Ședință de teatroterapie sau Nervul din „Există nervi” la Teatrul Dramaturgilor

exista nervi 2

Suntem nervoși?… Hai să vedem de ce.  Așezați pe canapea, într-o incursiune în nervul românesc al ființei noastre și în anatomia dramatică autohtonă, afectată de maladii mai vechi și mai noi. Într-un tren imaginar, un vehicul generos pentru emoții de ieri și de azi, în care suntem invitați să urcăm cu toții, cu nevrozele noastre cu tot.

Cu spectacolul „Există nervi” de la Teatrul Dramaturgilor, Felix Alexa ne invită să exploatăm corpul nostru cultural, mai ales teatral, al cărui sistem nervos central este (încă) nostalgia. Sau lipsa ei, în funcție de vârsta spectatorului, pentru că fiecare se va raporta altfel la această propunere interesantă. Asta în timp ce sistemul nervos periferic se bazează pe livresc. Aici lucrurile sunt poate ceva mai clare: să se abstractizeze primesc, dar să nu se schimbe realul, ori să nu se abstractizeze primesc, dar atunci să se schimbe realul, pe ici pe colo, prin punctele esențiale… Așa arată o convenție dramatică supusă la o dublă autocenzură la mai bine de jumătate de secol după Sorescu. Abordată prin metoda re-reducerii la absurd. Ambiguizare și dezambiguizare lingvistică, după caz.

„Există nervi”, prima tatonare dramatică a unui poet, o comedie a lui Marin Sorescu din 1968 într-un singur act și patru personaje (rescrisă de Sorescu în două acte și cinci personaje pentru Liviu Ciulei, care urma să monteze după acea versiune, combinată cu piesa Paracliserul, un spectacol pe care regimul comunist a reușit  să-l împiedice să iasă la rampă), declarată la începutul anilor ‘80 de cenzură piesă antistatală și plină de venin (la a treia încercare de punere în scenă – Mircea Cornișteanu, Craiova, 1982 – spectacol care a murit încă de la vizionare prin amabilitatea prim-secretarului de partid pe județ de atunci, Miu Dobrescu), este o piesă fascinantă, cu mult subtext, care-ți gâdilă mereu inteligența făcând apel la memorie mentală și afect deopotrivă.

Un subversiv servit de Felix Alexa cu mare plăcere publicului care a citit literatură și a vizionat spectacole în comunism, obișnuit cu șopârlismul ca formă supremă de răzbunare intelectuală pe un regim căruia nu-și permitea să-i opună rezistență. Suspiciunea, îndoiala asta mocnită în care a trăit neamul nostru decenii bune și care a fost picurată în generațiile de azi de generațiile de ieri, asta s-a diluat puțin, însă nu și-a pierdut valoarea în timp. Pentru că presupune o doză serioasă de creativitate și este un excelent motor pentru comedie.

Deși cu efect de vitrină, privirea asta către înăuntru (printre imaginare mileuri, pahare groase din sticlă, farfurii cu margine aurită și cești cu coada spartă care n-au mai încăput în dulapul crem cu margini verzi care tronează cu siguranță în bucătăria ce lipsește, numai din motive de abordare a spațiului locuit, acestui spectacol), imaginată de Marin Sorescu într-o ședință de terapie la domiciliul nesupusului, menită să-i aducă locatarul pe calea cea bună, este exploatată scenografic de Andrada Chiriac printr-o convenție simplă pentru spectatorul de azi: camera ticsită de obiecte de-a valma a unui intelectual (predomină cărțile, împrăștiate în tot decorul), o garsonieră recognoscibilă într-un bloc comunist, fără bucătărie, cu restricții la apă și căldură, cu balcon străjuit de sticle de lapte în care apa adunată în orarul stabilit așteaptă cuminte să hrănească plantele înghesuite și ele pe unde se poate. Cu instalații improvizate pentru supraviețuire, asortate la costumele, vorbele, gesturile și sufletele celor ce o vor locui vremelnic și vor folosi nevroza ca pretext sau consecință firească a vremurilor în care au fost inventați sau pe care sunt siliți să le trăiască. Pentru că regizorul mizează totul pe talentul lor.

Felix Alexa își urcă actorii atent și extrem de firesc în același compartiment în vagonul unui tren ideatic, lăsându-i să se lovească unii de alții când se mai schimbă macazul sau îi mai frânează mecanicul Sorescu intenționat avântul, fără însă să-i lase vreo clipă să deraieze. Comicul pus pe șinele acestui tren este în primul rând de limbaj, atent servit de actorii cărora le-a fost încredințat, dar și de relaționare, într-un ciudat complot al supunerii voluntare în fața unei situații absurde. Într-un mod simplu, cum se poate prezenta orice nevroză care se respectă într-un regim în care nu ai voie să vorbești despre ea. Spațiul de intimitate al cetățeanului cuminte, locatarul resemnat, mereu mirat, vag revoltat și mai tot timpul pus pe răzgândeală pentru că trebuie să-și calculeze și recalculeze întruna fiecare gest, foarte bine pus în valoare de Gabriel Răuță și minunat acompaniat de Alexandru Conovaru, prietenul care-l vizitează, îl înțelege și încearcă, la rândul lui timid și  speriat, să-l consoleze, este invadat și terfelit de profesorul iluzoriu, astăzi nesecurist dar cu siguranță spion, al unui excelent Răzvan Vasilescu, care umple scena la propriu și la figurat și nu-i lasă niciun loc de întors, într-un interogatoriu construit cu grijă și mare miigală dintr-o poziție de forță, cu o  conduită infailibilă și un joc actoricesc pe măsura rolului, care-i vine mănușă. „Există nervi” se bazează mult pe felul în care Răzvan Vasilescu a înțeles și livrează adevărurile (și mai ales neadevărurile pe care le conțin, cu multele lor nuanțe) așa cum erau spuse în epocă, traducând și asumând propria memorie afectivă. Și făcând posibilă drama faptelor pe care trebuie să le săvârșească aceste personaje, cu toate prinse în ițele întortocheate ale unui metalimbaj și metacomportament pe care sunt nevoite să le construiască și să le respecte, captive în incredibil, în ilogic, în reprobabil și inadmisibil, pendulând mereu între real și fantasmagoric, într-un joc absurd în care calmul nu are cum să nu fie substituit de nervi, care trebuie să fie îmbrăcați înapoi în calmul din care vor exploda necontrolat, și tot așa, până când individul își schimbă percepțiile, admite, se convinge… Poate exact din acest motiv este nevoie și de Femeia necesară (la obiect și fermecătoare Amelia Ursu), cum a numit-o autorul, victimă a indiferenţei dar și a unor farfurii cu linguri zburătoare…

Puși să vorbească atât de firesc cum a propus dramaturgul și a acceptat să livreze regizorul, oamenii își revelează pe rând gândurile, frământările obsesiile și, în cele din urmă identitatea. „Dacă vorbele sunt făcute spre a ascunde gândurile, cum se zice, ele sunt poate, din greșeală, apte și pentru a le dezvălui. Eroii mei – niște oameni care se pândesc. Acțiunea ar fi așadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalități, de speranțe, mizerii, înălțări și tot ce formează fondul nostru cel adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coșmar și demență. Vorbele lor sunt în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism.scria Marin Sorescu despre „Există nervi”. Un text suficient de bine scris, încât, dezbrăcat de sensurile la care spectatorii trecuți de patruzeci de ani nu au cum să nu zâmbească de câte două ori, funcționează încă după cincizeci de ani și smulge hohote de râs celor mult mai tineri, prinși și ei într-un spațiu în care, e drept, nu mai bate nimeni în calorifer sau în podea… Locuit de niște suflete încremenite în loc și în timp până decid să iasă din inerție…

Felix Alexa creează atmosfera necesară și lasă totul să se întâmple în mintea spectatorului. E un joc al nervilor. Carevasăzică trebuie folosite cu maximum de atenție fiecare axon, dendrită și sinapsă, pentru a înțelege un proces complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare a emoției autentic românești, ca unitate de măsură pentru funcționarea unui sistem nervos de atunci, de a cărui dezvoltare și asumare depinde facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale creierului și sufletului nostru de acum. Reglate prin procesele de memorie, stocare și prelucrarea a unor informații despre noi înșine pe care ne suntem datori să le cunoaștem, dacă vrem să funcționăm ca nație la maximum de capacitate cognitivă, motorie și intelectuală. Marele merit al spectacolului este că scutură de praf unul dintre textele dramaturgiei românești pe care publicul nu o prea cunoaște și totuși deja începe să o uite…

„Există nervi” e o călătorie în fantezie, cu trenul, printr-o sufragerie, într-un proces de judecată de prejudecată. O călătorie nervoasă în absurdul existenței noastre, într-o eră deja trecută și totuși atât de palpabilă și de vie, în care absurdul distruge tot, începând cu flora noastră intestinală. Cum să digeri ce ți se propune fără să suferi? Și dacă, brusc, intră cineva pe ușa locuinței tale și se comportă ca și cum s-ar urca într-un tren? În care tu nu ești decât un călător oarecare?… Printre oameni încremeniți într-o complicitate naivă a fricii, pe care secolul XXI nu și-a îngăduit să-i tragă după el întocmai, dar pe care îi mai îngăduie câteva decenii?­…

Leacul se poate administra cu lingura, potrivit afișului. Până la urmă e doar un ceas și ceva despre cum să mai supraviețuim puțin acestui secol și cum să-i digerăm abisurile, mai ales noi, ăștia cu flora intestinală deja distrusă de secolul trecut…

Sala de teatru e una dintre soluții.

 

Afiș-EXISTĂ-NERVI-723x1024 c

Există nervi de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

Adaptare scenică, ilustraţie muzicală, lighting-design: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţia:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu

 

1h 10 (fără pauză)

Spectacolul este supratitrat în limba engleză.

 

Sfaturile Rodicăi Mandache sau Cetățean în Republica Melania la Odeon

melania 1

O Melanie străvezie la o vârstă târzie în republica ei de hârtie. Poezie.

Prin obrazul ei subțire și palid străbat decenii de istorii vesele și triste, care i-au trasat, rid după rid, reperele pe harta unei vieți pline, din care mai păstrează acum doar contururi și siluete de oameni și obiecte care au locuit-o de-a lungul anilor. Iar în privirea ei, atât de vie și de prezentă în confesiunea sinceră și plină de modestie, se văd clar luminile ce-i străjuiesc lunga cărare pe care a parcurs-o până aici.

Rodica Mandache.

Eroina spectacolului „Republica Melania” a Teatrului Odeon, regizat de Gelu Colceag pe textul „Sfaturile Melaniei” al Irinei Nechit.  Un nume care vinde biletele la spectacol cum vinde un brutar celebru pâinea caldă (pentru că nu apucă niciodată să se răcească) într-o brutărie de prestigiu. Am mai încercat să bat la poarta republicii ei și era ocupat. Însă mă bucur că s-a întâmplat după o săptămână de „Vorbă (lungă) de cultură” cu Atila Vizauer în Republica actriței.

Un profesionist pentru care Scena e sfântă. Și se comportă într-adevăr pe ea ca-ntr-un altar în care a fost privilegiată să intre, după ce s-a pregătit serios în naos. Când trage catapeteasma, toate cele lumești sunt lăsate afară. Nu, nu de tot. Aduce cu ea pe scenă esențe din toate experiențele ei de viață și profesionale, frânturi de suflete, de fapte, de gânduri și emoții culese cu grijă din sălile de clasă la ale căror catedre s-a așezat și din sălile de spectacol pe care le-a vizitat sau le-a umplut până acum, după caz.

Pescar și vânzător iscusit de inefabil ea reușește, pe un text foarte bine stăpânit în simplitate, fără artificii și afectări semantice ori lingvistice inutile, să construiască dintr-o bătrână simplă și modestă uitată într-o râpă din Băxani (un cătun izolat din Basarabia) o adevărată Republică. Fără stridențe. Fără demonstrații ieftine. Fără senzațional. Doar cu talent, tehnici bine stăpânite, mult adevăr, răbdare, credință și înțelepciune.

Însă numai pentru oamenii dispuși să o primească. Care mai au curaj să-și dea tumultul vieții ăsteia nebune la sonor minim ca să se lase locuiți, măcar vreme de un ceas și ceva, de o șoaptă. Nu e o șoaptă oarecare. E o mângâiere cu îngăduință pentru nepriceperea noastră în ale vieții și pentru nepriceperea țării ăsteia în ale istoriei. E o palmă peste ceafă pentru generațiile care aleg să uite, pentru că le e mai ușor. E un strigăt de disperare către noi toți, cei care ne facem vinovați că ne părăsim republicile, fie ele surori, mame, bunici sau locuri natale, fără să ne mai preocupăm să păstrăm legătura sfântă cu ele. Uitând că nu suntem cu toții decât Melanie lângă Melanie, cu toate republici din care se pot făuri imperii…

Melania, o femeie trecută de optzeci de ani, trăiește singură de aproape un deceniu în colțul ei izolat din Basarabia (prin zona Sorocii), după ce soțul ei a murit și copiii au plecat la muncă în străinătate, ca toți tinerii acestor locuri. Împreună cu familia ei a supraviețuit anexării Basarabiei la URSS, celui de-al doilea război mondial, foametei din 1947, represiunilor staliniste, colectivizării, „stagnării” brejneviste, prăbușirii Uniunii Sovietice și lungii perioade de tranziție care a urmat și care i-a pustiit zona de toate vlăstarele tinere care ar putea să o ducă mai departe.

„Melania are credință și speranță, chiar dacă nu e în întregime sigură ce înseamnă credința ei sau la ce e bună speranța ei. Melania pentru mine e o șansă de mântuire.”, declară autoarea textului, Irina Nechit. Care alege să lase povestea de viață a Melaniei să ne vorbească despre toate, fără să ne scoată ochii. Iar Gelu Colceag i-o încredințează Rodicăi Mandache, care-i împlinește menirea și-i desăvârșește mesajul.

Într-un spațiu alb, imaculat, ca un palat fermecat construit de Adrian Damian din hârtia paginilor cărții vieții ei, Melania se povestește nouă în timp ce se deapănă ei. Ca o solniță de hârtie din copilărie, din ale cărei îndoituri consecutive se revelau, pe rând, opincile, iile, catrința și  ițarii personajelor despre care se depăna povestea, care petreceau în cele din urmă la masa de hârtie ce se așternea la final, unde aflai, uimit, sfârșitul poveștii…

Așa se dezvăluie Melania după ce gândurile ei au petrecut multă vreme singure între patru pereți albi, curați,  pe care lumina se revarsă cu duioșie, mângâind-o cu răbdare și umplând-o de sensuri, în timp ce ea vorbește întruna, singură, cu Timofte sau cu noi, doar ca să-și audă gândurile și să-și aline singurătatea. Depănând firul unei vieți, pe care a umplut-o trudind fără încetare la colhoz și prin jurul casei, fără să știe ce înseamnă odihna, citind, rugându-se, răsfoind evenimente și consemnând faptele în catastiful toponimiei republicii ei personale, pe care au locuit-o atâția oameni…

Nimic nu mai clintește acum lumea Melaniei… Nici mult-așteptatul telefon de la copii. Sau de la oameni pe care-I cunoaște de o viață, puținii care au mai rămas prin părțile locului. Nici măcar oaspeții necunoscuți pe care-i așteaptă cu atâta emoție. Doar un intrus (un necunoscut cu care se trezește în casă, interpretat de Emanuel Varga, pe care-l alungă urgent) e folosit simbolic pentru scurtă vreme ca exemplu al posibilelor ei legături cu lumea, dar și ca semn că nu e loc de poveștile altora în această poveste, ca dovadă că nu încape nicio pată neagră în universul alb, imaculat, al republicii ei, care se întinde între firul telefonului ce-o mai ține pe aici și securea care îi taie orice legătură cu lumea.

Doar cocostârcii au însoțit-o în aventura vieții ei. S-au mutat de pe rochia croită de mama în adolescență pe cerurile pe care le-a privit de-a lungul anilor și apoi pe mesele de lucru pe care a început să-i împăieze… Și azi îi mai pot aduce puținul social de care s-ar mai putea bucura. Dacă și vremea de afară ar permite asta…

Restul vă povestește, pe viu, Melania, ce încă ne mai poate fi soră (pentru puțină vreme) unora dintre noi, mamă ori bunică altora, dar și o fată îndrăgostită ca la carte, după regulile oricărei republici sufletești… Ea nu e doar republica istoriei triste a Republicii Moldova. E republica amintirilor noastre, pe care le-am părăsit, undeva într-o râpă, când nu ne-au mai fost de folos.

Rodica Mandache vă așteaptă în Sala Studio a Odeonului în casa ei plină de amintiri împăiate (după reguli precise ale unei taxidermii de emoții numai de ea știută) din „Republica Melania” cu o melodramă deloc tânguitoare despre singurătate și așteptare. Dar și despre însingurare și așteptări. Despre o viață de om, cu toate darurile și remușcările ei, cu toate împlinirle și eșecurile ei, cu toate iubirile și disperările pe care le poate cuprinde și toate suferințele și speranțele ei de ameliorare.

Curat, cu duioșie, cu autoironie, cu egoism, cu furii, supărări și răbufniri, dar și cu sentimentul datoriei împlinite,  sincer, în șoaptă, ca pentru sine.

Puteți să încercați:

– Alo, Republica?…

(Ssst!… Vă spun, în șoaptă: s-ar putea să răspundă la telefon mâine seară, după ora 19.30, în Sala Studio a Odeonului!… Sau nu, e dreptul ei… Vorba lu’ conu’ Leonida a lu’ nenea Iancu: „când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.”…)

afis_republica_melania_print

Republica Melania” după Irina Nechit

Teatrul Odeon București, Sala Studio

 

Regia: Gelu Colceag

Scenografia: Adrian Damian

Asistent regie: Alexandru Bogdan

Light Design: Cristian Niculescu

Video: Luca Achim

Distribuţia:

Melania: Rodica Mandache

Vasile: Emanuel Varga

 

Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)

Spectacol cu traducere în limba engleză

În ghearele vulturilor, prizonieri în casa cu suricate a lui Afrim

suricate 1

Are you dreaming?

Da. Cel mai probabil am un coșmar. Îmi apasă pieptul. Îmi înăbușă gândurile. Mă sufocă.

Ce pot să fac azvârlită, fără drept de apel, într-un hău? Într-un cuib de oameni-mangustă condamnați la o deloc simplă supraviețuire în jungla cotidiană, demnă de toată mila, în așteptarea unui atac serios al vreunui posibil prădător, care să opereze sanitar asupra acestui abis și să salveze (prin omitere) exemplarele meritorii?… Și cu ele, poate, specia?…

Ce să-mi doresc mai bine, total nepregătită pentru lumea de afară? Să mă cocoț în vârful patului cu poala plină de dulciuri și carbohidrați și o telecomandă în mână, abandonând orice proiect de viață? Să rămân departe de lume și să-mi cresc mari fricile de oameni, de aer și de soare sau să ies din casă și să mă lovesc de ispitele din heleșteul ei, numai pentru ca apoi să mă întorc în cuib umilită, trădată, abandonată?… Să țin ușa deschisă pentru străinii dispuși să întoarcă oricând casa cu susul în jos? Sau pentru fantomele care-i bântuie, amenințător, paraginile dinăuntrul și din afara zidurilor și timpului?!…

„Casa cu suricate” (celelalte Treisuroriafrimiene de anul trecut), ridicată de Radu Afrim pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova după o piesă a dramaturgului ceh David Drábek, este un spectacol extrem despre vulnerabilitate și decadență în deja celebrul stil afrimian, cel care l-a consacrat și care se dezvoltă în paralel cu toate căutările poetice și romantice ale maturității asumate (la nivel vizual și lingvistic) și împlinite artistic cu care ne-a obișnuit regizorul în ultima vreme. O provocare din cealaltă maturitate pe care a atins-o, cea a ludicului grotesc, a jocului sprințar cu ce e mai hâd și mai urât fascinant în noi, cu fricile noastre cel mai bine ascunse și sentimentele cel mai greu de recunoscut. Însoțită de curajul de a privi în ochi, într-o manieră burlescă,  omul rămas în sufletul gol, despuiat de orice fel de sofisticărie sau trendy cool contemporan, guvernat de kitsch și de șabloane mentale, lingvistice și comportamentale, înconjurat de obiecte lucioase ori vopsite în culori stridente, uitat în fața televizorului și îndopat cu glucide și speranțe ieftine…

Îți trebuie multă bunăvoință (mai precis răbdare) ca să te lași în voia ritmului pe care îl impune spectacolul și maximă disponibilitate sufletească să treci peste (inițial obositor) eclecticul scenic și să escaladezi repulsia atent diriguită (în complicitate abilă cu scenografa Irina Moscu) sub redundanța simbolică și emoțională pentru a declama. Și a șoca.

Dacă treci testul, riști să te îmbogățești într-un mod surprinzător și ciudat. Descoperi straturi de o sensibilitate incredibilă într-o casă cu trei surori trecute și fără de vreo Moscovă. Orfane de vârstă mijlocie și încă încremenite în proiect la un an după pierderea tatălui, asistate doar de fantomele părinților și de duhul Buddha Boy, demult scăpat din lampa fermecată a memoriei locului (probabil când tocmai era ștearsă de praf, unul dinainte de cel ridicat de buldozere când s-a construit casa, pe locul unui vechi parc, și pe care nimeni nu s-a priceput să-l bage la loc), captiv și el în acest spațiu bizar al suricatelor, martor fără voie și povestitor bizar al unor întâmplări petrecute între aceste ziduri de-a lungul istoriei casei. Trei surori al căror univers e străpuns de un vegetal sordid (un fel de spirit al naturii revoltate după ce a fost distrusă), care a urcat în casă din galeriile cârtițelor, le-a cuprins pereții și le-a invadat încetul cu încetul interiorul, bucătăria, dormitoarele, gândurile și sufletele, ca o molimă ce s-a întins și și-a cățărat ghimpii, lianele uscate și fructele putregăite pe mobile și mai apoi pe oameni, înghițând în cele din urmă tot, sub privirea vigilentă a vulturilor care se învârt amenințător deasupra cuibului lor iluminându-le iminentul sfârșit…

În patul care a prins și el rădăcini, transformat acum într-un cuib imens în mijlocul dormitorului din dreapta scenei, tronează sora obeză, Rozica, excelent interpretată de Raluca Păun. Mare consumatoare de ciocolată, de Juliette Binoche (în „Chocolat”-ul lui Lasse Hallström) și de orice altceva cu indice caloric cât se poate de ridicat sau care conține măcar promisiunea vreunei energii de natură alimentară, ea întruchipează femeia plictisită, fără ocupație și cu prea puține preocupări, căzută pradă inactivității, poftelor de neoprit și consumului compulsiv ideatic și pseudocultural, fără niciun fel de discernământ, cu care încearcă să-și umple golurile existențiale și care i-au adus imobilizarea la pat mult prea devreme.

Rozica este centrul universului scenic, sufletul vitreg și neajutorat al familiei și punctul de reper în jurul căruia gravitează toată casa, un lait-motiv al acestui spectacol, omul abrutizat și anulat social, transformat în consumator ideal, redus la plăcerile vinovate ale acestui secol și vocea prin care Afrim își transmite unul dintre binecunoscut infiltratele mesaje militantiste în spectacolelor lui – de data asta un statement despre arta cinematografică, despre filmele trash, de multiplex, care promovează falsul uman, într-un excelent monolog al actriței despre rostul artei -.

Rozica este și un bun pretext pentru sora agorafobă, neprihănita Valerica a iscusitei și copilăroasei Iulia  Lazăr, autoerijată în sufletul acestei case, de a-și justifica propria lipsă de mobilitate. Într-un pact etern cu fantoma mamei, fidelă de ani de zile acestei însoțeli stranii care o țin departe de lume și de orice explorare de sine, mereu de aceeași parte a pragului casei și a pragului unei autodecise lipse de maturizare. Îngrijindu-se mereu de o cârtiță moartă, de suricate vii (!), împăiate sau decupate, ea va trebui să se ocupe de acum și de moștenirea (un costum de supererou, cu toate îndemnurile aferente) lăsată prin testament de tată (Constantin Cicort)… În timp ce fantoma mamei (o Romanița Ionescu credibilă în rolul mamei-umbră, nevrotică și insidioasă), când nu-i aține calea proptindu-se în cadrul ușii, coase mereu la mașină, poate posibile veșminte pentru posibile evenimente în posibile vremuri sociale, ori poate doar povești trecute sau viitoare, căutând să fixeze firul narativ care sare mereu din ac… În timp ce „se îmbracă pentru vară și se dezbracă pentru iarnă”…

Nutzi (Ramona Drăgulescu, articulată și asumată), e singura legătură a surorilor cu exteriorul casei, pe care-l explorează cu oarece precauții și unde se prezintă mereu neglijent (cu veșminte tocite de vreme și dresurile rupte), convinsă că nu-i poate aparține și că look-ul ei nu merită vreun efort stilistic, doar ca să lucreze cu niște copii cu deficienţe de auz pentru a-și întreține casa și surorile care s-au închis pe dinăuntru…

Din culcușul trist pe care și l-au construit cu atâta migală ca un scut de apărare împotriva intruziunii oricărui fel de afară, abandonate de orice ambiții personale și colective, orfane de un tată erou și de o mamă nebună, ale căror fantome încă le mai bântuie și le mai taie din aripi, cele trei surori se căznesc să reziste, complăcându-se patologic în captivitatea de care s-au atașat, fără însă să opună rezistență serioasă când se lovesc de primii intruși…

Viețile lor sunt încurcate vremelnic de trei bărbați: Ion (care-și mai spune și Giovanni, gigolo-ul ratat al unui fermecător Alex Calangiu, sexi și rebel, acompaniat de câini imaginari pe care-i plimbă și cu care conversează mereu) o prinde în mrejele lui pe Nutzi, Lentziu (asistentul social eșuat al simpaticului Claudiu Mihail, „atingerea divină“ mult ridiculizată de ceilalți) o seduce pe imobilizata Rozica, și Samuel (sinucigașul credibil și delicios al lui Vlad Udrescu, nesigur pe propria sexualitate, un travestit în rochie sexy, un marginal fără leac, obsedat să pună punct acestei vieți ce nu merită osteneala, mereu salvat de o providență sarcastică de la gestul suprem) o silește pe Valerica…

Apariţia masculilor va suci pentru scurtă vreme mințile, igiena personală, preocupările și obiceiurile surorilor, dar și rostul casei, înviorând-o oltenește cu nițel puls în vene și nițică speranță de salvare, peste tot fatidicul imposibiei evadări. În care sunt înțepeniți cu toții, fete și băieți, forme diferite ale nefericirii căutată, multiplicată și reinterpretată prin fiecare personaj, într-o complementaritate care dezvăluie o dezordine contemporană absolută a minții, a fizicului, psihicului și sufletescului, a sexualității și socialului cu care-și sunt datori față de ei înșiși și unii altora, resemnați în fața predestinatei degradări până la a respinge tot ce mai poate fi uman în ei…

În timp ce Buddha Boy (Cătălin Miculeasa), cea mai veche făptură din casă, fratele celor trei surori și obiectul de cult cam incult care le deapănă poveștile de viață și veghează asupra relațiilor lor de sus, dintre vulturi, gata oricând de atac… Declamând că pentru el cronologia nu s-a inventat încă și patronând sarcastic un univers dens, distructiv, extrem de franc, descompus în glumițe lesnicioase, versuri derizorii și dialoguri intenționat facile cu iz oltenesc-englezesc-țățesc al personajelor care-l populează, construite să le distragă din când în când atenția de la nefericirea în care se scaldă, pentru  a-și regăsi apoi (în  oglinda neprietenoasă ce le-a fost pusă în față, pe care au tot ignorat-o și în care suntem acum siliți să privim, transfigurați cu toții, și cei de pe scenă și cei din sală) emulgatorul care ne-a ținut, separat, împreună: alienarea, singurul iad uman cunoscut.

Un spectacol despre singurătate și însingurare, în toate formele spre care lipsa de iubire le poate dirija, ca un reality-show plin de penibil, vulgar, scârbos, macabru și trivial despre tot ce e mai curat, mai candid, mai delicat, mai gingaș, mai cald și mai tandru în noi. Despre decadență. Despre pericolele lumii de azi și izolarea la care suntem condamnați, în feluri diferite, fiecare dintre noi. Despre incapacitatea de adaptare. Despre bolile sociale și lungile convalescențe pe care le impun întru ameliorare și tratament.

Un pop-art vizual și teatral, oscilând mereu între artă și viață cotidiană frustă, din care se desprind și se însuflețesc obiecte, oameni, frici și repulsii recognoscibile. Parcă-l auzi pe Radu Afrim spunându-i Irinei Moscu: „Vreau urât!”. Și scenografa, după legi studiate ale nepotrivirii lor estetice, înghesuie mobile și obiecte care de care mai ciudate în casa suricatelor, care să ne vorbească nu doar despre haos și kitsch, despre prostul gust dezvoltat în lipsa crasă de educație și cultură vizuală, ci și despre frica oamenilor de a se detașa de obiectele și sentimentele inutile din viața lor. Totul este ridicol, disproporționat, dezgustător, strident, respingător, prea mult. Ca un coșmar al minții și sufletului invadate de descompunere. Parazitând universul plastic încă înainte de a se materializa în obiecte de recuzită și decor, kitsch-ul este o stare de spirit a casei (consolidată de prezența acestui fake Buddha și de costumele actorilor) care îți induc mereu sentimentul idiot că e atât de urât încât trebuie să-ți acoperi fața cu mâinile, într-o încercare disperată de a nu-ți lovi cumva pupila de hâdul și vulgarul revelat. Dar depărtând mereu degetele pentru a trage, fascinat, cu ochiul, în timp ce urechea își gâdilă fericită timpanul cu sunete seducătoare…

Așa arată coșmarurile unui artist care dinamitează convenția, banalul și rutina pe scena românească, construindu-și  meticulos para-esteticul pentru a pune umărul la a ușura tranziția de la o mentalitate kitsch la una sănătoasă într-o societate eminamente bolnavă, asumându-și marele risc de a nu se face înțeles (invocându-l pe Hieronymus Bosch, el încearcă să transmită mesaje despre decăderea umană unei lumi ignorante, plină de karatekizi pentru care Bosch nu e decât o bormașină… Poate ca măcar sfântul Google să le aprindă gustul pentru o altă lume, cine știe…).

E bine că nu ai cum să-l aperi pe Radu Afrim de el însuși. Așa ai acces la un artist complet, care-și asumă pe deplin responsabilitatea că poate stârni în tine un strop de iubire. Să simți și tu că aparții de ceva, de cineva. Omul-meteorit care poate oricând să cadă din cer ca să schimbe climatul și să distrugă barajele suferinței, crezând cu tărie în puterea lumii de a se schimba. În timp ce el încearcă (din nou) să blocheze roata norocului cât e încă sus, înainte să se învârtă și să-l strivească, noi ne putem delecta în voie construind soluții de a ieși, separat și împreună, din gloata de manguste, pe care doar uriașa pasăre neagră (frica supremă) și vigilența cu care ne-a urmărit fiecare mișcare poate să o mai înghită, poate când toate lucrurile de desenat se vor fi terminat…

Frumos tot acest urât. Nu știu cum s-ar traduce exact în dialectul afrimian „it made sense”. Dar știu precis că de data asta verbul e la perfectul simplu: făcu!…

afsi_CASA_CU_SURICATE

Casa cu suricate”  de David Drábek, traducere: Mircea Dan Duță

Teatrul Național Marin Sorescu Craiova

Regie: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Asistent regie: Cătălin Miculeasa

Univers sonor: Radu Afrim

Sound design: Călin Țopa

Afiș: Cosmin Florea

Consultanță limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru

Regia tehnică: Cristi Petec

Light design: Dodu Ispas, Ștefăniță Rezeanu

Make-up artist: Minela Popa, Mihaela Guran

Sunet: George Udrea, Marius Marciu

 

Distribuția:

Rozica: Raluca Păun

Valerica: Iulia Lazăr

Nutzi: Ramona Drăgulescu

Ion: Alex Calangiu

Lentziu: Claudiu Mihail

Samuel/a: Vlad Udrescu

Buddha Boy: Cătălin Miculeasa

Mama: Romanița Ionescu

Tata: Constantin Cicort

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Vindecarea prin tăcere sau rolul rolurilor în viață, pe scenă și în vis: „Persona”, metamorfozele unor conștiințe la Odeon

foto-ioana-bodale

Curajul de a fi tu însuți. Dar și cutezanța de a te lăsa transformat de cei care chiar contează pentru tine. Desfăcuți fiecare în zeci de bucăți de puzzle care trebuie ținute laolaltă cu o mână de fier și pe care trebuie să le mai și faci să se potrivească. Recompunând o imagine în care nu mai știi exact unde începi tu și unde se termină celălalt.  Asta este, pe scurt, „Persona” lui Radu Nica, noua producție a Odeonului bucureștean, decriptată din cinema-ul lui Ingmar Bergman și adaptată teatrului și vremurilor, care a avut premiera alaltăseară la Sala Studio.

Un eseu-delir despre ambiguizare și dezambiguizare prin artă, o metaforă a parcursului actorul-spectator și spectator-actor în slujba mai-binelui. Uman, social, teatral. Un spectacol fascinant cu și despre lumea dinăuntrul nostru, care se-nfiripă, crește și se statornicește pe măsură ce nu mai suntem în stare să ducem lumea de afară. O explorare inteligentă a psihicului dar și a sufletului uman, o poveste despre percepție și asumare, despre consonanța și disonanța cognitivă și emoțională, despre dedublare și transfer, despre cum devenim celălalt și cum celălalt devine noi, într-o încercare disperată de a avea fiecare ceea ce credem că ne dorim.

Pe unul dintre cele mai încărcate texte psihologice din scenaristica cinematografică mondială (bine tălmăcit de Mircea Sorin Rusu), Radu Nica reușește să întrețină vie curiozitatea spectatorilor regizorului de geniu suedez după mai bine de jumătate de secol prin incertitudinile de mare forță plastică pe care le cultivă precis gândurilor celor două femei, Elisabet Vogler și Alma, tălmăcite de Bergman într-un soi de album de fotografii de cinema și răstălmăcite acum în excelente tablouri teatrale. Minunat susținute scenografic și puse în valoare de decorul lui Tudor Prodan și costumele Cristinei Milea, ajutate vizual de luminile lui Andrei Délczeg și proiecțiile Ioanei Bodale. Și admirabil îmbogățite sonor de Vlaicu Golcea, cel ce semnează muzica și sound design-ul acestui spectacol.

Patologic. Asta imprimă puternic „Personei” această echipă.

O lume care respiră a boală. Agonizantă. Boala tăcerii. Abținute sau declamate. Tăcerea/mască, confortabilă, mutuală, transmisibilă, apăsătoare, poate chiar vindecătoare. Dublată prin reflexie în oglinzi deformate pe pereții și podelele inundate de lumină rece, de neon, pe care toți încearcă să o spele într-un mediu anti-septic, intenționat ultra-dimensionat fonic, de care toți încearcă să se scuture și să se vindece, ascunzând-o cât pot de bine sub cearșaful bine tras peste delirul cuvântului rostit.

Un ambient claustrant și sufocant în care te trezești pacient. O convenție care te întâmpină încă de la intrarea în sala de spectacol, în care percepi apropierea de scenă (foarte îngustă inițial) aproape ca pe un viol al intimității celor ce vor urca pe ea. Gazdă pentru o intuită tăcere densă, aproape tangibilă, de ospiciu. Doar jaluzelele verticale promit să deschidă o altă lume, poate o insulă Fårö în Marea Baltică (pe care s-a filmat celebrul film), o posibilă speranță de vindecare. Și o deschid. O lume interioară cu ferestrele deschise vraiște pentru a ne lăsa să aruncăm o privire înuntru. Un spațiu deschis tulburărilor, fantasmelor și rătăcirilor de orice fel, cu un auster foarte bine gândit, multiplicat și deformat inteligent, imprimat de un soi de fragilitate care ajută incredibil demersului psihologic al textului, care va ține spectatorul captiv, fără să-l plictisească, să-l lege fedeleș în cămașa de forță sau să-i bage degetele amenințător ori demonstrativ în ochi, deși îi mai scapă, așa, ca din întâmplare, câte una peste ceafă, sau mai pornește, fără vreun  avertisment, câte un duș cu apă rece…

Un spațiu care se umple. De mister, de profunzimi, de probleme de viață și de artă și de exerciții de psihanaliză aplicată, fără amenințarea vreunui fatidic, cu destul de mult imprevizibil (sau chiar meticulos surprinzător), într-un ritm lent, care-i permite să-și dezvăluie straturile poetice. Și în privința diagnosticului și în privința pacienților. Al lui Bergman însuși (care considera acest film, scris pe patul spitalului în care se trata de pneumonie, o poezie a situației personale), al lui Elisabet Vogler, actrița căzută în muțenie care-și folosește harul cu care a fost dăruită să joace perfect acest rol de tăcută, și al Almei, sora medicală căreia îi este încredințată spre îngrijire.

Ce frapează la propunerea lui Radu Nica este  contrastul dintre personajele principale (nu a mers pe vreo asemănare fizică în alegerea actrițelor) și mai ales adaptarea gândurilor lor la un prezent al nostru, recognoscibil și emoționant după mai bine de jumătate de secol, în care patologicul e mai rege ca oricând. Dar nu un patologic medical, psihiatric, ci unul social, relațional (întreținut redundant de știri proiectate nevrotic pentru a sublinia contextul), o anamneză a unei boli necunoscute – sau mai degrabă tot mai îndârjit nerecunoscute – a noului secol, infinit mai zgomotos, un fel de studiu al transformărilor anatomice intervenite în structura țesuturilor și a organelor corpului nostru social, dar și ale trupului nostru artistic, sub influența unei boli nemiloase de care aproape nimeni nu mai e conștient azi: vacarmul.

Spre deosebire de epoca lui Bergman, tema identității sociale (inclusiv sexuale) și artistice are azi alte conotații, de aceea tăcerea doamnei Vogler, turuielile Almei și sentimentele care le leagă capătă înțelesuri și mai profunde. Pe care Radu Nica le-a intuit și le-a exploatat corespunzător, reinterpretare prin care a argumentat solid reluarea acestor teme (semnalând nevoia de a le repune pe tapet) și a dat valoare teatrală consistentă acestui text din 1965.

Cât sens mai are arta? Mai poate fi șocant că între realitate și iluzoriu individul în general și artistul în special ar alege azi iluzia? Mai contează de ce? Cum mai poate protesta față de ce se întâmplă? Mai e posibilă o revoluție prin tăcere?

Mizând totul pe transferurile de emoție între pacient și vindecător și metamorfozele pe care le poate împlini această stare de psihopatologie generală, Radu Nica lucrează precis și pertinent cu actrițele cărora le-a încredințat rolurile. Oana Ștefănescu reușește o Elisabet Vogler puternică, o artistă care are ceva solar dar și ceva parșiv totodată, un personaj cu gesturi calculate și tăceri chibzuite și nuanțate, cu o fascinantă mimică a feței și o robustă expresivitate corporală, prin care transmite mereu rețineri și abținere, dar și complicități de toate felurile, cu regizorul, cu medicul curant, cu partenerii de scenă, cu mesajul filmului lui Bergman, cu personajele și temele propuse, de la care fură ori împrumută sau, dimpotrivă, spre care oferă cu generozitate din tot zbuciumul ei interior. O mamă reală ascunsă sub paravanul Clitemnestrei în teatru. Care, aparent, nu-și mai poate duce niciunul dintre roluri și le îmbracă în boală cuminte. Și reușește să creeze, tocmai printr-o incredibilă lipsă de contorsionare, bine ghidată și controlată, o imagine poetică a frământărilor sufletești, a neliniștilor ei de femeie și a neastâmpărului ei artistic. Obține această poezie și pentru că o are parteneră de scenă pe energica și ludica Anda Saltelechi, o actriță foarte stăpână și pe rostire și pe mișcare, foarte bine pusă în valoare prin contrast. Alma ei are autentic, are îndoieli serioase, mirări veritabile, rușini nescornite dar și indecențe pertinente, umple scena cu mișcare și vibrații, dar și cu toate descoperirile ei de sine și de alții, comunică mereu cu publicul și taie în carne vie în chestiuni primejdioase (foarte asumată în maniera în care prezintă aspirațiile ei de femeie – emoționant momentul în care dă citire scrisorii domnului Vogler –, dar și pe cele maternale, însoțite și accentuate de vina unei întreruperi de sarcină), are erotic, senzual, pasional (chiar magnetism sexual, excelentă în scena în care povestește cum a făcut dragoste pe plajă cu niște necunoscuți), are mișcări hazardate și scăpări la limita patologicului în toate dimensiunile (rostire, mișcare, gestică), ca o bombă cu ceas care stă să explodeze mereu trăirile proprii dar și gândurile nerostite ale Elisabetei, de la care caută cu îndârjire să smulgă mereu o reacție, nu doar aprobiul unui om bolnav de care se-ngrijește…

Foarte interesant asigură Radu Nica inversarea de roluri între personaje și foarte bine asumat acest demers de cele două actrițe, care reușesc să se abțină doar însoțindu-se protector și să iasă în față de câte ori este cazul, pasând inteligent atenția spectatorului de la una la cealaltă, completându-se, amestecându-se, identificându-se încetul cu încetul (emoționantă scena în care se mișcă complementar de sub rochiile identice din elastic, preluând mișcările și emoțiile celeilalte).

Bine punctat aspectul și în contribuțiile personajelor secundare. Doamna doctor (sarcastica Ioana Bugarin) care-i pune doamnei Vogler, încă de la început, diagnosticul „perfect sănătoasă, fericită și cu picioarele pe pământ”, dar îi și pune la dispoziție întru răsfăț, după trei luni de spitalizare, casa ei de vacanță, pentru ca apoi să-și dezvăluie emoționant și latura empatică, scoțând la iveală suferințele ei de femeie hrănită conștient dintr-un vis inutil, cu fals, minciună și trădare, confruntând rolurile și măștile posibile cu cele ale actriței intenționat amuțite…

Tulburătoarea apariție a domnului Vogler al lui Alexandru Papadopol (foarte bun în monologul lui de soț și tată îngrijorat și autist deopotrivă, izvor de truisme și filosofii ieftine de viață) punctează momentul metamorfozei totale, în care transferul se produce la toate nivelurile (și în rol, și în acțiune și în joc) și scoate în evidență patologicul din percepțiile tuturor personajelor.

Bine-rău, iubire-ură, atracție-respingere, onorabil-reprobabil, auxiliar-primplan, doar niște puncte, perfect supuse unei schimbări bruște pe sau de axă. Prin toate se subliniază drama personală a fiecăreia dintre cele două femei, nevoia de schimbare și de depășire a condiției și limitelor lor, privite de la un capăt și de la celălalt al adevărurilor supuse analizei. Despre feminitate. Despre maternitate. despre căsnicie. Despre emancipare. Despre rutină și nevoia de aventură. Despre succes și prețul lui. Despre împlinire, în general. Despre cum ne dorim să fim tot ceea ce nu suntem. Și cât suntem de dispuși să provocăm și să implementăm schimbarea.

Un amestec de dramă psihologică, horror fantastic și cabaret SF, cum o descrie regizorul, „Persona” este un spectacol pertinent despre ce ne lipsește atunci când pare că avem totul și despre eșecul care vine când nu trebuie, pe nepusă masă și fără avertismente. Despre cum e să fii mereu privit până în adâncurile ființei tale. Despre spaima de moarte (în acest caz artistică) și de iubire, în toate formele în care o cunoaștem. Și despre puterea îndoielii. O confruntare binevenită cu Eros și Thanatos, priviți cu mult curaj în ochi pentru a căuta să ne înțelegem, să ne  acceptăm și să ne împăcăm cu noi înșine și abia apoi să iubim și să murim cum se cuvine.

Când vorbim despre lucruri atât de serioase, poate că cel mai bine e să ne purtăm copilărește. Vorba doamnei doctor: „Nu te întreabă nimeni ce e autentic și ce nu, dacă spui adevărul sau dacă minți.  Întrebările astea sunt importante doar la teatru. Și, chiar și acolo, doar câteodată…”.

Următoarele serii de întrebări pe 29 decembrie 2019, 5, 11 și 18 ianuarie 2020

80130741_2824082304308748_5427782452376502272_o

Persona” de Ingmar Bergman, traducerea: Mircea Sorin Rusu

Teatrul Odeon,  Sala Studio

Regia: Radu Alexandru Nica

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Distribuție:

Elisabet Vogler: Oana Ștefănescu

Alma: Anda Saltelechi

Doamna doctor: Ioana Bugarin

Domnul Vogler: Alexandru Papadopol

Data premierei: 20 decembrie 2019

Durata spectacolului: 1h 25′

Tăcerea mormântală sau dragoste și onestitate cu „Matilda și groparii” la Național

20191218_211638

Tăcere. Grea, apăsătoare, care se așterne nemilos peste cel mai bine păstrat secret de familie al unei generații. Încuiat acum în casă, sub ferestrele ferecate, dincolo de ușa zăvorâtă de care se sprijină amenințător un capac de siciriu, semn că nu a fost încă dus la groapă. Doar dragostea îl poate scoate la iveală. Și tot ea îi poate cânta prohodul, după orânduiala numai de dânsa știută…

Desemnată de UNITER piesa anului 2018, „Matilda și groparii” este un manifest tăcut anti-violență, o dramă psihologică fină cu accente de comedie neagră în care Stela Giurgeanu pledează pentru dreptul la viață, la moarte și la fericire al unor femei, victime tăcute ale abuzului domestic, nevoite să-și facă singure dreptate, departe de ochii iscoditori ai lumii, într-o încercare disperată de a se salva, cât viețile lor încă se mai încăpățânează să le curgă prin vene.

Un eseu despre libertate și fragilitate. Despre neajunsurile tăcerilor și îndurărilor și puterea lui împreună. O scriere dramatică în trei acte, de curaj, despre trei cumnate, Sonia (60 de ani), Olga (58 de ani) şi Nora (54 de ani), una mai ciudată decât cealaltă, care trăiesc de câteva săptămâni pe terasa casei lor, sub pretextul unei dezinsecţii totale impusă de o invazie de furnici. Numai că, neașteptat, casa nu e încă a lor, dezinsecția nu e chiar ce pare, iar dăunătorii acestor trei suflete otrăvite nu sunt tocmai furnici…

Spectacolul pus în scenă de Mircea Rusu se bucură de aceeași onestitate în abordare ca și textul Stelei Giurgeanu. Curge firesc, împins ba de rutină, ba de inerție, ba de umor, împreună cu povestea care se deapănă, printre tăceri grăitoare și tresăriri emoționale, cu suficient de mult suspans și întorsături de situație cât să țină spectatorul captiv pe terasa morbidă (foarte solid decorul/raclă al lui Gabi Albu, o convenție care așează ușor și firesc personajele în poveste, fără să le ucidă, într-o așteptare a verdictului), printre fâlfâirile amenințătoare ale ciorilor care prevestesc ceva rău.

Foarte bine condus firul narativ de cele trei cumnate, mai ales în tăcerile dintre punctele de suspensie care apar după fiecare oftat al lor, Sonia (cea mai mare, autoritara, rigida și mereu abținuta Amalia Ciolan), Olga (simpatica și alcoolica Cesonia Postelnicu, deschisă vraiște la suflet și la gură) şi Nora (candida și visătoarea Erika Băieşu, cu suflet de copil și mințile rătăcite), un trio solid care reușește să surprindă trei ipostaze pertinente și complementare ale femeii asuprite, damnată la o încercare disperată de evadare dintr-o viață de calvar petrecută în compania unui suflet de gropar, a unui bărbat atât de obișnuit cu moartea și durerea încât nu are nimic mai bun de așteptat de la viață în afară de sfârșit. Al lui și al celorlalți. Și se comportă ca atare.

Toată viața acestor femei e un cimitir. Cel care a îngropat, rând pe rând, tinerețile lor, speranțele lor de împlinire, toate șansele lor la fericire, fiecare după ritualurile precise ale afacerii de familie a soților lor, o firmă de pompe funebre pe care o administrează împreună…

Un singur soare pe cerul de deasupra terasei pe care-și trăiesc cu frică viața, plin azi de nori și de ciori: Matilda, fiica Soniei, pe care aceste femei au reușit să o trimită și să o țină departe de o soartă asemănătoare cu a lor. Încredințată Fulviei Folosea, Matilda este o tânără avocată, isteață și jovială, însă o așchie care nu a sărit prea departe de trunchi. Ea nu e tocmai străină de ce se întâmplă pe-acasă, cum cred mama și mătușile ei, și acceptă și ea la rându-i, chiar dacă într-un fel diferit, un mariaj de conveniență cu un destin previzibil alături de Peter.  Foarte bun Lari Giorgescu în rolul acestui viitor soț al Matildei, un avocat asortat cu vremurile dar și cu pretențiile sexagenarelor, un personaj care va asigura legătura dintre lumile antagonice care se ciocnesc și care va rezolva misterul situației ce le-a adus față în față.

În timp ce cele trei cumnate se dau în laț ca ciorile care le amenință somnul pe terasă și decid în cele din urmă să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard (nutrind o ultimă speranță că dragostea adevărată există, chiar dacă ele nu au cunoscut-o, și mizând totul pe această carte), Matilda devine un stindard al celor trei femei, iar arma ei secretă, acest Peter manevrat inteligent de dramaturg și regizor deopotrivă, șansa la salvare și restabilirea unui echilibru în ceea ce părea fără mântuire, într-o complicitate stranie între generații.

O preluare de ștafetă asumată de tineri, într-un statement ingenios, punctual și pertinent despre abuzul casnic și fățărniciile prin care familiile i-au ascuns până acum hidoasa goliciune. Matilda și Peter sunt groparii groparilor, cei ce vor arunca pământ reavăn peste memoria demonilor unei generații, a unor obiceiuri care ar trebui băgate pentru totdeauna în mormânt. Ultimul bulgăre de țărână care lovește cu zgomot capacul sicriului lor este dragostea: „Iubirea adevărată nu se supune unor legi pe care oamenii să le poată înţelege. E dincolo de logică, dincolo de instinct. Iubirea anihilează frică, egoismul, instinctul de supravieţuitor. Iubirea trebuie să fie absolută şi de neînţeles. Altfel e doar un cuvânt, o convenţie, un miraj. O imitaţie.”

afis Matilda

„Matilda și groparii” de Stela Giurgeanu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Mircea Rusu

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Lari Giorgescu

Regia tehnică: Silviu Negulete, Paul Tănase

Distribuția:

Sonia: Amalia Ciolan

Olga: Cesonia Postelnicu

Nora: Erika Băieşu

Matilda: Fulvia Folosea

Peter: Lari Giorgescu

GREȘIT (primul dintre soneți)

barbatul ideal.jpg

Într-o zi m-am îndrăgostit de un om care clar nu-mi venea deloc bine,

avea sufletul prea larg la guler și zăvorul la poartă prea puțin tras pentru mine,

irisul prea căprui, eșarfa un pic șifonată, obrazul cam opalin,

complimentele vaste, puțin desuete, verbele prea la supin,

 

pălăria cu boruri prea strâmte, parfumul cu mult prea mult mosc,

mai multe defecte de logopedie decât se cunosc,

versul puțin lung, ritmul prea iambic, abordarea cam oniristă,

zâmbetul mult prea larg pentru alura din cale-afară de tristă,

 

umbrela cu capul de șarpe prea sus, bicicleta cu șaua cam joasă,

mintea un pic rătăcită, lentile cam groase, cămașa prea scoasă,

mersul mult prea săltat, dogma puțin șubredă, aparențe de filistin

(ideile democratice se zicea că le ține într-o carte de Stalin),

 

părul cu prea multe fire cărunte, batista cu prea multe noduri,

cerul cu prea multe stele, calea mult prea plină de poduri,

suspinul cam des, lăsat destul de liber la joacă pe-afară,

mânecile prea suflecate, șlițul prea desfăcut, demn de ocară,

 

pieptul cam plat, mâna prea aspră, circulația oleacă greoaie,

mult prea departe de orice fel de apropiere ce se dorește vioaie,

percepția lentă, oasele prea puțin dense, respirația cam sacadată,

apetitul mult prea prea modern pentru digestia lui demodată,

 

pensula prea lungă, tușa mult prea groasă, culorile puțin cam închise,

pianul cam dezacordat, volumul inadecvat, acordurile mult prea concise,

rolul puțin secundar, regia frivolă, coregrafia mult prea săracă,

pașii nesiguri, replicile confuze, gesturi ce pot să displacă,

 

ambițiile mult prea mărunte, rezervorul cam gol, buzunarele suspect de nepline

planul cam neîndrăzneț și mult prea lipsit de umor pentru mine

(ca să nu mai spun de diferențele culturale, de vârstă și de fus orar,

ce mai, ne despărțeau munți de arhive, ani-lumină și continente de chihlimbar!)…

 

– Nu are, practic, nicio calitate, după cum vezi, dar defecte are angro,

poate revii la el mai târziu, numai dacă n-o să mai ai încotro…

Cel puțin așa spunea toată lumea, în care mă-nvârt, asta perfectă,

cu mintea limpede, cele mai bune intenții și o încredere mult prea suspectă

 

în valorile optime pentru deschiderea sufletului și crăpatul de ușă,

culoarea ochilor, asortarea veșmintelor, afară, înăuntru și tușă,

olfactivul râvnit, ideile atrăgătoare, potrivirea de ritm și vibrații,

temperatura corpului, lungimea versului și a  pauzelor dintre respirații,

 

magia culorilor, armonia sunetelor și a pașilor străbătuți împreună,

lumina ce poate feri de-ntuneric două suflete în această lume nebună…

Și nu pot să nu-ntreb: cum e posibil, din atâtea virtuți chibzuit cântărite

să nu rămână nimic, oameni buni, rămași singuri pe drumuri greșite?…

Sare și piper peste familialul românesc: „Familia fără zahăr” de la Replika

FAMILIA-FĂRĂ-ZAHĂR_2

Rufele murdare spălate în superba intimitate a familiei Replika.

Veșmintele astea sută la sută românești, croite în formă de cruce dintr-o singură bucată de pânză, in sau borangic, care suportă acum doar dușul cu apă rece (mult sub temperatura normală a fiecărei celule a societății…) care nu te îmbată, ci doar curăță, fără balsamuri și înălbitori care să le acopere odorul și broderiile de pe altiță, toate petele care s-au așezat peste ele de-a lungul timpului… Prezentate la vedere, asortate la gulerele roase și îngălbenite de false tradiții, cu mânecile murdare de decenii de supunere și tăceri, cu manșetele îmbibate de vină și rușini contemporane tăinuite, potrivite la catrința destrămată ori cămeșa trasă peste ițarii iziți, așezate cu grijă peste intoleranțe și false pudori ori compromisuri, cu tivul moralității desfăcut, ca și șlițul, altfel bine ascuns sub chimir, cu băierile și găicile (ce le-au ținut laolaltă secretele, până astăzi atât de bine păzite!…), rupte, sărite ori căscate acum a mirare…

Straiele astea de care a fost dezbrăcată familia românească pentru a o privi cu atenție în toată splendoarea nudității ei morale și sociale în timp ce-i spălăm, deloc delicat, rufele, cu muzică, dansuri, multă energie și un zâmbet larg pe buze… Însă musai mereu cu o lacrimă în colțul ochiului, ăla vigilent cu care privesc către rușinile ei Mihaela Michailov și Bobi Dumitraș (în cuvinte), Bobo Burlăcianu (de pe portativ), arh. Gabi Albu și Elena Găgeanu (din imagini și construcții multimedia și multispațiale), Paul Dunca (din pași de dans) și șase actori foarte talentați în carne și oase (Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu și Paul Dunca), toți sub atenta supraveghere a lui Radu Apostol, cântându-i în acest timp bucuriile, tristețile, nostalgiile, vinovățiile, rușinile și poate, cu puțin noroc, prohodul…

Pentru că spectacolul „Familia fără zahăr” este un spectacol muzical pertinent și complex despre familia românească în toată splendoarea ei, fără concentrat, fără conservanți,  fără zahăr sau alți îndulcitori, așa, ca pentru consumul unui suflet aflat la  dietă, după ce a fost diagnosticat deja cu metehne și tare individuale și sociale multiple, ce-i vin din copilărie sau chiar de mai devreme, de când a fost transfuzat la naștere prin venele lungi ale moștenirilor culturale și comportamentale atât de ușor de recunoscut de către fiecare spectator… Un concert de familie, în care voci și instrumente deopotrivă sunt copii, părinți, bunici, verișori, soacre, cumnați, colegi, prieteni și vecini, educați cu toții cu palma și cureaua, umilitoare serbări de grădiniță sau amenințătoare bătăi în calorifer, prinși în aceste celule ale societății care pun umărul să-i miște  instituțiile (școlile, spitalele, bisericile, azilele) și, împreună cu ele, aspirațiile și valorile corpului ei social. Care se revendică astăzi liber și democratic…

În timp ce familiile fac coaliții să se apere unele pe altele de monstruoasele minorități sexuale, de vaccinurile  banale ultrapericuloase, de vocile răstite ale Pieței Victoriei ori de răuvoitorii care se împotrivesc ridicării unei nesimțite catedrale a Mântuirii Neamului, ele uită să se ocupe de ograda proprie, să-și alăpteze copiii cu valori democratice, să-i educe întru bună armonie cu natura și cu semenii lor și să-i livreze apoi societății în stare de acceptare, funcționare și progres. În timp ce statul în care aceste familii își cresc mari diformitățile face de multe ori imposibilă apariția unora noi, poate altfel, prin stufoasele și ridicolele proceduri de adopție care le împiedică sau interzic de multe ori existența…

Fără să ne bage degetele în ochi, „Familia fără zahăr” ne privește cu mult curaj și ne spune  verde-n față adevărurile cele mai usturătoare despre lume și viață, despre noi și ai noștri, așa cum le-am primit și le-am înțeles noi prin intermediul familiilor  în care am crescut și pe care le-am cunoscut până acum. În clișee digerabile, descompuse savuros, cu umor, energie și bună dispoziție, acompaniate inteligent de stilul muzical ironic și autoironic (ușor de recunoscut pentru cei familiarizați) al trupei „Fără zahăr” (de Dorohoi dar nu „despre vaci și boi”), asumat foarte bine de actorii de pe scenă.

Sub formă de emoții vii și puternice, cântate, dansate, proiectate și foarte interesant așezate în scenă (unde decorul „stă să cadă peste toți grămadă / nu e ca și cum în texte era prevăzut să cadă!… ” sau măcar să se strângă peste personajele, familiile și poveștile lor românești, strânse ca într-un făraș în harta țării – felicitări Gabi Albu!), extrase din nostalgii de bloc sau de iarbă verde, din mirosurile din bucătăria bunicii sau din amintiri apăsătoare, îngălbenite de vreme, care sar uneori din albumele de familie răsfoite, despre obligația la fericire și la mulțumire care trebuia surprinsă de aparatul de fotografiat și îndosariată corespunzător, pentru ca, peste ani, urmașii acestor familii să-și facă la rândul lor selfie-uri cu aceleași obligații, impuse de data asta noilor lor familii… Familiile fericite de azi, care zâmbesc tâmp sau doar ridică umerii a neputință din episoade precise de contemporan, decupate atent din istoria mult mai recentă a copiilor cu două case, două Crăciunuri și opt bunici (altădată de neimaginat, fiecare variantă cu neajunsurile secretizării și consecințele lor asupra sufletelor strivite sub tăceri, învinuiri și reproșuri) sau a celor lăsați în grija bunicilor migrației (supereroi ai acestor vremuri) de părinții plecați la muncă în străinătate, care-și trăiesc copilăria, adolescența și unii deja chiar tinerețile departe de orice înțelegere a termenului de familie, cu amare accente de dezumanizare (excelent Viorel Cojanu în dialogul cu Alexa-robotul, împreună cu care se înfruptă din sarmalele de Crăciun, într-un nou tip de concept familial, cel virtual)…

Toți striviți într-o diversitate de feluri spre care acest tip de educație, cu toate manifestările ei opresive, cu matrițe obligatorii de fericire și tipare moștenite de împlinire ca familii în care totul trebuie să fie straight, le poate impinge. Vorba lui Tolstoi: „Familiile fericite sunt  toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel”…

Măcar să le identificăm pe cele mai puțin nocive. Pentru noi și pentru copiii noștri. Să-i ajutăm. Aripa frântă să le-o sărutăm. Doar așa îi vindecăm…

Un spectacol frumos, cald, curat, plin de surprize pe care nu vreau să le dezvălui (cu scuze actorilor pentru toate micile bijuterii pe care le creează împreună cu Radu Apostol și care cred că trebuie păstrate în secret și descoperite de fiecare după sufletul și experiența lui – bravo tuturor!), despre istoria familiei românești din ultimele decenii, adusă până într-un azi la care nu te gândeai în primii șapte ani, cei de acasă, în care ai fost învățat să mănânci tot din farfurie, la o masă la care nu se vorbește, într-o zi de duminică (singura în care familia era  împreună) în care, evident, nu se spălau rufe, în timp ce farfuriile era musai să fie spălate spălate și pe dos…

afis-farazahar

„Familia fără zahăr”

Producător: Teatrul Mic în parteneriat cu Centrul Replika

Text: Mihaela Michailov

Regie: Radu Apostol

Versuri: Bobi Dumitraș

Muzică: Bobo Burlăcianu

Scenografie: arh. Gabi Albu

Video: Elena Găgeanu, arh. Gabi Albu

Coregrafie: Paul Dunca

Pregătire muzicală: Oana Pușcatu

Asistent regie: Andi Iacomiță

 

Distribuție:

Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca

Durată: 1h 50min

Limită de vârstă: 14+