TÂRCOALE

tarcoale

O furișă și-un ungher

Stau pitiți în șifonier

Și așteaptă sus pe bară

Să se strecoare afară.

 

Pași se-apropie tiptil

– recunoaștem după stil

Că e a casei stăpână –

Și apare și o mână

 

Care stă s-o demonstreze.

Și pân’ să se furișeze

Ungherul se prinde laș

De un colț de umeraș.

 

Dar furișa-i vehementă,

Când stăpâna nu-i atentă,

Îl apucă ferm de braț

Și îl trage dintr-un haț.

 

Dau târcoale unui domn

Pitulat într-un cotlon,

Se strecoară printr-o plintă

Și ajung, încet, la țintă,

 

Sus, în patul din iatac…

Învelit într-un cearșaf,

Stă însă aici pitit

Un gând  greu de potolit

 

Care caută și el

Să se strecoare nițel

Printre cele mai cuminți

Ce-i stau bine unei minți

 

Așezată și profundă

Care n-are ce s-ascundă…

Muți acuma de mirare

Cei doi cad dintr-o suflare

 

Când el pare să-i remarce,

Căci pe-o parte se întoarce

Și se pomenește-n dar

Cu contextul necesar

 

Să dezvolte ironia

Și să curme agonia

Căutării de-ascunziș

Și nevoii de furiș…

 

Advertisements

ȘARJA, BARJA ȘI BARILUL

– fabulă cu extensie –

ready.jpg

 

Șarja, barja și barilul

în amurg s-au apucat

să măsoare și să-ncarce

o marjă cu fundul plat.

Vor să pună pe ea teme

de mirat și dezbătut,

într-o seară oarecare

numai bună de băut.

Șarja vrea s-o ardă iute

și s-o umple de rușine,

barja zice că e sor’sa

(s-o tratăm cum se cuvine),

iar barilul stă pe gânduri,

bea uischean și mustăcește,

știe sigur că doar dânsul

va decide ce-o privește.

Și se-ncumet să destrame

vraja care stă să cadă

de pe cele trei tabuuri

ce se-agață-n ambuscadă

de buze, de crac, de fese,

de plăcerile-omenești

și de-un sân ce se ițește

după iile-oltenești,

luând aminte că pudoarea

azvârlită-n sexul slab

cu tot ce se simte-n marjă

nu se-oprește-ntr-un prohab,

când începe să se miște

și se prinde a ofta

– sub rezerva că livrescu-i

opintit în „dumneata” -.

Șarja crede, din tranșee,

cu o mână sub furou,

că marja-i motorul diesel

pornit cu un demarou

și susține că-i profundă

când n-are destule coaie

să o certe că îi uită

fracul pe pian în baie…

Și mai trec câteva ceasuri

de bătut pasul pe loc,

doar paharele vremelnic

se-ntâlnesc într-un cioc-cioc,

și se-aruncă peste vorbe

câteva cuburi de gheață

ca să nu se-arate mâine

în măsura pentru greață…

 

Așa-i și la omenire,

ce renunță s-o măsoare

când se prinde cum că marja

este una de eroare.

 

 

EXTENSIE

(Scurt discurs despre cum să folosești în luna lui mai deșteptarea primăverii, misandria, tragedia umană, serile de weekend, sărbătorile legale și scuzele publice)

 

Cum nu mă pricep deloc să vorbesc despre minereu și combustibil,

am băgat în cuptorul metafizic doar fondantul posibil.

Nu-ncarc, nu prelucrez, nu pot să scot nimic din cuptor,

n-am cum să pretind că rezultă vreun metal lichid întru ajutor,

nici despre șarja sportivă ori cavalerească nu mai poate fi vorba,

au rămas doar sabia și lancea cu care inamicul a tăiat vorba,

carevasăzică mă-ntorc la o șarjă pur literară și-ncerc să justific

ridicolul situației pe care încă mai încerc s-o fructific,

încărcând-o pe-o barjă fără vreun fel de limită de greutate sau temă impusă,

ce-a-nghesuit americanii, China, discriminarea de gen și problema rusă,

în care m-am băgat poate numai să-mi testez măiestria

(ori să recunosc că m-am cam grăbit săptămâna trecută cu misandria).

Mărturisesc un păcat: despre șarjă și barjă e cam scurt meciul,

iar singurul lucru care mă fascinează la baril e o sută șaizeci-ul.

 

 

P.S.

Constatând oarecum că-n post scriptum stă forța ei toată,

promit să n-o mai adap cu Sauvignon Blanc după Chardonnay niciodată.

Poate-ar fi fost mai nimerită o strângere de mână, în marja de eroare,

între un mare inginer intrigat și un pretins poet oarecare.

PRONUMELE PERSONAL

– autoportret –

 

pronume

 

M-a născut un ea

când încă nu știam

ce este acela un pronume.

Am învățat mai întâi

să număr până la unu

și, convinsă de specia din care mă trag,

am devenit eu.

 

Totul era foarte simplu

când era numai despre mine,

dar pe nesimțite

m-am trezit că țin locul

substantivului propriu

la care am învățat să răspund.

 

Am început, aproape nefiresc,

să renunț la forma mea accentuată,

să mă, să mi, să m cu liniuță înainte sau după,

când l-am întâlnit pe el,

(doar genitivul și dativ posesivul lui

mă deranjau uneori)

și mi-am dat seama

că unu și cu unu

sunt la aceeași persoană.

 

Așa că ne-am și ne,

– eu pe mine mă,

tu pe tine te,

dar împreună –

ca un plural normal

al uneia și aceleiași persoane

de-aici și din oglindă.

 

Cei care ne cunoșteau

(sau doar înțelegeau din context

cine suntem)

ne spuneau simplu ei,

referindu-se, evident, la noi.

 

Mi-era greu să le opun rezistență,

mai ales că persoana a doua

m-a deranjat întotdeauna,

în special la plural,

deși eram deja sătulă

și de tu și să te

numai pe tine

până când politețea te-a înlocuit

cu dumneata.

 

Așa m-am hotărât

să renunț la pronumele personal

și să trec la lecția

despre pronumele reflexiv.

ZIUA π

pi post

 

Am aflat abia azi, nici măcar nu știam că Pi are o zi a ei

(și la constanta matematică mă refer, dar și la valoarea ei).

N-am încotro și încerc să mă asortez și eu cum pot la cotidian

aici, că se pare că orice e posibil în noul meu spațiu euclidian.

 

Așadar îmi pun botinele galbene, pardesiul lila și pălăria verde de fetru

și inițiez și eu un raport între circumferință și diametru

(v-ați prins deja, nu are cum să fie vorba decât despre ceva circular,

cum stă să plouă, iau o umbrelă multicoloră) și încep un exercițiu particular:

 

cobor învârtindu-mă treptele, să-mi arunc circumvoluții prin urbe,

îmi rotesc capul mereu după păsări, cu vârful umbrelei fac curbe,

desenez în aer cu inelarul de la mâna liberă doar arce de cerc și spirale

(și din țigara pe care-o fumez doar în gând ies tot rotocoale…).

 

Mai presus de experiența posibilă și de inteligența obișnuită

(e și transcendent pi, deci nu presupune un șir de operații cu valoare finită),

îmi dau seama că orice aș face trăiesc într-o bulă, așa că #rezist

la intersecția tuturor punctelor perfect depărtate de punctul meu fix.

 

π nu are cum să fie precis, evident se referă la un număr irațional,

de care omul se ajută de câteva sute de ani să navigheze-n real,

așa că nici un efort nu i-a părut prea mare când a lansat câte o ipoteză

– dar matematicienii se jucau cu luna și soarele, nu aveau teză -.

 

Era mai degrabă necesar să fie stabilită constanta pentru privit înspre cer,

pentru plimbări narative-n spirală și distanțe de nemăsurat cu-n echer,

pentru rotocoale de ars vicii, arcade și circumferințe zevzeci,

a căror precizie aduce bătăi de cap și de inimi, gen 90-60-90…

 

Pe scurt, poate nu ne-am dat seama, dar era mare nevoie de pi

pentru visat, dat drumul la păsări, cântat, a iubi și a fi

– vezi doar să nu-l folosești azi de două ori la rând făr’ să vrei

(I don t think it’s about any micturition on this Pi day…)-.

 

 

P.S.

Alo, dați visele frumoase mai încet, încerc să am și eu un coșmar onest!

Tocmai am aflat despre moartea lui Hawking, nu știam că e un pi funest

(mi-ar mai trebui o confirmare până la noapte, ca să pot să ascult,

cică o inimă sănătoasă pur și simplu iubește mai mult)…

SBURĂTOR DE MĂRȚIȘOR

sburator post

 

Se face că voinicul venea către palat

S-alunge-n luptă dreaptă pe zmeul vinovat

Că-l ține-n lanț pe Soare, în chip de preafrumoasă,

Și lumea-ntreagă prinsă în noaptea-ntunecoasă.

 

Și iată că viteazul doboară creatura

După o trântă cruntă, eliberând făptura

‘Nălțată-acum pe Cer și luminând pământul

Ce iar de primăvară și-a îmbrăcat veșmântul.

 

Rănit în confruntare, flăcăul stă să cadă

Și sânge cald se scurge ușor peste zăpadă

Topind covorul rece sub roșia-ncordare…

Din stinsa lui viață a răsărit o floare,

 

Vestind că sacrificiul făcut acum de el

Are să fie prins pe veci în ghiocel

Și-n firele alb-roșii ce își vor cere drepturi

La viață și iubire domnițelor în piepturi.

 

Citindu-i iar legenda, femeia îl visează

Și respirând în salturi dorința își trădează

De-a lepăda cu dânsul, încet, nouă cojoace

În timp ce cu simboluri începe să se joace

 

(Și țese-acum din ele și primul paradox,

De destrămat cu grijă până la echinox:

Cum poți să scoți la soare un suflet idolatru

Când ai la îndemână doar foi și cifra patru…).

 

Și s-au ascuns în iarba din vis numai ei doi,

Acoperind norocul cu frunze de trifoi

Și ancore fixându-le amorul ce dă ghes,

O cheie ce promite o cale spre succes,

 

Și stele aurii în care-i scris sorocul,

Coșari zâmbind sub scară ce vor să stingă focul

Și inimioare prinse în denumiri suave,

Ba chiar și gărgărițe și fluturi și potcoave,

 

De dat în judecată pentru vreo calomnie

Și c-au produs domniței atâta insomnie…

Și toate în speranța c-are să vie el,

C-o floare (o zambilă sau poate-un ghiocel),

 

S-o mângâie iar tandru pe creștet, când se scoală,

S-o apere de teamă, deochi, friguri și boală,

S-aducă sănătate, s-aline din alean

Și să sădească tihna promisă-n talisman…

 

Dar iată că duduia, trezită în coșmar,

Se prinde că amantu’-a redevenit coșar

Și nu alungă demoni, nu face vreo minune,

Nu schimbă-n giuvaeruri funingini și cărbune,

 

Nu e dispus să cânte sau să aștearnă vers

Și nici să deranjeze cumva vreun univers

Sau ce-a mai plăsmuit în vis, draga de ea,

Poate măcar o scoate diseară La Șosea

 

Să-i recondiționeze aceste minți sucite,

Cu alb și roșu strânse sub fire răsucite

Legându-i Sburătorul în chip de mărțișor

Ce și-a ascuns furișul în nodul protector…

 

Roșeața din obrazu-i o va trăda pe fată,

Când n-o putea ascunde plăcerea vinovată,

Căznindu-se sub zâmbet să nu zică nici mârc,

Când simbolul-pricină ajunge chiar pe sfârc…

 

Cu primăvara prinsă la modul semiotic

Înfiptă ferm în bluza cu imprimeu exotic

Se va-ntreba, desigur, cum naiba a scăpat

Onoarea nepătată în pieptul înțepat.

 

OUĂ DE PAŞTI

0 muzeul dali figueres

Muzeul Salvador Dali, Figueres, Spania

 

Două ouă supărate

Stau cu mâinile la spate

Şi-ncă mute de mirare

C-au fost scoase din cuibare,

Azvârlite-n utilaje

Şi săltate în cofraje.

 

Ştampilate pe capac

Şi cu cifre negre-n cap

(Cică-n loc de pălării…)

Sunt mutate în cutii,

Stivuite-n bastion

Şi aşteaptă-un camion.

 

Câtă beznă! Ce sinistru!…

S-a semnat şi în registru,

Se mai zguduie niţel

Şi se urc-apoi în el,

Aşezate în duium,

Gat-acuma pentru drum.

 

Frecând palmele uşor,

Trec şi pe la abator

Şi iau cu ele găina,

Care poartă toată vina,

Împreună cu-n tichet

De intrare-n hipermarket.

 

– Păi de ce ne-a mai ouat?

– Zice cel mai bucălat –

– Dacă nu a vrut, să-mi spui,

Să ne facem şi noi pui?

Uite-acum ce a păţit

Fiindcă ieri ne-a părăsit!…

 

Şi privesc decepţionate

Spre găinile tranşate,

Învelite toate-n dungi

Desenate peste pungi.

– Ce au vrut să demonstreze?

Vrând să ne abandoneze?…

 

Deodată se dărâmă,

Întrerupte de o frână…

Zdrang! Se-aude brusc şi-o poartă,

Vestind jalnica lor soartă,

Ce se spune-n întuneric

Că va purta cod numeric…

 

– Ce ai? Ouă? – zise-un domn,

Arătând spre camion.

După ce încuviinţează,

Şoferul se şi semnează

Şi începe-apoi cu domnul

Să descarce camionul.

 

– Bine c-ai venit, de fapt,

Nu mai e nimic pe raft!

Se aude iarăşi domnul,

Lăudând batalionul

De ouă proaspăt ouate,

Ce din camion se scoate.

 

Două babe curioase

Se apropie cu plase:

– Băgaţi ouă? V-aşteptam!

Niciunul nu mai aveam,

Că le-am folosit pe toate

Pentru pască şi bucate!

 

Sprijinite cu-n picior

Şi vârâte-n cărucior,

După alte vreo trei salturi

Ajung în sfârşit pe rafturi,

Unde se emoţionează,

De mulţimea ce vibrează:

 

– Mai e nici o săptămână

Şi le-avem la îndemână!

– Numai bune de-nroşit

Şi pe urmă de ciocnit!

– Şi-om mânca apoi cu rost

După atât-amar de post!

 

– Mie-mi place să le sparg

Să le bag în cozonac!

– Iară eu într-o piftie,

Tremurândă-n farfurie!

Se aud şi alte vorbe:

Pentru şniţel, dres de ciorbe,

 

Drob, aluat şi maioneză

Sau umplute şi cu freză

De mărar şi pătrunjel

Lângă o pulpă de miel!…

O simpatică fetiţă

Vrea două la grădiniţă…

 

– Ce-o fi asta? Ce ne-o face?

– îşi spun toate – Ne vor coace?

– Ne fierb şi ne cercetează?

– Ne vopsesc şi ne pictează?

– Ne sparg capetele moi?

– Ne aruncă la gunoi?

 

Se întreabă temătoare…

Dar ascultă cu mirare,

Cum că lumea-n astă larmă

Le stimează, le aclamă,

Şi vorbeşte cu ardoare

Despre-o mare sărbătoare

 

Unde ele-ar fi vedete,

Îmbrăcate şi cochete,

Roşii, galbene, albastre

Verzi sau cu danteli măiastre,

Stând cu fală-n cap de masă

Aşteptând pe lângă pască…

 

Şi privind prin galantare

Se văzură în splendoare

Desenate peste tot:

Cu panglici, cu flori, cu tort,

Pe felicitări, pe carte,

Pe reţete de bucate,

 

Pe rochiţe şi baloane,

Pe eşarfe, geamantane,

Pe CD-uri cu desene,

Pe pilote şi pe perne

Şi pe feţele de masă,

Pe tot ce-are omu-n casă!

 

Se simţiră importante

Iubite şi amuzante,

Se-aşezară ştrengăreşte

Toată lumea le zăreşte

Cum privesc dintr-un cofrag

Dăruindu-se cu drag…

 

– Vrem acasă să ne luaţi

Să ne fierbeţi, să ne daţi,

Să-i umplem de bucurii,

Pe bunici şi pe copii,

Chiar să ne ciocniţi mai tare,

Nu ne doare!…

 

– Vreau în pască, vreau în drob!

– Eu vreau să mă faceţi scrob!

– Vreau în vasul de piftie!

– Iară eu pe farfurie!

– Şi eu lângă lumânare!

– Luaţi-ne din galantare!

 

Cele două personaje

De la început de versuri

Se treziră în bagaje

Lângă prescuri:

– Ce noroc şi ce mândrie!

Să ne ia-n bucătărie!

 

– Eu ajung la grădiniţă,

Mă pictează o fetiţă,

Pentru marea sărbătoare!

Ce onoare!…

(Parcă n-a aflat vicleanu’

Despre domnul Topârceanu…)

 

 

 

ODĂ AGATÂRŞULUI

romania

 

Căta-te-am până la origini,
Popor român nevinovat,
Că prea-mi suna fără paragini
Trecutul nostru romanţat…

Prea-ţi curge vinul mult prin vene
Şi mintea-n ceaţă-ţi stă, mi-am zis
Că nu ai fi putut, măi nene,
Să nu te-nchini la Dionis!…

Deşi tarlaua e fertilă
Şi aerul e prospeţel
Şi observaţia-i facilă
Că nu vrei să respiri din el…

Tu nici pământ nu vrei să lucri
Decât dacă-l cultivi cu viţă
Şi-apoi te-nghesui să te-ncuscri
Cu orişicine este criţă.

Cu limba ta încovoiată
Tu nu poţi fi un simplu dac
(Cu şîuri-ţîuri amploaiată
La agatârşi de bricabrac…).

Te-ai fasonat cu franţuzisme
Şi te-ai mai cizelat oleacă
Dar nu poţi să ascunzi turcisme
Şi nici originea ta dacă…

Moş, brânză, viezure, gălbează,
Mă fac să râd doar de le scriu
Atât de tare te trădează
Şi-atât de bine te descriu!…

Şi când încep să joc cu ele
O lume-ntreagă să dărâm,
Privind ba către sus, la stele,
Ba înspre jos, la caldarâm,

Îmi iese câte o fărâmă
Şi-apoi cuvintele curg droaie
Mi-aduc aminte de parâmă
Şi, imediat, de ghionoaie,

Bălauri, burtă şi brânduşă,
Măgari şi mânz, grunz şi năpârcă,
Ţăruş şi zgârmă, sterp şi guşă,
Stăpân şi scrum, sarbăd şi hârcă.

Nu sunt aşa de multe-n limbă
Dar sunt atât de-adânc înfipte
Că peste tot ele se plimbă
-n latina noastră de prin scripte

Şi ne trădează caracterul
Atunci când tare le rostim.
Sunt toată sarea şi piperul
De lângă un pahar cu vin

Sau lângă unul de horincă!
– Un alt cuvânt din limba dacă,
Rachiu, de-i spun unii palincă –
Şi nu se poate să nu placă.

Când sfredeleşte ca burghiul
– Şi iar nu pot să mă abţin
Să-l asortez cu ghiurghiuliul
Şi să le leg iarăşi de vin…-

Ca să revin la agatârşi
“Conducătorii cu toiege”
Ce-au croit cale printre pârşi
Ca să comit-o fărdelege.

Plecat-au de pe lâng-Abrud
Şi-au petrecut cu mare iureş
Cu vin adus de la Ciumbrud
(Apoi şi-au stins setea în Mureş)

Mai mult de două mii de ani
Fost-au ai cramelor viu faur
Că şi aveau mult prea mulţi bani
Stând pe un munte tot de aur.

Deşi nu el le-a dat averi,
Că n-au ştiut să-l exploateze
Şi pân-au scris două vederi
Au venit alţii să foreze.

Ei stând în stare de beţie
Nici nu s-au prins că li se fură
Cică erau în drumeţie
– Mai bine zis, pe arătură –
Când au turnat alţii cianură…

Apoi a început ciupeala
Ciorditul, şpaga, tâlhăria,
Când s-au trezit cu mahmureala
Au zis că-i bună şi hoţia).

Hai c-am închis în paranteze
Originea cea vinovată
Şi ca să nu vă enerveze
Eu vă propun s-o facem lată.

În timp ce alţii se adună
La Alba-Iulia-n cetate
Cătându-şi viţa agatârşă
Eu o să pregătesc bucate.

Multe cărări, pe toate-apucă
Prietenii de vin diseară
Sper doar târziu să le găsească
Şi să petrecem pân’ la vară

Doar-doar om reuşi vreodată
Să facem ziua naţională
Când toată lumea e-n vacanţă
Şi când e mult mai cald afară!

 

P.S.

Român de trib sau de ocară
Ori trac, ori agatârş, ori dac
Cu existenţă milenară
Şi cu prezentul în rucsac

Plimbă-ţi prin lume fruntea dreaptă
Ca să ţi-o vadă Occidentu’
Să ştie că e prea deşteaptă
Până nu îi stricăm patentu’…

Mi-i drag de tine, mă închin
În faţa ta şi-a limbii foarte
De nu aş fi pe-aici, revin
Şi-ţi jur: m-aş plictisi de moarte!!!

Şi-acum mă contrazic puţin:
De ce pe lângă mici, măi frate,
Tu bei azi bere-n loc de vin???