta pe Solaris la Teatrul Excelsior. Iubire de oameni, iubire de natură, iubire de viață, iubire de univers, iubire de artă, de literatură, de dramaturgie și, mai ales, iubire de teatru. În cel mai nou spectacol pus în scenă prin vraja lui Bobi Pricop după piesa lui David Greig (care are la bază romanul lui Stanisław Lem), tradusă și adaptată minunat pentru intimitatea sălii de teatru de Andrei Dósa.

Binecunoscut publicului românesc al secolului trecut drept unul dintre cele mai importante texte ale genului, romanul cult din 1961 al polonezului Stanisław Lem și-a confirmat imediat clasicizarea în epocă după celebra ecranizare a lui Andrei Tarkovski, care a câștigat în 1972 cu „Solaris” Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes. Publicul mai tânăr e mai familiar cu ecranizarea realizată în 2002 de Steven Soderbergh (care i-a avut în rolurile principale pe  George Clooney și Natascha McElhone), și ea un poem cinematografic filosofic valid, dar mai de Holywood, un love story mai cu happy end (în timp ce filmul lui Tarkovski chiar a declamat prin vocea personajelor că nu caută să transforme o problemă științifică într-o nesemnificativă poveste de dragoste), dar presărat și el destul de inteligent cu teme ale noului secol (în special legate de pericolele epuizării resurselor și nevoia de a explora Universul în căutarea unora noi, atât de familiare tinerii generații) peste un uman extrem de solid. Ambele scenarii cinematografice au renunțat însă  la subiectul principal al romanului, reducând focalizarea pe Solaris și concentrându-se mai degrabă pe evoluția către uman a „vizitatorilor” pe care planeta îi trimite membrilor echipajului de explorare de pe stație și pe consecințele contactului asupra ambelor tabere.

Tarkovski și mai ales Soderbergh reflectă în adaptările lor cinematografice multe dintre preocupările lui Lem în legătură cu influența științei și tehnologiei asupra umanității (incluzând revizuirile necesare pentru acordul cu spațiile și vremurile în care filmele lor au fost turnate), filmul din 2002 confirmând încă o dată, prin comparație, „Solaris”-ul lui Tarkovski drept reper primordial al filosofiei lui Lem pe peliculă (minunat realizat și extrem de consistent ideatic, putând fi în continuare vizionat  fără reproșuri de către spectatorii de toate vârstele). Deși în secole diferite, ambele abordează inutilitatea tehnologiei noastre în fața a ceva care nu poate fi integrat real în sistemul cunoștințelor umane dobândite până acum (sau acum!) și aroganța umanității, pendulând între presimțiri și incertitudini și determinând personajele să codifice și să decodifice o ființă care le este cu adevărat străină. În timp ce Tarkovski zăbovește destul de mult la începutul filmului asupra plaiurilor natale (rurale!) ale eroului ce se pregătește să plece pe Solaris, explorând natura de pe pământul tatălui lui Chris Kelvin, în filmul lui Soderbegh nu se mai simte nevoia legăturii concrete cu pământul (altfel decât la nivel teoretic; cercul se deschide și se închide într-o bucătărie dintr-o locuință modernă). La fel și amintirile (cu și ale)  vizitatorilor, mutate din casă / natură în cluburi și aglomerații urbane. Esența însă rămâne aceeași.

Am făcut special această paranteză pentru că piesa de teatru a scoțianului David Greig și spectacolul lui Bobi Pricop (montat la numai trei ani de la premiera sa absolută la Royal Lyceum Theatre din Edinburgh) au renunțat (groaznic de inteligent!) la orice contextualizare, într-o încercare de a aduce împreună (în uman) publicurile din cele două secole de lectură și vizionare ale „Solaris”-ului (pe care le invit chiar să-și împrumute între ele, întru impresii, reperele cinematografice, ambele valide azi) unele către altele și mai ales împreună către sala de teatru. Pentru că ceea ce a construit genial Stanisław Lem (și ceea ce i-au  asigurat deopotrivă conservarea, universalitatea, longevitatea, și, mai nou, iată, chiar teatralitatea, în pofida trecerii unor decenii consistente de gândire, literatură și cultură vizuală și cinematografică în domeniul științifico-fantastic, în paralel cu uluitoarele progrese pe care omenirea le-a înregistrat între timp în domeniul explorărilor cosmice) a fost să imagineze în întâlnirea noastră cu civilizațiile extraterestre un prilej de a ne testa și valida IUBIREA. Față de planeta noastră, față de natură,  față de Univers față de noi înșine și față de alții, față de toate formele de viață, cunoscute sau necunoscute, cu tot ceea ce presupune asta (mai ales însingurare!), păstrând dimensiunile genului (referirile explicit științifice corelate cu progresul și previziunile dezvoltării tehnologice, dar puse cu toate în slujba umanului). Vizionarul Lem a intuit cumva că știința nu va fi niciodată punctul culminant al evoluției și strădaniilor omului de a cuceri universul, ci, ca și religia, va rămâne pentru totdeauna un limbaj bazat în mare măsură pe credință, un limbaj unic și relevant numai și numai pentru creaturile care-l inventează. El doar pune în fața speciei cunoscute (omul) o oglindă ca să-i arate unde poate duce știința și care-i sunt limitele (creează posibilitatea anihilării prin scindarea atomului), considerând că universul conține minuni doar dacă putem să vedem dincolo de dorințele noastre. 

Pe asta s-a bazat David Greig când a dramatizat romanul lui Stanisław Lem și mai ales pe asta cred că s-a bazat Bobi Pricop când a montat spectacolul de la Excelsior. Pentru că ceea ce-i conferă potențial dramatic este tocmai explorarea poveștilor ei de iubire, plauzibil-neplauzibile prin prisma dorințelor primare ale sufletului (simplificarea limbajului științific până la potențialul lui maxim emoțional, mutarea accentului pe uman și schimbul genului personajelor principale între ele) plimbat deștept între masculin și feminin până încape în el toată lumea, ceea ce-i conferă un strat suplimentar de umanizare, mai ales prin decizia de a aduce în prim plan perspectiva analitică feminină, cu tot cu dimensiunea ei maternală (care, se presupune, e mai puțin rațională și mai mult emoțională, deși dozajul se va dovedi surprinzător tocmai prin contrastele pe care le propune Pricop), în timp ce subiectul cercetat primește genul masculin. Există în acest spectacol o poezie a lucidității asumate în această cheie, în primul rând prin inversarea raporturilor de gen care împinge personajele feminine până la glacial, în timp ce personajele masculine se trezesc nevoite să echilibreze prin ingenuitate și tandrețe.

E un vis, știm cu toții, dar e un vis frumos pe care alegem să-l visăm sau nu. Bobi Pricop facilitează incredibil și decisiv opțiunea noastră către oniric, prin împletirea ingenioasă a resurselor la care a apelat și care îi asigură spectacolului strălucirea la toate capitolele, beneficiind de o echipă excelentă cap-coadă. E un teatral viu, fresh, smart și coerent, care surprinde complexitatea sufletului uman în chip absolut esențial, bazându-se pe construcția impecabilă a premizelor de înțelegere a mecanismelor de funcționare a unei planete vii, care cochetează cu a se lăsa explorată de umanul care a atins-o atât de intim, în timp ce ea este în fapt anchetatorul principal, sondând abil în mintea și inima exploratorilor de pe Pământ și din sala „Ion Dacian” a Teatrului Excelsior. Și în reperele lor culturale.

Plecând de aici, n-am putut să nu remarc predispoziția spre cinematografia lui Tarkovski, mai precis spre ce a reușit cineastul să mitizeze la nivel vizual din stația spațială care găzduiește narativul (revizitându-l după vizionarea acestui spectacol am înțeles de unde mi s-a tras familiaritatea asta cu albul propus și exploatat în chip magnific de scenografa Oana Micu), în condițiile în care spațiul scenic este extrem de limitat la exploatarea tehnică pentru un astfel de demers (sinceră să fiu, m-am așteptat la multe proiecții care să-i asigure dimensiunea SF, dar am fost foarte plăcut surprinsă și infinit bucuroasă că nu s-a întâmplat asta!).

Invitați în claustralul metalic al culoarului principal al stației spațiale, în al cărui perimetru ne simțim implacabil prinși, fără vreo posibilitate de scăpare, aproape că nu simțim cum trec cele două ore și jumătate de spectacol, ba chiar riscăm să rămânem o vreme lungă după vizionare cu senzația asta de imponderabil (încapsulat într-un timp și un spațiu care ni se lăț-lungesc asurzitor în suflet) pe care a reușit să o creeze magistral Oana Micu cabinei psihologului Kelvin, ce găzduiește majoritatea scenelor, imprimând spațiului de joc rigoarea unui laborator de știință și familiarul unui spațiu modern de locuit, obținut dintr-un alb omniprezent, jucat în linii simple, simetrice și elegante, întrerupt ludic de portocală și invadat vremelnic de culoare (aici contribuie decisiv și lighting design-ul orchestrat inteligent de Costi Baciu, în scenele care comportă întreruperea monotoniei luminii, unde se îngrijește precis de aportul de culori în decupaj, menit să spargă cumva provocările din scenă și la nivel vizual, ca o pensulă care își înmoaie fibrele în culoare pentru a delimita intersecții cu intensități ce presupun anumite contraste).

Ele sunt invitate în același timp într-un soi de plutire împreună a spațiului de joc (cu tot cu partea metalică în care suntem cooptați și noi), obținută nu atât prin integrarea precisă a celor câteva imagini proiectate cu suprafața în mișcare a planetei, cât prin folosirea abilă a reverberațiilor din universul sonor (genială muzica originală semnată de Eduard Gabia!) plin de mister, de valuri ale in- și subconștientului stârnite și scormonite prin adâncuri, mângâiate pe creștet întru îmblânzire și sparte apoi nemilos de stânci ascuțite și reci ale realității, care reușește să creeze excelent senzația asta de safe-ermetic, imprimându-i tot supranaturalul și fantasticul de care epicul are nevoie pentru a asigura și proteja lirismul unei infinite intimități, ce vine din puterea purității pe care o găsim înăuntrul nostru spre a da valoare scopurilor cele mai intime, subjugate cu toate uneia și aceleiași nevoi: cea de iubire.

Acustica și eclerajul îi îmbracă genial spectacolului lui Bobi Pricop pierderile, rătăcirile și regăsirile, obligatorii pentru demersul lui teatral (mai ales narativ!), în lumina și întunericurile Universului, în apele Oceanului și în alte forme de agregare ale materiei pe care poate încă nu le-am cunoscut, dar pe care imaginația noastră (cu ajutorul acestei echipe tehnice) le poate plăsmui lejer și integra în chipuri neașteptate amintirilor și proiecțiilor cu miracole ale vieții pe care numai energia iubirii, adusă la lumină de distribuția ultrainspirată, le poate pune în mișcare.

Iar acest spectacol este învârtit cu adevărat pe rotativa scenei exact de iubirea cu care vin laolaltă actorii ce dau viață celor șase personaje, ce se ițesc dincolo și dincoace de  ușile glisante, ascunzând secrete și dezvăluind mistere, purtându-ne de pe marginea unei staţii spaţiale într-un cotlon poate neumblat încă al sufletului nostru și smulgându-ne dibaci de acolo de fiecare dată pentru a ne arunca iar pradă plasmei flămânde care-și fierbe necunoscutul la vedere. Într-un excelent joc de șah emoțional între recele negru afișat inițial, care-și va dezvălui până la urmă tot albul dinăuntru, și infinitele nuanțe de gri pe care le presupun trecerile și transformarea.

Fiecare dintre cei cinci actori prezenți în scenă sau pe ecran funcționează ca un atom într-un câmp magnetic cu dublă polaritate, rezultatul (impactant din punct de vedere teatral) fiind acela că se atrag și se resping încontinuu, permițând schimburi de idei și de energie în crescendo în fiecare combinație posibilă, ca într-un accelerator de particule emoționale elementare, într-o dinamică (mai ales afectivă) în care nu are cum să se infiltreze vreo clipă de plictis (deși i se asigură inteligent expirațiile pentru a evita sufocarea în scenele intense), asigurând personajelor efervescență, curiozitate și stăpânire de sine deopotrivă, prin care reușesc să acționeze excelent ca niște transformatoare de emoții cu dublă sursă de alimentare, mereu reglabilă, fiindu-și „vizitatori” unii altora (trimiși de Solaris pe stația spațială și de Pământ către planeta Solaris), separat și împreună.

Plimbați prin labirinturile științei care se pare că locuiește în laboratorul inimilor lor, ei încearcă din răsputeri să rămână lucizi și detașați, deși sunt conștienți fiecare de propriile slăbiciuni, oglindind în permanență mintea, sufletul și emoțiile celorlalți, cu tot cu așteptări, vise, proiecții, nostalgii, tristeți, anxietăți și disperări, care mai de care mai zgomotoase pe dinăuntru (excelent lucrați toți actorii pe universul lor interior, trădat cel mai mult de priviri, în timp ce gestica pare anume reținută spre a se asorta mai bine la limitele de mișcare pe care le presupun excelentele costume și care le asigură verosimilul nu doar vestimentar ci și gestual – practic sunt cu toții atenți să-și joace mereu și costumele!). La fel de vulnerabili (chiar dacă în grade diferite, în funcție de durata și vârsta contactului) în fața necunoscutului, acești Cavaleri ai Contactului caută prin mijloace diferite să-și ridice și să-și mențină activat scutul de apărare, conferind prin complementaritate o imagine de asamblu reprezentativă, ceea ce-i face importanți deopotrivă în economia spectacolului, indiferent de dimensiunea partiturilor lor, plutind cu toții în derivă sau abandonați împreună pe același țărm de Oceanul Solaris care-i fascinează, îi ademenește, îi subjugă și-i scuipă  mereu afară, doar pentru a mai trimite un nou val să-i tragă iar înăuntru, într-un nou vârtej ce le va netezi calea spre o nouă respingere.

O respingere despre care știe cel mai puțin cea care se presupune că ar trebui să știe cele mai multe dintre toți, prin natura profesiei ei, doctorul psiholog Kris Kelvin a unei excelente Camelia Pintilie, trimisă pe stația spațială pentru a recupera membrii echipajului (bântuiți de imagini și sentimente din trecut care-i examinează pe fiecare în parte în chip de vizitatori) și a-i readuce pe Pământ. Și căzută iremediabil în plasa iubirii (când experimentează realitatea în jurul propriului vizitator), căreia caută să-i reziste ba cu argumente științifice, ba cu moralitate, ba cu sinceritate și logică, în general cu toate formele de detașare pe care le presupune comportamentul acestui personaj, pe care actrița le stăpânește și le gestionează foarte bine la nivel retoric printr-o excelentă stăpânire în asumarea și modularea convingătoare a rostirii pe o scală largă tandru/glacial, ce presupune schimbări repetate de ritm și de stare atât în relația cu personaje diferite cât și în relațiile diferite cu același personaj (cu vizitatorul Ray, dar și cu Gibarian care-i vorbește prin înregistrările proiectate pe ecran), intercalate cu tăceri și ezitanțe gestuale care le amplifică anume importanța în jocul ei plin de iubire despre iubire (în cele din urmă și singurul membru al echipajului dispus a nu reveni cu picioarele pe Pământ, doar pentru a-și trăi visul de iubire, posibil numai pe Solaris).

Într-un mod controlat și totuși cu importante răbufniri emoționale, ea dezvoltă ingenios, plauzibil și aproape cerebral jocul iubirii, în special în relația pe care o construiește în scenă cu excelentul Bogdan Nechifor, cel care reușește un senzațional Ray, vizitatorul fragil, ludic, inteligent și ingenuu, ca un copil-bătrân, un eremit înțelept și ghiduș în permanentă stare de visare și mirare, cu care descoperă, desface și pare să înțeleagă întruna miracolele universului care l-a plămădit, nici nu mai contează unde, născut anume parcă pentru a iubi și a fi iubit. Așezat în centrul acestei povești, el este personajul viu și mort deopotrivă, este obiectul de studiu al umanului ajuns atât de departe în Univers cu iubirea lui, este amintire și proiecție de iubire, cu toată conștiința și uitarea de sine pe care aceasta le presupune, este iubire pe care alte forme de inteligență ne-o trimite pentru a o confrunta cu tot ce-am înțeles despre iubire.

Mai ales cu iubirea pe care au experimentat-o deja pe Solaris cei doi cercetători rămași pe stația spațială pe care este trimisă doctorul Kelvin, doctor Snow (Mircea Alexandru Băluţă) și doctor Sartorius (Oana Predescu), doi excelenți actori care dezvoltă individual și complementar o altă definiție a iubirii, cea cel mai mult trecută prin filtrele științific și uman deopotrivă, ca doi veterani ccercetători în ale iubirii de tip nou pe care ne-o arată Solaris, trecuți deja prin sfâșierile emoționale pe care le-au presupus despărțirile prin repetarea și reexperimentarea pierderii (experiențele cu proprii vizitatori), față de care au dezvoltat în chip asemănător și totuși diferit mecanisme de apărare, abandonându-se în cele din urmă în științific când umanul și-a epuizat suportabilul.

Oana Predescu reușește o uluitoare doctor Sartorius, o femeie rece și echilibrată, cu secrete bine ferecate, care s-a refugiat complet în muncă în urma pierderilor umane de care a avut parte, excelând în domeniul ei de activitate și preferând activitatea cât mai departe de universul cunoscut, pe care Solaris i-l aduce în preajmă în chip nebănuit și care o împing către un fel de iubire pe care nu a crezut să-l experimenteze vreodată: iubirea de adevăr. Oana Predescu își îmbracă personajul într-un verosimil perfect plauzibil pentru povestea ei de viață, zugrăvind cu glacial și rațiune rolul iubirii în viețile noastre, lăsând însă inteligent să iasă la suprafață durerea și suferințele asumate (excelente jocurile de privire, adesea în contrast cu narativul îngrozitor căruia îi dă glas, cărora le caută fixarea în imberb pentru a nu le trăda adâncimile), înglobate în mișcări și gesturi precise, punctuale, mereu controlate, asortate perfect discursivului rațional și riguros cu care argumentează pe ambele planuri, științific și uman, inclusiv iubirea.

În chip diferit, Mircea Alexandru Băluță îi construiește solid doctorului Snow un alt chip al experienței în această nouă formă de iubire, în care predomină cumva latura lui feminină (asigură excelent swich-ul propus de relația cu doctor Sartorius), arătând mult mai multă deschidere, rafinament și cochetărie emoțională cu această formă de inteligență necunoscută pe care a întâlnit-o, față de care a dezvoltat și teamă și tandrețe elegantă, căzându-i în mreje dar apărându-se logic și mereu expresiv-explicativ de tentațiile ei, lăsându-se ghidat în cele din urmă de luciditatea și controlul pe care le dovedește doctor Sartorius pentru a nu se lăsa ispitit până la capăt și a cădea în păcat, deși e vizibil că tare-ar mai încerca…

Punctează decisiv și surprinzător în acest joc de-a iubirea exact personajul care nu e prezent în scenă decât prin intermediul jurnalului video pe care l-a înregistrat pe Solaris înainte să recurgă la gestul suicidal. Florin Piersic Jr.  îi dă minunat viață unui fermecător Gibarian, carismatic și cald, impozant și fragil sub inteligența încântător învelită în infinite straturi de candoare, pe care nu reușește și nici nu se străduiește prea mult să le ascundă, lăsându-și anume vulnerabilitățile la vedere, prezentând descoperirile și uimirile emoționale pe care i le-a produs Solaris într-o manieră aproape copilărească, cu entuziam și bucurie, în timp ce-i argumentează pe un impecabil ton științific comportamentul și nevoile de explorare ce se impun în continuare și pe care le lasă moșttennire doctorului Kelvin. Filmat deștept în gros-plan și proiectat în așa fel încât să-și facă simțită prezența chiar și în absență în viața noastră și mai ales în cea lui Kris, destinatara testamentului lui de cercetare științifică (excelentă opțiunea de a anticipa reacțiile doctorului Kelvin și a se infiltra printre ele, acordând timpul necesar pentru armonizarea temporalului diferit, care creează impresia unei comunicări video live), Florin Piersic Jr. este responsabil de firul roșu al iubirii ce traversează coerent această poveste teatrală, căreia îi enunță cele mai simple și complexe definiții și care nu are cum să nu învingă, oriunde s-ar naște și s-ar dezvolta în Univers.

Iubirea absolută, necondiționată, prin care se încearcă împăcarea raţiunii cu sufletul prin esențializare, fără redundanță de idei sau de emoții, simplificate cu toatele, frumos periate și puse inteligent în slujba umanului din spatele uriașei coji metalice în care a fost ținută captivă.

În această  nebunie de poezie SF, în acest poem al singurătății, odă pentru golul din noi care se cere umplut cu iubire și cu inexplicabil ca să nu ne lase să ne strivim în cădere de fundul hăului dinăuntru, excelent tălmăcită de Bobi Pricop și zugrăvită de Oana Micu și incredibil de frumos înșurubată în scenă de cei 5+1 (!) actori, care se încumetă să cerceteze cu multă candoare (și rigoare emoțională aproape științifică!) planeta-copil, o planetă care acum își descoperă propria existență și vrea să comunice. O planetă cu care ar trebui să flirtăm. S-o scoatem la cină, să glumim, să-i punem muzică, să o dansăm, să o sărutăm în drum spre casă, pe o alee pe care nu ne vede nimeni…

Nimic nu e real, doar pare real, e numai o poveste. Despre tine, cu șase personaje. Îți mai trebuie o portocală, un ocean, câteva creioane colorate și un suflet de copil. Și neapărat o navă spațială.

Cel puțin o navă spațială îți dă un oarecare simț al direcției!…

Și poate tocmai s-a găsit cea mai frumoasă direcție care i se putea afla lui „Solaris”. Teatral, zic. Pentru că dincolo de dimensiunea SF a poveștii dramatice, rămâne o confruntare emoționantă a noastră cu tot ce nu am reușit să rezolvăm cu propriul trecut, sperând în conștientizarea ce va să vie odată cu înțelegerea faptului că nu avem dreptul de a „coloniza” universul cum ne taie capul, umplându-l până la refuz cu singurătățile noastre, ce-și strigă neputincios la unison nevoia de a descoperi un altfel de împreună pentru că ne-am plictisit prea repede unii de alții.

Nereușind să ne înțelegem până la capăt pe noi înșine dar depășindu-ne totuși condiția rudimentară de a ne cuprinde, poate începem chiar de aici să respectăm complexitatea (sau misterul) celuilalt, în timp ce ne acceptăm zonele întunecate pe care nu le putem lumina, descifra sau vindeca. Încă sau vreodată.

Suntem esențial energie, iar asta înseamnă că apropierea deopotrivă de noi înșine și de ceilalți este obligatorie pentru echilibrul planetei și al universului care ne tolerează cu lipsa noastră de iubire cu tot.

Hai să mai încercăm un pic.

Hai să mai și iubim.

„Solaris” de David Greig, după romanul omonim de Stanisław Lem,traducerea și adaptarea: Andrei Dósa

Teatrul Excelsior, sala „Ion Lucian”

Regia: Bobi Pricop

Scenografia și costumele: Oana Micu

Muzica originală: Eduard Gabia

Lighting design: Costi Baciu

Video design: Les Ateliers Nomad

Cinematography: Iustin Șurpănelu

Producător delegat: Vasea Blohat

Regizor tehnic: Viorel Stemate

Stage manager: Octavian Szalad

Foto credit: ©Volker Vornehm

---

DISTRIBUȚIA:

Kelvin: Camelia Pintilie

Ray: Bogdan Nechifor

Snow: Mircea Alexandru Băluță

Sartorius: Oana Predescu

Gibarian (înregistrare video): Florin Piersic Jr. 

Copilul: Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu

---

Recomandare: 12+

Durata: 2h

Foxtrot în pași de vals pe oglinda spartă între Mine și Tine: „Linia solară” la Teatrul Act

Ea, El, o căsnicie, un lanț, un cuțit și o linie imaginară: „Linia solară”.

Mărgele de sticlă cu frânturi de gânduri și evenimente de viață rostogolite pe cioburile oglinzii sparte într-un joc nocturn de-a el și ea. De-a împreună, de-a granițele, de-a iubirea. Un dans încă indecis în balansul fragil al pașilor ce-și caută cadența pe zidul unei granițe înalte, tot mai greu de trecut, crescută mare, 24/7, între doi care ar fi trebuit să fie unul. Dar și înăuntrul fiecăruia în parte, la adăpost de ochii curioșilor și chiar de ei înșiși, sub acoperișul care le-a ținut împreună căsnicia în ultimii șapte ani.

În ultimele șapte ore din acești șapte ani, ceva-ul ăsta mare și nerostit, invizibilul înălțat în și între ei, fără început și cu cine știe câte posibilități de sfârșit, ridicat cu alb și cu negru, cu zi și cu noapte, la bine și la rău, apasă tot mai greu pe oglinda spartă, prevestind șapte ani de ghinion. Ori poate doar a stat astfel martoră ultimilor șapte, risipind în cioburile ce se străduiesc să-i țină laolaltă, în același tablou de familie, cu tot felul de frici, angoase, reprimări, fugi și evadări ce se cer acum dezbătute sub lumina lunii. Și sub amenințarea cuțitului atârnat amenințător de capătul lanțului, fixat în miezul absolutei neînțelegeri a tot și toate, ce va căuta să felieze în balansul lui toate adevărurile și înțelesurile ce plutesc în aerul ăsta dens al întunericului ce s-a așternut cuminte între cei doi. Până când va trasa, poate la capătul nopții  dinspre ivirea zorilor, ultima linie: linia solară.

În cea mai nouă premieră a Teatrului Act, Radu Iacoban propune cu spectacolul „Linia solară” o fermecătoare joacă de-a viața care devine o joacă de-a teatrul și invers. În cel mai serios mod cu putință. O incursiune aproape viscerală în viața conjugală, pe un text simplu și la obiect despre cum ne înțelegem asupra faptului că nu reușim să ne înțelegem, semnat de Ivan Vîrîpaev (un dramaturg contemporan polonez de origine rusă, tot mai cunoscut în spațiul teatral românesc), tradus fresh de Raluca Rădulescu, așa cum rezultă dintr-o ceartă în cuplu, surprinsă la șapte ore după debutul ei, șapte ore la capătul cărora niciunul dintre cei doi soți nu pare dispus să cedeze.

El și Ea. Werner și Barbara. Sau doi actori excelenți, Ionuț Vișan și Ilinca Manolache, prinși într-o superbă luptă artistică și conjugală, care pe care, pe principiul fiecare Eu are un Tu al lui și invers. Imediat ce se pierde ideea de Noi. Doi actori foarte atent ghidați, dar și minunați scotocitori prin propriile cotloane, de unde aduc întruna la suprafață noi și noi nuanțe cu care-și îmbracă abil personajele, pentru o confruntare usturătoare la toate nivelurile în care se angajează cu toată ființa lor.

Într-o dramă cu mult subtext, excelent exploatat și pus în valoare de fiecare dintre cei doi și separat, dar mai ales împreună, într-un joc de preluare și somatizare fără oprire ale replicilor partenerului, cu care-și hrănesc continuu, la vedere, emoțiile propriului personaj, un joc cu multe și foarte fine subtilități de rostire, gestică și relaționare în sfera violenței tacite, pe care le stăpânesc și le folosesc minunat amândoi, tăioase ca niște lovituri repetate în vintre ce țâșnesc pur și simplu din jocul lor în planul secundar, însoțind și comentând mișcarea continuă din prim planul propriilor mișcări, spartă și recompusă violent kinestezic și la nivelul solului, pe suprafața oglinzii pe care-și dispută amândoi teritoriul și-și urlă fără încetare nevoile ce le-au fost neglijate.

Dintr-o luptă a suferințelor și orgoliilor deopotrivă, care se ciocnesc violent într-un moment în care tăcerile acumulate de șapte ani încep brusc să urle din toți rărunchii una la alta: primăvara asta. Ca de altfel în orice altă primăvară de până acum ori care-i va urma de aici înainte sau în orice alt anotimp, la fel de bun ca ăsta pentru căsniciile ce încep să-și rostogolească într-o zi frustrările, nemulțumirile și reproșurile, construite în paralel în două suflete ce și-au pierdut încetul cu încetul intimitatea mentală și emoțională în spatele munților de preocupări, sarcini, datorii și obligații individuale sau comune ce le amână mereu fiitul. Uitând unul de altul și de nevoile celui cu care-și împart viața și cu care au proiectat nu demult cele mai ambițioase planuri de viitor.

Barbara și Werner sunt pe punctul de a-și plăti ipoteca dar privesc îngroziți și foarte diferit în abisul lui „ce urmează?”, deschizând larg ușa resentimentelor reținute cu greu de-a lungul anilor și explodate acum în furie, chestionând inteligent numeroasele moduri prin care în cuplurile moderne indivizii sunt împiedicați să rămână în contact real unul cu altul pe parcursul conviețuirii, adâncindu-se în discursuri teoretice despre unitate și diferență, inutile și importante în același timp, ceea ce face posibilă apariția și mai pe urmă întreținerea liniei solare, invizibilă însă foarte palpabilă, care îi desparte.

Deopotrivă sălbatici și tandri, Ilinca Manolache și Ionuț Vișan experimentează într-un mod complet diferit realitatea personajelor lor, deși pare că s-ar fi născut amândoi cu vocația certurilor, absolut senzaționali fiecare dintre ei și delicioși împreună, unul dinspre capătul femininului altul dinspre cel al masculinului, de unde strigă, sar, se repetă, se îngână, se tachinează, se iau la harță ori peste picior, ba chiar se bat unul pe altul fără nicio noimă, într-o permanentă încercare de îndrăzneală dincoace și dincolo de linia solară, un abstract care capătă un soi de consistență concretă (excelent reușește Ilinca Manolache materializarea aproape fizică a propunerii ideatice a unei linii de demarcație, când evocă episodul reflexiei razei de lumină a unui răsărit ce i-a împărțit omul iubit în două, episod după care fiecare dintre ei pare că evoluează segmentar, de după tot felul de linii de lumină care le țin cioburile trupurilor laolaltă), o linie subțire, intangibilă, care separă de obicei oamenii unii de alții, o linie pe care o generează de fapt fiecare și care nu respectă întocmai conturul granițelor propuse de celălalt, ce se cer apoi mereu încălcate pentru a mai anexa câte un mic teritoriu la propria defensivă, percepție deturnată ori înșelăciune cu care-și asigură micile victorii dintr-un mers împreună către înainte.

Împreună cu jumătățile de neîmpăcat cu propriul întreg (o parte pe care o iubesc și una care le vine foarte greu de suportat), darămite cu ideea de doi, doi oameni care ar putea oricând să renunțe la toate încercările de a căuta înțelegere, rămânând pentru totdeauna de părțile diferite ale lumii despărțite de linia asta solară, trasată parcă în aer de cuțitul amplasat la capătul lanțului suspendat deasupra capetelor lor, dintr-un dans imaginar cu partenerii-adversari, aflați în colțuri opuse ale ringului de dans/luptă (simpatică ideea mișcării cvasistatice, realizată exclusiv din luminile amplasate în cele patru colțuri ale oglinzii ce delimitează spațiul de joc, în care ea dansează foxtrot, el vals), în așteptarea semnului de la DJ sau a fluierului arbitrului, de unde se amușinează și se săgetează unul pe altul cu foarte mult umor. Excelent folosit umorul și în scenele scurte și pertinente care asigură sarea și piperul conflictului (precum cea în care ea evocă amintirea prezervativelor ce au amenințat repetitiv extinderea familiei, ori cea în care el o sărută pasional, ce contează că doar în imaginație!), dar mai ales în scenele cu narativ consistent, ce-și pun distinctiv amprenta asupra spectacolului, fixându-l în memoria spectatorului (foarte elaborat construite personajele imaginare pe care cei doi și le inventează și le folosesc savuros spre a obține gelozia celuilalt).

O negociere delicioasă în încercarea de a stabili cine anume se cuvine să facă pasul în întâmpinarea celuilalt între doi oameni suspendați, de sub picioarele cărora pământul a fugit demult, atârnând în gol, fără vreun punct de sprijin și fără șansă de întoarcere, deasupra unei salate emoționale de hamster cu foxtrot, vals, rucola și smântână, stropite cu suc de chiloți de rapandulă și moarte, bine învârtite în centrifuga vieții care se străduiește să le usuce supozițiile, îndoielile și durerile proaspăt spălate, doar pentru a învârti altele în punctul culminant al jocului în care nu mai prididesc să caute noi și noi feluri de a se jigni unul pe altul. Într-o explozie senzațională de isterie, urmată de un fel de împăcare în delir de șoapte în căutarea modalității de a traversa linia solară, de care nu poate să treacă de fapt nimeni, nici măcar dacă împrumută vremelnic o nouă identitate (!), pentru că noi nu putem trece în general de noi înșine.

Scenografia lui Tudor Prodan servește minunat textului lui Ivan Vîrîpaev, așa cum a fost el tălmăcit de Radu Iacoban și așezat în rostirea și mișcarea în scenă a actorilor, podeaua-oglindă dublând, augmentând sau spărgând, după nevoile de punctuație dramatică ale viziunii regizorale, povestea și mai ales personajele (și din anumite unghiuri chiar spectatorii, care pot vedea reflexia actorilor și spectatorilor lor, asigurându-le metaforic participarea, regăsirea în poveste sau măcar în fragmente ale ei). Traversată de șanțurile simbolice pe care lacrimile neplânse le-au săpat pe obrazul rușinii acestui cuplu în cei șapte ani de căsnicie nerostită, oglinda asta spartă prevestitoare de ghinion, în care nu i se mai poate vedea prea bine viitorul, îi mai ține și ea cum poate laolaltă pe cei doi, în timp ce își adună neputincioasă crăpăturile sub cubul lego ce susține aripile păsării mute, captivă între petalele unor flori colorate, cătând să le ascundă astfel intersecția într-o ultimă forțare de gentilețe a unui împreună tern, de plastic, din care drumurile lor pleacă separat, dinadins monoton, către cele două scaune , singurele în stare să le mai susțină (în colțuri diametral opuse) singurătățile în aceast spațiu impropriu pentru uniune.

Din cele patru colțuri ale spațiului de joc, cele patru neoane participă activ la poveste, individual sau în diverse relații scenice pe care le presupune epicul, foarte bine articulate de accentele și umbrele asigurate prin jocul lor de lumini (chiar proiectate poetic și pe fundalul scenei!) dar și de ritmurile aproape cardiace imprimate mișcărilor sacadate de desenatoarea de sunete Aida Šošić, care le împlinește minunat acustic personajelor ecoul afectiv al disperatelor lor încercări de armonizare și traversare a liniei solare, asigurând împreună, cu minimum de resurse inteligent folosite, maximum de impact vizual și emoțional.

Într-un joc strategic de amușinare continuă a întunericurilor din noi spre a descoperi strălucirile dinăuntru, o antiapologie zgomotoasă a complementarului, a jumătăților care-și găsesc întregul pe care susțin că nu l-au căutat niciodată în diamantul cu multe fețe ciobit și șlefuit pe parcursul acestui joc cu mărgelele de sticlă pentru inelul potrivit care-i pecetluiește valoarea. Ori doar a jumătăților ce refuză să admită că l-ar fi descoperit când se regăsesc zugrăvite în oglinda strâmbă pusă în față de celălalt, într-un spectacol care exploatează abil contrarii ce merg până la antagonisme, perfect reflectate în sine și în aproape în același timp, pe linia atracție/respingere, trasând și ridicând abil granițe între pasiune, obsesie și acceptare întru terapie și vindecare.

Ori numai o superbă comedie în care tocmai s-a arătat cum se poate ajunge la un rezultat pozitiv.

„Linia solară” de Ivan Vîrîpaev, Traducerea: Raluca Rădulescu

Teatrul Act

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Atmosfera sonoră: Aida Šošić

Foto: Andrei Voinea

---

DISTRIBUȚIA:

Barbara: Ilinca Manolache

Werner: Ionuț Vișan

---

Restricție vârstă: 16 ani

Durata: 1 h 20 min (fără pauză)

Lacrimi din Cer cu supă de pește sau karma is a bitch: „Când ploaia se va opri” la Teatrul Mic

Plouă cu nemiluita.

Plouă de opt decenii peste viața unei familii care pare să nu mai scape vreodată de vremea rea ce s-a abătut asupra vlăstarelor ei.

Plouă karmic, de patru generații, peste sufletele ce se străduiesc din răsputeri să-și adune drumurile laolaltă, în aceeași intersecție, doar-doar și-or afla distanțele parcurse cu adevărat până aici, prin Anglia și prin Australia, și sensul cel mai bun de urmat de acum înainte.

Plouă  necontenit cu moșteniri emoționale, generație după generație, din momentul în care un copil vrea să-și cunoască părintele care l-a abandonat. Plouă din 1959 până în 2039 peste cuplurile ce stau să-i adune povestea vieții sub aceeași umbrelă genealogică, care și-a răsfirat până acum stângaci bucățile de material genetic între cele câteva spițe strâmbe ce s-au chinuit să-i susțină calota, ținându-le fiecăruia secretele departe unele de altele, fără a reuși să-și întindă precis pânza în jurul bastonului spre a-i ține pe toți împreună, la adăpost de torenții de afară.

Plouă orizontal și vertical peste iubiri, peste trădări, peste părăsiri, peste speranțe. Plouă cu ieri și cu mâine peste fiecare azi jilav, sătul de atâta apă care-i hrănește vina, rușinea și frica spre a le face mari și a le lăsa moștenire unui alt azi. Plouă cu regrete, cu reproșuri, cu abandon, cu sinucidere, cu moarte.

Și cel mai mult plouă peste iertare. Ca să se facă mare.

Plouă întruna, pe alte glasuri, din alte încăperi, de pe alte continente. Și totuși plouă mereu pe o singură voce, într-una și aceeași odaie a lumii din singurul univers cunoscut, găzduit acum de Sala Studio a Teatrului Mic. Pentru că regizorul Radu Iacoban i-a inventat ploii ăsteia a dramaturgului australian Andrew Bovell unul dintre cele mai deschise orizonturi ce i-ar fi putut delimita perimetrul, mai ales emoțional, dar și un spațial care-i refuză deștept liniile de demarcație.

„Când ploaia se va opri”. Cea mai proaspătă premieră a lui Radu Iacoban pe micuța scenă din Gabroveni a Teatrului Mic. Căreia tocmai i-a redesenat marginile, împreună cu scenograful Tudor Prodan, pentru a putea primi tot Universul în albul ăsta pe care personajele se tot străduiesc să-l reașeze în zugrăveala aceluiași și unui mereu alt acasă (excelentă vizual opțiunea care împlinește coerent narativul, ce va permite mutarea precisă a personajelor și obiectelor pe care ele le manevrează printre imaginile proiectate pe ecranul din fundalul scenei, de unde ploaia invadează în felurite chipuri, ce vor fi de multe ori suprapuse, fără riscul de a se  risipi în decor, permițând mutarea lejeră a atenției spectatorului prin vremurile și spațiile propuse). Un alb frumos, ca o permanentă stare de ciornă pentru un narativ ce-și tot rostogolește fragmentele intercalate din capitolele cu care se va așterne povestea, cătând să șteargă tabla imaginară a fiecărei maculări pentru un nou epic ce nu va pleca niciodată din acest tablou, ca un palimpsest dramatic pe care rămâne mereu teatralul desenat în scenele dinainte (excelent susținute de felul în care Iacoban coordonează actorii în scenă împreună cu Ștefan Lupu, mai ales când suprapune ori prelungește poveștile personajelor sau versiunile de vârstă diferită ale acestora, asigurând trecerile coerente în spațiu și timp).

Acest spațiu alb e metaforic delimitat de o perdea de franjuri albi de ploaie ce-i asigură permeabilul și curgerea prin senzația de permanentă mișcare, aglomerând sau eliberând după nevoi scena în care tronează mereu masa familiei și a judecății istorice nepărtinitoare a faptelor și eroilor lor, ploaie care-și ține la vedere protagoniștii dar mereu la îndemână și celelalte personaje, țintuite în scaunele ce le păstrează în afara și totuși mereu înăuntrul spațiului de joc, concret și totuși neintruziv, martore la toată istoria cu care le desenează lacrimile sub pleoape și le așează în poală fatidicul, așteptând cuminți, după fiecare evoluție păcătoasă în care vor fi evocat rușinoasa istorie faptică a unei încrengături genealogice, spălarea păcatelor proprii la marginile cuvenite de ploaie. Într-o limită a discreției scenografice ce asigură deștept funcționalul intrări/ieșiri, prin care se pot introduce și extrage lesne din scenă actorii plimbați prin spațiile și timpurile paralele prin care-și poartă coerent personajele.

Pentru că Radu Iacoban vine cu o propunere solidă de distribuție a acestei tragedii contemporane, construită dramatic pe principiile tragediei antice, alegând cu mare fler actorii din excelenta trupă a Teatrului Mic pentru a construi personaje puternice, care luptă continuu cu destinul ce le este potrivnic și le aduce sfârșituri dureroase, cu care ajunge precis la un deznodământ cathartic. Prin vocile lor spune povestea lui Andrew Price, bărbatul care vrea să-și cunoască tatăl declanșând drama de generații a unei familii ținută de decenii în lanțurile propriilor minciuni.

Și plouă. Plouă mărunt, mocănește, peste fiecare za din acest lanț al slăbiciunilor ce ne aduce în 2039. De aici se văd poate cel mai bine tainele familiei lui Gabriel York, bărbatul din capătul dezordinii ce stă să-și arate curând poalele ultimului descendent: fiul pe care l-a abandonat cu mulți ani în urmă, Andrew. Al cărui telefon pune în mișcare mecanismul greoi al amintirilor dureroase ce întrerupe brusc drumurile intersectate haotic sub ploaia asta deprimantă în intersecția imaginară din mijlocul unui catwalk post-contemporan, propus în deschiderea spectacolului (contribuie mult și muzica originală a Aidei Šošić, care-și va dezvolta ulterior șoaptele, ecourile și reverberațiile ce vor lega acustic vremurile cu regretele și scuzele propuse!), pe care personajele părea că urmează să-și etaleze tristețile prêt-à-porter pentru a obișnui publicul cu cele mai la modă emoții din familialul viitorului, poate cu mai mult „iartă-mă” și mai mult „mi-e dor de tine” pentru ca dramele și tragediile de familie să nu mai fie posibile.

Cut.

Un bărbat plin de frici în mijlocul locuinței lui sărăcăcioase care-i adăpostește singurătatea de ploaia ce cade interminabil peste orașul din care pare să se fi retras demult. Viorel Cojanu este Gabriel York, scos brusc din confortul inerției cotidiene și controlat de temeri ancestrale pe care cel mai probabil nu se aștepta să le mai confrunte vreodată. Viorel Cojanu îi imprimă personajului amorțit, deturnat de la plictiseală de o scurtă și foarte importantă convorbire telefonică, o puternică agitație interioară, dezvoltată furibund în rostire, vag răzbătută în gesturile atent controlate pe care lipsa socialului pare să i le fi șters din registrul comunicării, expediate probabil cu timpul în buzunarele costumului ponosit care-i acoperă solitudinea și tot mai rarele preocupări din domeniul igienei personale, ce țâșnesc acum rușinos-spasmotic în fața provocării de a fi vizitat de fiul pe care nu-l cunoaște printre toate nevoile de ameliorare ambietală cu care și-ar putea zugrăvi neglijențele pentru a da cât mai bine în poveste. Doar un biet suferind din șirul lung de îndurerați ai familiei cu care soarta nu a fost tocmai blândă.

Tristul lui monolog deschide calea unei ordini oarecare a dezordinii emoționale ce a stăpânit de-a lungul anilor istoria zbuciumată a familiei, rezumată azi în câteva fotografii care și-au pus pertinent amprenta peste geneticul albumului care le-a consemnat, răsfoit dinspre acest capăt al eredității și plăților karmice, ce se deschide mereu, aproape întâmplător, la cele mai importante și mai des vizitate pagini ale lui.

Cercetarea unei identități (și nu căutarea unei explicații!) își începe rostogolirea în chip aparent aleator de la tatăl lui Gabriel York (și bunicul lui Andrew) pe care acesta n-a apucat să-l cunoască, pe numele lui tot Gabriel York, un tânăr neliniștit (al unui minunat Cezar Grumăzescu), aflat în vizită la mama lui, Elisabeth Law. O foarte bună Andreea Grămoșteanu, fragilă sub toată carcasa puternică pe care i-a construit-o personajului ei, femeia rămasă singură,  deznăjduită și demnă în locuința eternei închisori emoționale moștenire de familie, din care nu poate șterge toate petele și disparițiile misterioase care au maculat-o de-a lungul timpului, pe care le-a ascuns din nou abil de ochii copilului, pentru a cine știe câta oară, sub zugrăveala proaspătă, în nevoia de a-și piti din nou durerea, stinsă vremelnic în câteva pahare, și a-l proteja de cruzimea adevărurilor pe care ea nu le poate rosti și el nu și le-ar putea imagina.

Adevăruri îngrozitoare construite între pereții ăștia albi din care tatăl a fost șters pe când el era prea mic ca să și-l mai aducă aminte și despre care și-ar fi dorit mereu să știe mai multe. Tatăl lui atât de mult iubit de femeia care i-a dat viață, din cel mai frumos și cel mai încercat cuplu din această famile. Excelent pariul câștigător Ilinca Maolache – Ionuț Vișan care le dau viață lui Henry și Elisabethei Law (în varianta ei tânără), cuplul în jurul căruia se învârt inteligent cele mai multe nespuse care vor lovi karmic, oamenii care trăiesc, dezvoltă la vedere dar și metamorfozează în chip magistral păcatele (excelentă Ilinca Manolache, care punctează decisiv în acest sens, vigilentă, grijulie și împăciuitoare până la proba contrarie, cred eu punctul forte al spectacolului) pentru a le face digerabile pentru ceilalți dar și pentru narativul propriu, ce-și suportă până și el cu greu povestea. Bucurându-se și de cele mai generoase partituri din această piesă, cei doi actori dau viață cu răbdare, cu mare grijă la detaliile jocului individual dar și la parteneriatul de scenă, acestui cuplu senzațional, în a cărui sarcină dificilă dramaturgul a plasat poate cele mai importante mesaje ale piesei. Ionuț Vișan este un Henry Law credibil și fascinant în toată candoarea ce acoperă aproape zeflemitor viciile cele mai rușinoase pe care cuplul le are de ascuns în fața lumii (intrările, zăbovirile și ieșirile lui zgomotoase din poveste sunt asigurate în ritm alert, cu minuțiozitate, mult farmec și o fascinantă energie, prin care-i asigură iremediabil compasiunea, dacă nu chiar iertarea celor mai nebănuite orori de care este capabil individul în momentele intense de ispită ale întunericului minții), în timp ce Ilinca Manolache, confruntată cu acestă energie debordantă a partenerului ei de scenă, o ajută pe Elisabethei Law să-l susțină convingător, cu toată ființa ei, construind coerent și energic plauzibilul propriei credințe, de care dragostea personajului ei are atâta nevoie pentru a-i însoți cinismul din episoadele precipitate ale celor mai nebănuite deviații sexuale pe care cineva le-ar putea descoperi în omul iubit. Actrița se ocupă permanent și de evoluția individuală a personajului Elisabeth căruia are să-i confecționeze groaza, luciditatea, revolta și asumarea deopotrivă, spre a le preda întocmai Andreei Grămoșteanu, ce-i asigură complementar versiunea mai în vârstă. Excelentă relația dintre cele două actrițe, prezente uneori împreună în scenă pentru a asigura greul poveștii, căreia Radu Iacoban îi imprimă foarte fin accentele de tragism pe care amândouă le dezvoltă, le exploatează și și le predau cu pricepere una alteia.

Ceea ce permite un anumit construct și personajului Gabriel al lui Cezar Grumăzescu (fermecător, ca de obicei!), care să vină în acord cu tot ce se lasă, fără a se dori (!), analizat din comportamentele pe două voci ale mamei. În revolta lui continuă el pare să vorbească mereu și cu versiunea din tinerețe a mamei (deși contactul fizic nu se produce, dar intercalarea dinamică a episoadelor în dezordinea asta cronologică, altfel perfect organizată, permite impregnarea cu ambele versiuni), completându-i inteligent dimensiunea tragică în care-și sprijină și el atent supărările și revolta, pe care doar o altă ființă compromisă emoțional de karmicul familial le-ar putea accepta și chiar înțelege. E cazul Gabriellei, pe care o altă actriță excelentă a Teatrului Mic, Alina Rotaru, o înșurubează cu mult curaj în emoționalul ăsta gata disturbat cu care Gabriel, plecat din Anglia în căutarea adevărului despre sine, se prezintă în nevoia lui de adăpost în motelul pe care ea îl păstorește la marginea unui drum australian. Nu un drum oarecare, ci exact drumul care va intersecta definitiv destinele  a doi oameni fără de care viața lui Andrew nu ar fi fost posibilă. În scurta lor relație, Gabrielle va aduce povestea tristă pe care o cară greu după ea din propria familie, pe care Alina Rotaru o strecoară fragmentat, în câteva scene de maximă încărcătură emoțională pe care actrița le conduce impecabil în parteneriat cu Cezar Grumăzescu, împreună cu care explodează în scurte episoade de pasiune și respingere deopotrivă, hrănite de dramele familiale, acompaniate și scurtcircuitate inteligent de vremea rea de afară,  în care abandonul, materializat în diverse forme de dispariție (rătăcire, părăsire, înstrăinare, sinucidere, accident, moarte), devine abil personajul principal al poveștii.

Și prilej de a scotoci în tragedia intercalată a altui cuplu: Gabrielle York  – Joe Ryan. Diana Cavallioti interpretează convingător rătăcirile femeii care și-a pierdut iubirea, sufletul și mințile într-un accident de mașină, din care salvatorul ei Joe (Virgil Aioanei articulează și el pertinent rolul fermierului chibzuit, răbdător și responsabil, așezat temeinic într-o căsnicie care satisface nevoile comunității în socialul lui cunoscut, asigurându-i și drumul lin către un altfel de moarte) se tot străduiește s-o aducă înapoi în lume în nopțile lungi de furtună în care ploaia nu contenește să se năpustească asupra nenorocirilor dar și rutinei pământenilor, încurcându-le parcă dinadins corăbiile pe mare și pe uscat, doar-doar or căpăta nervul necesar să-și pună apoi iar ordine în viață.Oameni aduși împreună doar de nevoie, cătând să construiască nepriceput un întreg din părți pe care nu și le vor cunoaște unul altuia niciodată. Excelent puse în valoare prin intercalările Gabriellelor, în care Diana Cavallioti caută să-i dea sfaturi Alinei Rotaru din varianta tânără a personajului lor, o Gabrielle zbuciumată de neputințe și fatalitate încercând cu disperare să se pună de-a curmezișul unui destin gata frânt, cu care-și bântuie propriile amintiri, mai precis cele câteva clipe pline de singurele ei speranțe de salvare.

Transmise mai departe, prin venele astea lungi ce au legat minciunile, trădările și secretele întregii familii, direct în sângele lui Gabriel York ce-și așteaptă acum la transfuzie fiul, pe Andrew (Andrei Brădean), personajul-pretext pentru descâlcirea secretelor de decenii și vindecarea emoționalului generațional. Un univers afectiv ce are de spălat în mileniul trei mame înecate în mileniul doi în mare, în pastile și în alcool, ori tați fugari, tați abuzatori sau tați care și-au zburat creierii, frați pierduți și iubiți plecați pentru totdeana la cele veșnice, chiar și pești căzuți aiurea din cer peste întinderi de apă din cele mai negre prevestiri ce acoperă nemilos suprafața pământului, lăsănd în grija noului mileniu spălarea de toate păcatele pe care să nu le mai care după ele și generațiile viitoare. Cu bocceluța amintirilor cele mai importante atent strânsă (foarte emoționantă scena în care Andrew primește de la tatăl său, fără niciun fel de emfază, valiza cu obiectele moștenite din generație în generație pentru a marca memoria epică a faptelor și a conserva ideea de vindecare), în schimbul halatului metaforic al lui Diderot (!) ce e musai să aducă noul în acest acasă înțepenit în timp și spațiu, plin de amintiri îmbâcsite ce se cer musai înlocuite, una câte una, până se vor asorta la halat.

Povești de viață împletite atent în muzica originală a ecourilor și vocilor ce străbat epocile, ce se țes într-un fel de stranie rugăciune (muzica originală Aida Šošić) asumată, terapeutică, nicio clipă patetică, care se sparge în sunetele ploii ce nu se oprește niciodată, doar ca să ne aducă tuturor aminte de cât de neputincioși suntem pe vreme rea.

Poate apucăm și noi vârtos de un capăt al ploii noastre și căutăm să ne începem de acolo seninul, așa cum a făcut-o și regizorul Radu Iacoban, rostogolind frumos povestea dramatică întru tălmăcire și învățare, cu umbrela foarte bine pregătită pentru a adăposti cu grijă poveștile cutremurătoare încredințate celor nouă actori din minunata trupă tânără a Teatrului Mic. Încâlcindu-le anume drumurile, doar pentru a desface nodurile intersecțiilor lor înainte să fie înghițite cu totul de apă. Așa, ca-n Bangladesh…

Și totuși e nevoie de mai mult decât de vreme rea ca să amuțești mintea omului. Care, și când are puține de spus, nu e decât un alt fel de a spune că are atât de multe, însă nu știe de unde să-nceapă. Mai ales după ce a plouat întruna peste tot arborele ăsta genealogic, uitat afară în frig și în vânt, cu suflete agățate și încurcate printre decenii și povești de viață ale unor părinți și copii deopotrivă cruzi unii cu alții, ce par să-și fi găsit, în sfârșit, iertarea și vindecarea.

Ploaia s-a oprit.

Cu Radu Iacoban, la Teatrul Mic.

„Când ploaia se va opri” de Andrew Bovell

Teatrul Mic, Sala Studio (Gabroveni)

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Muzica originală: Aida Šošić

Mișcare scenică: Ștefan Lupu

Producător delegat: Arti Trandafir

---

DISTRIBUȚIA:

Elisabeth Law: Andreea Grămoșteanu

Elisabeth Law tânără: Ilinca Manolache

Gabrielle York: Diana Cavallioti

Gabrielle York tânără: Alina Rotaru

Henry Law: Ionuț Vișan

Gabriel Law: Cezar Grumăzescu

Joe Ryan: Virgil Aioanei

Gabriel York: Viorel Cojanu

Andrew Price: Andrei Brădean